Am iubit Thailanda. Îmi iubesc și țara, încă nu vorbesc românește cu accent thai, dar e ca diferența între dragostea de mamă și cea de soție: prima e necondiționată și eternă, a doua e influențată de variabile precum vîrsta ta sau timpul petrecut cu fata. Nu mai iubesc Thailanda ca la început; după cinci ani petrecuți împreună, intervine rutina, îi vezi și partea urîtă, vrei alta, vrei noi provocări. Eu am binișor peste patruzeci.
Thailanda nu mai e cum a fost, are și ea relele ei, multe aduse de prea mulții occidentali care i-au trecut prin viață. Nu-mi plac prostituția la vedere, natura profund superstițioasă a locuitorilor, preocuparea excesivă pentru frumusețe, interdicția de a-l critica pe rege, faptul că se conduce pe stînga și multe altele. Dar judecînd matur și comparînd cu occidentale mai atrăgătoare, am hotărît să o iau cu acte. Să fac rezidența adică. Pentru că…
Nu mă sufoca cu dragostea ei. În Europa, grija guvernului față de persoana ta merge pînă la a-ți intra în casă. Tot felul de lucruri sînt interzise spre binele tău. Prin fața geamului îmi trece acum o camionetă cărînd în benă vreo 30 de copii. Așa ceva ar fi la știrile principale în țară, iar șoferul ar fi arestat. Doar jumătate dintre șoferii de scuter poartă cască, iar poliția intervine rar, după principiul că, dacă ești atît de tîmpit să nu o porți, tu plătești. Se intervine doar în cazurile în care afectezi pe alții, în rest ți se lasă toată libertatea de alegere. Dacă vei bea o cafea fierbinte și îți vei arde degetele, apoi precum în Vest vei da în judecată pe vînzător pentru că nu te-a avertizat, aici vei fi, în cel mai bun caz, tratat drept sărac cu duhul.
Nu-și bate joc de banii mei și de timpul meu. O masă pe stradă costă 3 lei, benzina costă tot 3 lei, în spitale nu există șpagă, la restaurante sau taxi nu există bacșiș. Cît scrie, atîta plătești. De ce, de altfel, ai lăsa șpagă la spital cînd o asistentă are de trei-patru ori salariul mediu, iar un medic, de zece pînă la treizeci de ori? Cît despre organizarea a tot ce înseamnă servicii, de la bancă la stația de autobuz, de la ghișeele administrației la compania de telefonie, totul e calibrat de așa natură ca tu, clientul, să nu aștepți.
E curată. Gospodinele sau lucrătoarele în restaurant fac exces de zel în spălarea farfuriilor, iar duș se face de cîteva ori pe zi pînă și în cel mai îndepărtat cătun din junglă. Cel mai sărac thai va considera o rușine să fie murdar la guler sau la mînecă, străzile sînt curate luciu pînă și în Bangkokul locuit de peste zece milioane de oameni.
E de familie. E cunoscută legătura puternică între membrii familiei în societățile orientale, pusă adesea în comparație cu individualismul occidental. Noi ne salutăm cu “Ce faci?”, ei se salută cu “Bpai nai?”, adica “unde mergi?” Noi răspundem convențional “bine”, ei răspund detaliat, pentru că reminiscențele organizării tribale impun ca locația fiecărui membru al familiei sau comunității să fie cunoscută exact, pentru a-i putea veni în ajutor la nevoie.
E frumoasă. Pe miile de km de autostradă ajungi ușor de la stațiunile de la Marea Andaman la Triunghiul de Aur, de la siturile arheologice ale vechilor capitale siameze la Mekong, de la rîul Kwai și rezervațiile de elefanți sau tigri la dealurile, livezile și cascadele din sudul învecinat cu Cambodgia.
E simplă. Precum limba pe care o vorbește, o limbă primitivă, fără desinențe, și care exprimă modul lor simplu de gîndire. Fără contorsiuni intelectuale, fără paradoxuri și exprimări la două capete. Albul e alb, negrul e negru. Dragostea nu înseamnă pasiune și ardere, precum la noi, ci înseamnă loialitate și garanția unei relații pe viață. Și, ca orice fată simplă, gătește minunat, deși puțin picant pentru gustul nostru.
E flexibilă. Faptul că albul e alb, iar negrul, negru nu înseamnă că nu există griuri. Am fost cîndva avertizat că în Thailanda sînt lucruri pe care ai voie să le faci, lucruri pe care nu ai voie să le faci, și lucruri pe care în nici un caz nu ai voie să le faci. “Casca la motocicliști nu e obligatorie la voi?”, am întrebat un trecator. “Ba da”, mi-a răspuns, “dar nu foarte obligatorie”.
Zîmbește. Folosit des în campaniile publicitare pentru atragerea turiștilor, zîmbetul thai e o realitate. Se învață la școala primară, în ore cum erau la noi cele de diriginție. La mirarea mea că ceva atît de simplu trebuie învățat, mi s-a atras atenția că orice nătărău poate zîmbi cu gura, dar să zîmbești cu ochii toată viața trebuie educat, chiar dacă vine din interior. E minunat să ai de a face doar cu oameni zîmbitori, de la funcționara de bancă la vînzătorul din colț, de la șoferul autobuzului la vecinul care de fapt nu te suportă. Poate că, dintre toate motivele enumerate, acesta e cel mai importat pentru cineva trăit între privirile cenușii ale bucureștenilor.
Ciprian Rădăvoi
Beijing, decembrie 2011
Un comentariu
foarte frumos spus, sunt intru-totul dfe acord cu tine, Thailanda este exact astfel cum o descrii, cu totusi doua remarci(personale), remarcate in cele doar 3 luni pe care le-am petrecut acolo: nu este chiar atat de “curata”, mai dai si peste niste zone (mai mult urbane) cu ghene fetide de nu stii ce te-a lovit in cap, execrabil! Si surasul thai este defapt unul ultra sofisticat, se spune ca ei au 49 de surasuri diferite, in care fiecare inseamna ceva foarte definit, conform unor situatii foarte diferite! Altfel da, spitalele, bancile, hotelurile, mesele, oamenii, ultra curati! Insa si destul de hipocriti, parerea mea…Eu una mi-am stricat opinia despre caracterul lor solar, chiar in ultimele zile acolo…In orice caz, dedeparete este un loc preferabil traiului, fata de romania…!!!!!!!