Cei mai înțelepți dintre noi spun că, atunci cînd sîntem în fața unor situații critice din viața noastră, dăm ce este mai bun din noi sau, mai bine spus, descoperim în propria ființă drumuri nemaistrăbătute pînă atunci.
Că sîntem femei sau bărbați, puși la grele încercări, la mari alegeri și pași mici, reușim să ne dovedim nouă înșine, în primul rînd, că nimeni, niciodată, nu ne poate lua ce avem în suflet și în minte.
De cînd am auzit povestea domnișoarei Evelina, n-am mai avut răbdare pînă nu am așternut-o pe hîrtie, ca să vă fac părtași la bucuria de a învinge în viața aceasta, prin muncă cinstită, prin curaj, sacrificiu și răbdare!
Privind prin intermediu televiziunilor naționale și internaționale zbuciumul din țară, curajul celor ”sictiriți” atîta timp, îmi dau seama că încă mai există speranță pentru noi, cei plecați din țară. Să nu credeți că în Italia, la Roma sau în alt colț din acest Occident sclipitor, toți românii sînt constructori, spălători de wc-uri, tăietori de iarbă sau îngrijitori de bătrîni. Există oameni tineri, extrem de pregătiți, care, neavînd norocul să găsească o slujbă la stat sau privat, lasă facultatea, cursurile de pregătire, licență cu 10 și merg drept bucătari, ospătari, baby-sitter, etc.
Prin natura muncii lor, doi prieteni, români, merg la postul englez BBC, aflat în Cetatea Vaticanului, să repare și să înlocuiască vreo cîteva aparate de aer condiționat. După fiecare telefon primit la biroul lor, își pregătesc echipamentul și merg la studiouri, dar de fiecare dată sînt întorși din drum, pentru că nu e de găsit… domnișoara Evelina. Sau pentru că nu se poate rezolva în ziua respectivă, pentru că domnișoara Evelina este foarte ocupată.
Intrigați, românii noștri se întorc de fiecare dată și se întreabă unul pe altul: ”Cine o fi Signora Evelina asta, de nu este niciodată de găsit? Dar… lasă că ei plătesc, treaba lor”.
De cîte ori erau chemați, prietenii noștri erau plătiți, deși munca nu fusese făcută. Într-una din zile, cei doi români sînt conduși la domnișoara Evelina.
Mare le-a fost mirarea cînd în față le-a apărut o mînă de fată, subțirică, cu ochii negri, părul scurt și frumos pieptănat, îmbrăcată elegant și deosebit de amabilă.
Le explică tot ce au de făcut și îi lasă să-și facă treaba… Cum cei doi vorbeau în românește între ei, după ceva timp, domnișoara Evelina se apropie de ei și îi întreabă, într-o limbă română frumoasă: ”Nu vă supărați, dar de unde sînteți din România?” Și iată cum Signora Evelina devine brusc, pentru ei, Domnișoara Evelina.
”Nu vă supărați” , întreabă prietenii mei, ”dar cum de ați ajuns director de departament tocmai la BBC și tocmai în cetatea Vaticanului, domnișoară?”
”Vedeți dumneavoastră podelele acestea de studio, le vedeți și pe celelalte… sînt destule pe aici… Cu 4 ani în urmă, le spălam și le lustruiam, de puteai să îmi vezi chipul amărît de atîta sudoare în ele. Muncind aici mai trăgeam și cu urechea la ce se întîmpla pe lîngă mine, pentru că nu se putea altfel… Știu să vorbesc vreo patru limbi străine, printre care și engleza… Și uite așa am lăsat într-o zi mopul lîngă găleata și, enervată că fata de la birou nu știa să traducă o buchie din ceea ce auzea acolo, m-am dus să o ajut. Și atunci, Îngerul meu păzitor, a trimis unul dintre redactori pe acolo, care a rămas uimit cum de știe fata de la lustruit podele să traducă din italiană în engleză.
Au urmat alte și alte traduceri, multă muncă și, încet, încet, am ajuns director aici… Nu îmi este rușine să spun că am spălat pe jos, nici că am studiat în România, nici că munca pe care o fac acum se datorează curajului meu. Ce am învățat, ce port în inima mea, nu îmi poate lua nimeni niciodată. Așa că mă folosesc de ele atunci cînd e nevoie, chiar dacă la început purtam halat albastru, de femeie de serviciu”.
Cît adevăr în cuvintele domnișoarei Evelina… Cîte alte domnișoare nu s-au trasformat din Cenușărese în veritabile Prințese, într-o lume în care unii consideră că doar nonvaloarea are valoare și că educația poate să nu existe.
Manuela SONEȚ
Roma, ianuarie 2012