* cu diploma de “Cea mai bună bunică” la loc de cinste, lîngă icoană, mamaia Lina își deapănă amintirile: cum uda cu găleata flăcăii veniți în pețit, cum s-a măritat de conveniență, cum a îndrăznit să intenteze divorț în timp ce bărbatul îi era “dus cu foamea”, cum era să fie dinamitat podul peste Bistrița “să nu treacă rușii” și cum a reușit să trăiască frumos 85 de ani
Elena Bucureșteanu, sau mamaia Lina cum îi spune întreg satul, își duce cei 85 de ani pe o stradă a Sloboziei. Cînd intri în ogradă, te primește cu zîmbet și sfială că nu e îmbrăcată corespunzător pentru musafiri. Își aranjează repede baticul, termină de făcut mămăliga la plită și te invită în casă la stat la povești, la căldură. Nu are aragaz. Nici nu-i trebuie. Spune că mîncarea făcută la plită are cel mai bun gust.
Că e duminică sau zi obișnuită din săptămînă, mamaia Lina se bucură din tot sufletul cînd cineva îi trece pragul și o întreabă de sănătate și de viață. Are privirea blîndă, dar ageră, demonstrînd ascuțimea minții. Este văduvă de 15 ani și are 6 copii, 14 nepoți și 11 strănepoți. O familie numeroasă, dar frumoasă. De cum îi treci pragul casei vezi, la loc de cinste, o diplomă pe care scrie “Pentru cea mai bună bunică”. E de la un nepot, primită acum cîțiva ani, și ține loc de icoană pentru sufletul bătrînei. Îi crește inima de fiecare dată cînd o privește și o arată fiecărui vizitator.
“Dacă nu aveai bani, te trimiteau cu vacile la păscut, nu ca acum”
Mamaia Lina pune lemne în sobă, toarnă două căni de ceai și cade pe gînduri. Sînt atîtea lucruri de spus și atîtea de povestit că nu știe cum să-și înceapă istorisirea vieții.
De mică i-a plăcut cartea. A făcut șapte clase. Multe, pentru vremurile acelea. Învăța așa de bine că, de multe ori, era mutată în ultima bancă, doar să nu-i mai ajute pe ceilalți copii, să nu le șoptească răspunsurile cînd îi ascultau profesorii. I-ar fi plăcut să continue școala, dar s-a oprit după șapte clase că atît și-au permis părinții. Își aduce aminte că mai departe la școală mergeau doar fiii de profesori, nicidecum fii de țărani. Așa era atunci. “Nu ca acum, oricine, fie că e deștept sau nu, face școală. Înainte puteai să fii primul la învățătură, dacă nu erau bani te trimiteau cu vacile la păscut”. Și așa a fost și pentru mamaia Lina.
“Eram tare rea, dar nu eram urîtă și-mi plăceau băieții frumoși”
După ce a terminat școala, s-a dus la vaci. Dar nu a stat mult, cîțiva ani. Pentru că la 16 ani s-a trezit căsătorită. Mama ei a aranjat căsătoria. Auzise ea de o familie bună și s-a gîndit să-și “aranjeze” una dintre cele două fete la casa ei. Erau mulți flăcăi care o curtau, dar n-a contat, mama ei se hotărîse deja. Bătrîna rîde și acum cînd își amintește cum o așteptau băieții seara la poartă. Iar cel pe care nu îl plăcea era izgonit cu o găleată de apă aruncată peste gard. Așa se asigura că a doua oară nu mai călca pe la poarta ei. “Eram tare rea, dar îmi plăceau băieții frumoși, pentru că nici eu nu eram urîtă”, zîmbește ghiduș mamaia Lina.
S-a măritat. La puțin timp după, bărbatul i-a plecat la război.
Cît a stat cu el a fost de ajuns să-și dea seama că nu-l poate iubi și că o duce rău. Nu făceau casă împreună. Nu era fericită. Mai mult, satul vorbea – și i-a ajuns și ei la urechi – că bărbatul doarme și prin alte paturi.
Tatăl Linei, spune ea, a murit la cîțiva ani după nuntă, de inimă rea. Era tare amărît că i s-a măritat fata prea devreme și că nu e fericită.
Războiul
Cînd a început războiul, femeile căsătorite se duceau pe jos cu mîncare pe front pentru soți. {i își mai aduce aminte că treceau soldați prin sat. Dar nu adăstau prin apropiere.
S-a auzit la o vreme că treceau podul de la Bistrița și că voiau să pună dinamită. Să-l strice, ca să nu treacă rușii.
Mare lucru din război nu mai ține minte pentru că a stat în casă și-a zăcut. Tocmai îl născuse pe primul băiat și a căzut la pat. 16 săptămîni a stat bolnavă, de nu s-a putut ridica din pat. De băiat a avut grijă mama ei în tot acest timp. I s-a povestit după, cînd și-a revenit, că n-a știut de existența copilului în toată această perioadă. Băiatul era adus la alăptat și atît, fără ca ea să fie conștientă. A avut noroc de doctori de s-a însănătoșit, dar a fost la un pas de moarte. Dacă mai stătea mult fără s-o vadă vreun medic, s-ar fi prăpădit cu zile.
Foametea
Cînd s-a întors soțul din război, a venit deodată cu foametea. “A fost foamete mare, mare. Era lumea tare necăjită. Cine n-avea o vacă sau o palmă de pămînt o ducea foarte greu”, spune mătușa Lina. Ea s-a mai scăpat pentru că, tînără fiind, îi avea încă pe părinți alături. {i o ajutau cum puteau. Familia nu era mare, erau doar două surori, părinții le-au ajutat pe amîndouă.
Tatăl ei avea pămînt, cal și căruță. Mai ara pe la oameni, mai căra cîte ceva, mai aducea motorină de la Borca și o vindea. Se descurcau. Nu era nevoie de mai mult în vremurile alea ca să ai ce mînca.
Bărbatul Linei însă și-a adus aminte într-o zi că e cap de familie și s-a pornit la drum, în sudul țării, să aducă cereale pe care să le vîndă. “Multă lume pleca cu foamea atunci. Așa se spunea”, povestește bătrîna.
Cum a plecat omul de acasă, șireata Lina și-a luat inima-n dinți, a dat deoparte toate judecățile și s-a dus la oraș, să bage divorț.
“Era mare rușine să te desparți de bărbat în acele vremuri, dar m-am gîndit că, decît să sufăr o viață întreagă alături de un om care nu mi-i drag, care le mai avea și cu băutura și mai umbla și pe la mîndre, mai degrabă las gura satului să macine o vreme, dar dup-aia trăiesc liniștită”.
Așa se face că, atunci cînd s-a întors bărbatul acasă, îl aștepta hotărîrea de divorț pe masă. A fost foc și pară, dar pînă la urmă n-a avut încotro și a plecat, lăsînd-o pe femeie liberă să-și vadă de viața ei. Aveau cinci ani de căsnicie.
“Omul meu…”
Lina n-a stat mult singură. Că și asta era rușine. La 21 de ani s-a căsătorit a doua oară. Cu un bărbat pe care îl cunoștea de mică, pe vremea cînd se ducea la hore. Horele se țineau în casa lui de vrednic ce era. Atunci, la vremea horelor, nu se uitase la el, că n-avea nici armata făcută. Pentru fete atunci cu cît stăteau mai mult băieții la armată, cu atît erau mai bine văzuți. Erau vrednici de luat de soți.
De al doilea bărbat mamaia Lina are numai vorbe de laudă. Îl pomenește cu drag: “Omul meu”. Alături de el a cunoscut fericirea. Au avut șase copii, patru fete și doi băieți. Pe toți i-a purtat în școală, tocmai pentru că ea n-a avut șansa la carte.
A trăit o viață foarte frumoasă cu el. “Aducea bani în casă, nu-i cheltuia pe băutură”, spune bătrîna. {i cu toate că au crescut 6 copii, n-au cunoscut sărăcia. Nici măcar cînd a venit apa mare, în 1975, și le-a distrus casa din temelie nu i-a descurajat. Mamaia Lina zice cu înțelepciune că fericirea e cea mai importantă într-o casă. {i dacă ai sufletul împăcat cu viața pe care o duci, toate se fac. “Nu banii sînt importanți, ci omul de lîngă tine”. Așadar, au pus mînă de la mînă și au ridicat a doua casă împreună. Lucrările au început în august, iar pînă la începutul postului Crăciunului a fost gata. Cu ajutor primit de la primărie pentru cei afectați de ape, cu economiile proprii și cu un împrumut au terminat casa.
Bătrînețe, haine grele
Ar fi fost frumos ca povestea mamaiei Lina să se încheie cu “au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți”. Dar nu e așa. Mamaia Lina este azi singură. De 15 ani i s-a prăpădit bărbatul. Iar bătrînețile îi sînt prezentul și greutățile. Are șapte sute de lei pensie, abia o drămuiește, dar se descurcă. E bătrînă, nu mai poate munci de una singură. Dar tot se gospodărește. O parte din pensie se duce pe cele trebuincioase pe lîngă casă – arata, semănat, discuit, adunat fînul, cumpărat lemne, crăpat lemne și toate celelalte, fiecare după anotimp. Peste toate vin cheltuielile cu sănătatea. Dă aproape 250 de lei pe leacuri și tratamente.
Ziua de azi și-o trăiește așa cum vine, muncind sau dereticînd. De altele n-are timp și nici poftă. La televizor nu prea se uită că n-are ce vedea. A fost, bunăoară, la vot ultima dată. La președinte. Dar nu știe cu cine a votat. Nici nu contează, că nici unul nu-i vine la muncă sau s-o încălzească c-o vorbă bună. La alegerile pentru primărie a fost și-a votat cu recunoștință: pe cel ai cărui părinți îi dădeau mîncare pe datorie la prăvălia din sat, acum mulți, mulți ani.
(Oana IOSUB-TOMA)