• „talk-short” cu managerul Spitalului Orășenesc Bicaz, dr. Ioan Uleia
«SPITALUL DIN BICAZ A FOST ÎNCHIS», o sintagmă la fel de uzată ca „este criză”, „capacități managerile” și „așa-i românul”. Nici măcar nu e o glumă, ci doar o decizie neinspirată, pe care o simte tot omul nevoit să caute un spital, altul decât cel care i-ar fi mai aproape de durerea lui. Că se vrea a fi deschis, putem fi bănuitori, dar că nu se întâmplă, este sigur ca lumina zilei. «Când?» a devenit o întrebare obositoare, la care nimeni nu poate sau nu vrea să răspundă. Deschiderea a fost profețită greșit, acum toți se feresc să mai facă măcar predicții. «De ce?», e o altă discuție. Și până la urmă cine ar putea să ne răspundă dacă nu unul din angajații spitalului de la Bicaz? Da, mai sunt. Paznicii și un manager cu funcție de semnătură. A rămas să semneze hârtiile care curg, de la utilități și Minister. Ministerul Sănătății care trimite în continuare spitalului notificări, care cere rapoarte și care încă îl tratează ca pe o unitate funcțională, chiar dacă nu a găsit cheia lacătului ruginit pe poarta unității spitalicești. O situație în care râsul dă în plâns și din lacrimi totul se pierde în aceeași întrebare firească și de bun simț: „de ce?”
– Cu ce greutăți se luptă un manager de spital? Datorii, lipsa medicamentelor, puținătatea paturilor?
În general, aceste probleme sunt permanente, pentru că noi primim bani pe relații contractuale, primim banii, salarii și toate celelalte. În momentul în care facem o relație contractuală cu CAS este ca și cum ai vinde ceva și trebuie să primești banii. Și atunci facem un contract. De exemplu, 400 de bolnavi pe lună, să-i ai și să se externeze vindecați. În momentul acela, pe suma aceea de 400, iei niște bani, care 80% reprezintă salariile, iar 15-20% reprezintă medicamente, alimente, utilități. Este greu atunci când ai mai mulți pacienți decât numărul pentru care ai semnat contractul, pentru că nu primești în plus chiar dacă tu cheltuiești pe medicamente, mâncare și celelalte. Din cauza aceasta, apăreau tot timpul niște dezacorduri, dar, la sfârșit de semestru sau de lună, se încerca să se dea restul banilor care s-ar fi convenit fără contract. Un fel de regularizare.
– Cum ați primit vestea închiderii spitalului?
Aici este o așa de mare enigmă… Am făcut multe drumuri pe la Minister în legătură cu extinderea spitalului și m-au anunțat că în aprilie se va închide și-atunci toată lumea va fi obligată să plece. Asta era în 26 martie, ca, pe 1 aprilie, să mi se spună că-mi trimit toate salvările, să-mi ia bolnavii și să-mi decongestioneze spitalul, iar cadrele sanitare, doctorii, asistentele, infirmierii și toți ceilalți trebuie neapărat să se înscrie pe o listă de așteptare pentru repartiție ca să nu rămână fără servici. Și am întrebat pe ce bază. Îți trebuie o hârtie, o hotărâre… Nu există nicio hârtie, nu există nicio… nimic, decât o listă care a apărut prin ordinul ministrului sănătății, prin care erau propuse șaptezeci și ceva de spitale pentru a a fi transformate în centre de bătrâni.
* Centrul…
– Era mai bine dacă se făcea un centru de bătrâni?
La centrele de bătrâni, era un avantaj, pentru că se păstra forța de muncă din spital, poate chiar mai mult și eram susținuți de stat, de la buget. În acești ani, noi eram datori să redimensionăm acest centru și să-l facem cu adevărat centru care să corespundă normelor Uniunii Europene. Nu se spunea suma din buget a cui este. Și, din cauza aceasta, nimeni nu a vrut să audă. Plus că exista un spital la Ceahlăul. De asemenea, Valea Muntelui, Bicazul, toți așteptau spitalul, care era util, avea indicatori de performanță, indicatori de utilitate, prezență la urgență. Toate acestea nu i-au încălzit pe bicăjeni să transorme într-un spital de boli cronice sau într-un azil de bătrâni, mai ales cu modernizarea pe care i-o asigurasem spitalului. Erau doctori primari, erau medici de înaltă ținută, diagnosticul era diagnostic recunoscut și în altă parte, era foarte bun. Acoperea o arie largă, o paletă mare a patologiei medicale. Aveam oftalmolog, orelist, cardiolog, neurolog… erau câte 2 – 3 secții.
* Votul…
– Totuși în Consiliul Local s-a mai votat odată? Ce s-a votat?
De zeci de mii de ori s-au votat tot felul de… și eu o să vă explic. Spitalul nu a fost desființat, i s-a luat relația contractuală, deci n-au mai vrut să-i dea bani, să-l finanțeze. Dacă aveam un mamut pe raza orașului Bicaz, care ar fi închiriat la Bicaz și ar fi plătit o sumă de câteva sute de mii de euro, fiți convinși că spitalul nu s-ar fi închis. S-ar fi plătit din banii aceștia, pe care i-ar fi luat primăria. De exemplu, cum este fabrica de la Tașca, care plătește chirie pe spațiu… Dacă am fi avut și noi o pomană din aceasta, primăria ar fi dat niște fonduri să se țină două – trei luni cadrele medicale cu salariul, iar după aceea s-ar fi văzut. În condițiile în care s-a luat contractul, atunci spitalul n-a mai funcționat. Dar nu că s-a desființat. N-a mai funcționat. În acest context, medicii au fugit care cum au putut, cadrele sanitare au început să facă navetă de câte 2-3 ore ca să poată ajunge la Piatra Neamț și atunci a apărut la primărie zvonul: „Vă rog frumos ca spitalul să-l faceți Centru de Permanență sau Centru Multifuncțional, e foarte bine că primiți bani, nu știu ce, nu știu cum… Zic așa, conform unor persoane sus puse, venite de la județ și care spuneau că e bine așa, e bine așa… și atunci s-au lansat tot felul de idei, dar sigur nu pentru desființarea lui. S-a propus, de exemplu, să rămână spitalul, dar mai mic, într-o singură aripă, iar în cealaltă aripă să fie un azil de bătrâni. Putea să fie asta și nu se desființa nici spitalul. S-a spus pe urmă că nu se poate și că spitalul trebuie desființat.
* Patul…
– Cum e cu autorizația?
Autorizația de funcționare se ia în fiecare an. Când spitalul termină ciclul, trebuie să ia din nou autorizația de funcționare. Ciclul acela, cum este cu Sanepidul… Nu că s-a luat, nu s-a putut da. Circuitele sunt aceleași.
Problema care se pune este cu paturile. Unde sunt paturile? Cele 100 de paturi nu se regăsesc la nivelul Spitalului Județean. O autorizație, cu organigramă, cu tot ce vreți dumneavoastră, se bazează în primul rând pe o structură. Am 1000 de paturi, fac organigrama pentru o mie de oameni, am 50, angajez pe 50. Deci, neavând această structură, apare un lanț vicios. N-ai organigramă, nu poți să ai autorizație, pentru că toate acestea vin una după alta și așa mai departe. Deci, plecarea a fost de la paturi. Am înțeles de la domnul Sălăgean că 40 de paturi le-a luat de la ministrul Dușa…
– Despre astea știe toată lumea…
Da, dar nu-s trecute nici acestea fiindcă trebuie să apară undeva. Încă vreo 50 de pe nu știu unde. Pe plan politic se vrea… Cred că pe plan județean se vrea, chiar foarte mult, pentru că au promis. Plus că, gândiți-vă ce înseamnă un taxi, pentru că ambulanțele merg pe regim de taxi, cu bolnavii de la Bicaz, Borca, de la Farcașa, făcând două, trei transbordări până aici. În partea cealaltă parte, nu mai zic, de la Dămuc, de-acolo. Bani cheltuiți, benzină, morți… Ce să-i faci unui om care a fost înțepat de o albină la Farcașa? Ajungea câtuși de cât, pentru un intravenos banal, până la Bicaz. Sarcini, accidente vasculare etc., etc., etc. În primul rând, este o chestiune obiectivă și era la o întretăiere de drumuri. Nu supraaglomerai spitalul județean, care geme. La Bicaz, aveam 6-7 mii de externări pe an, oameni care acum aglomerează Spitalul Județean.
* Fără schemă, dar cu angajați
– Spitalul medical nu a mai încăput în schemă, dar personalul medical a fost încadrat. Cum?
În momentul în care s-a desființat spitalul fiecare a trebuit să plece unde a putut. Unul la Târgu Neamț… nu mai spunem de navetă. Sunt medici care pleacă de la 3 dimineața de acasă pentru a ajunge în Piatra la ora 6. Fiecăruia i s-a asigurat loc de muncă: asistentelor, infiermierelor, doctorilor, iar celălalt personal trebuia să rămână în spital, nu? De exemplu, cei care păzesc la poartă, pentru că acolo este o avere. Personalul a plecat, pentru că nu mai aveau asigurat aici. Au plecat în șomaj, dar timp de 3 luni s-au făcut hârtiile pentru transfer, pentru că nu se știa nimic. Nu a fost ca o regionalizare. Medicamentele, alimentele… noi nu eram cu plata la zi, pentru că niciun spital nu este cu plata la zi. Spre exemplu, cumpăram o cantitate de medicamente și spuneam că dăm banii la 5 luni, la 6 luni, la un an și după aceea se rostogolește pe lună, în funcțiile de câștiguri. Plătești datoriile și apoi faci un nou contract, ca să o iei de la capăt. Dar, dacă ai avea banul, nu l-ai da de la început? Neavând, îl derulezi, pentru că așa se face. Vă dați seama că, de la 1 aprilie, nu s-a mai derulat nimic.
– Și așa ați rămas cu datorii…
Acestea erau datoriile. Nu erau datorii făcute din an în an, din moși strămoși. Eu am rămas dintr-o dată cu niște datorii. Spitalul nefiind închis, el a încercat să se salveze, într-un fel sau altul, fără ca să intervină nimeni, adică să cumpere spitalul sau să facă ceva… Nu, s-a încercat pe cât posibil să se dea drumul și nu s-a vrut. Că, dacă se vroia, atunci nu era niciun fel de problemă. Ca și acum. Ceva este în neregulă dacă nu dai paturile.
Deci, eu, dacă fac un spital acum, trebuie să iau paturi de undeva, pentru că nu pot să funcționez cu spitalul dacă nu am paturi și-atunci apar că trebuie să le iau de undeva. Acum, paturile alea de aici, dacă au fost atâtea, ar fi trebuit să fie în plus în județ, în Neamț. S-au dus la Roman? S-au dus la Târgu Neamț? Nu sunt. Ministrul n-a dat ordinul de închidere pentru spital. Spitalul nu se închide prin ordin de ministru, ci se desființează. Era pe vremea ungurului care era ministru, care și-a păstrat totul… Când mă duc în Ardeal, eu trec prin Brașov ca să ajung acasă la mama și când trec prin Harghita și văd pe-acolo… Sunt spitale care nu se comparau cu cel din Bicaz și n-au fost închise, s-au păstrat, ba acum s-au modernizat… Nu-i corect ca într-un județ ca acesta să rămână doar 3 spitale.
* „În 24 de ore părăsiți spitalul!”
– Credeți că o acțiune fermă a autorităților locale, împreună cu oamenii care au fost afectați, ar fi schimbat decizia aceasta de a tăia finanțarea spitalului?
Protestele au fost în momentul în care s-a plecat din spital. Nouă ni s-a dat termen ca în armată, ca pe front: „În 24 de ore părăsiți spitalul!” Și atunci fiecare se îngrijea de el. Unul, unde să-și găsească loc aici, la Piatra Neamț, pentru că, în cazul în care nu găsea, era o reorganizare pe țară, care pierdea județul și trebuia să facă naveta în altă parte și, deci, era imposibil. Altul avea o groază în spital, aparatură, tot felul de dosare care trebuiau predate, care erau pe inventarul lor. Atunci totul se trecea în arhivă, arhiva era arhivă. În condițiile acestea, spitalul a fost oprit în plină desfășurare. Reacția noastră ca a noastră, a oamenilor ce să mai zic?
Au fost două demonstrații spontane, în două zile, când au plecat, după aceea nu s-a mai avut cu cine discuta.
Direcția Sanitară nu ne-a ajutat. Adică, onor domnului director ce este reprezentant în teritoriu al Guvernului, de atunci și de acum, că nu mai sunt aceleași guverne, dar el tot aici e. Nu ne-a ajutat, nici nu știe măcar. Nici măcar nu știa de calitatea spitalului, de parametri de performanță. Nu știa. S-a primit un ordin. Eu am fost la București, la minister ca să rezolv problemele din spital.
– În momentul când s-a închis spitalul?
Înainte.
– Probleme legate de ce?
Probleme legate de bani, de buget, să ne dea mai mult. Eu mă dusesem pentru o finanțare, ca să-mi refac clădirea, să-mi fac centrala. Eu atunci făcusem centrala, făcusem panourile solare. Și atunci ni s-a promis, de către cei care erau în Ministerul Sănătății, că o să se dea, că nu o să fie probleme, că spitalul o să meargă, că o să fie bine și așa mai departe.
Ceva zvonuri erau, între noi și Târgu Neamț, că și noi, și Târgu Neamț, și Roznovul care e mai mic, duceam lupte grele, pentru subzistență, care va rămâne. O fi fost adevărat, n-a fost, nu știu.
Spitalul acesta a fost o oază întotdeauna și mulți ochi au fost pe el. Când am ajuns director, cei dinaintea mea dăduseră un spațiu pentru azil bătrâni și era trecut spațiul de la Ministerul Sănătății la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Spațiul era luat, spațiu pe care l-am readus ca să reîntregesc patrimoniul Ministerului Sănătații și de atunci se umbla ca să se desființeze.
– Care credeți că a fost motivul?
Motivul cred că a fost pentru o privatizare forțată și care nu a ieșit până la urmă… mă gândesc. De ce mi se pune mereu condiția „Renunță la Spital! Desființează-l!” De ce? Care-i scopul? Desființarea spitalului și trecerea lui în centru multifuncțional. Acest spital nu îmi dă voie să-l trec în centru multifuncțional decât desființându-l. Centrul multifuncțional va fi o aripă a Pietrei, iar celălalt intră pe patrimoniul Ministerului Protecției Sociale. Vedeți, nu am o informație clară, bănuiesc că ceva este în neregulă, că totuși se încearcă să se plece la drum. Spre deosebire față de alte spitale, noi avem forță de muncă, sunt foarte mulți care vor să vină acolo. Dacă alte spitale se confruntă cu lipsa de personal, noi avem forță de muncă. Primul pas ar fi acela să se dea un ordin de ministru pentru reluarea activității și, în momentul acela, totul va decurge din asta.
– Dacă ați pleca la drum, de ce retușuri ați mai avea nevoie, care sunt datoriile, penalitățile?
Unii vor deschiderea spitalului, alții nu. Datoriile s-au achitat cu bani de la Minister, penalitățile nu. Hai să zic că acestea sunt lucruri mărunte. De ce nu-i dai drumul dacă sunt plătite datoriile?
Cu ce scop le-ai plătit? De ce nu dai drumul la paturi? Dacă ar fi să înceapă activitatea spitalului, m-aș confrunta cu organizarea unei scheme eficiente de fucționare. Aș fi mai îndrăzneț în a deschide și alte secții, cu altă orientare, cu o patologie, pentru cardiaci, reumatici, pediatrie. Poate aș gândi și un compartiment pentru bolnavii de diabet, poate și aș face câteva paturi pentru paliație, pentru că sunt atâția oameni amărâți.
– Nu se bate la ușa potrivită, nu se deschide ușa care trebuie?
Mesaje au fost mai multe, pe mai multe căi.
– Știe și ministrul?
Cred că știe. Câteva spitale s-au redeschis, din cele cărora le-au fost tăiate fondurile. Au avut senatori foarte puternici și s-au deschis.
– Credeți că noi nu avem?
Legislativul este extrem de puternic. Din punctul meu de vedere, trebuie să fie puternic profesional, trebuie să fie și diplomatic, părerea mea. Nu vii în legislativ să te ascunzi. Dacă ar bate tot timpul la ușă, s-ar rezolva. Încă este o imaturitate politică la toate nivele, și pe fondul acestei imaturități apare cererea mea, a noastră legată de tot felul de nevoi. Ar trebui să fie relațiile clare între oameni și nu să se rezume doar la prietenii, cafea, băutură, țigări… Așa mi se pare mie, de asta am spus imaturitate, din punctul acesta de vedere.
Într-o atmosferă în care „părerea mea” domină starea în care se află spitalul, conform unor surse „incredibile”, în condițiile în care unitatea din Bicaz s-ar închide, toată aparatura ar merge la Județean. Și nu sunt valori mici. Pe de altă parte, ne-am putea întreba dacă spitalul ar mai putea fi păstrat pentru încă 3 ani. De ce? Așa, ca să știm cum e contorizată suferința celor care trebuie să rabde din 4 în 4 ani. Dincolo de prietenii ieftine și interese grosolane, poate că aleșii se vor gândi că hlamidele de partid sunt brodate și cu dorințele celor care i-au ales.
[message_box color=”red”] Din 1977 sunt medic de medicină generală, așa cum se chema atunci, după aceea mi-am dat specialitatea pe ORL. În 1988, am ajuns medic specialist ORL la Bicaz. După aceea, mi-am dat primariatul, în 1993, pentru că, pe vremea lui Ceaușescu, nu aveai voie să-ți dai toate astea. Ca medic primar, am funcționat în spitalul de la Bicaz până în 2011, sfârșitul lui martie.[/message_box]
Marian TEODOROF