● interviu cu părintele Constantin Țuțuianu
Preot paroh al bisericii Sfinții Voievozi din Piatra Neamț, părintele Constantin Țuțuianu a stârnit întotdeauna controverse. Studiile și specializările aprofundate în Teologie și Drept au conturat un intelectual rafinat, un personaj care nu ezită să spună ce are de spus, indiferent de măsura în care tulbură apele ortodoxiei noastre. A fost acuzat de simpatii fățișe pentru Biserica Catolică, și-a făcut o cauză din deconspirarea preoților care au colaborat cu Securitatea. S-a numărat printre protagoniștii cinstiți ai Revoluției din decembrie 1989. Este cunoscut pentru relația încordată, deseori ostilă față de Patriarhul Daniel încă de pe vremea când Preafericitul era Mitropolit la Iași. De altfel, cu mulți ani în urmă, părintele Țuțuianu și-a proclamat independența și a rupt legăturile cu Protopopiatul Piatra Neamț și Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Și, totuși, independent fiind, părintele a rămas preot paroh. Este de așteptat ca acest interviu să genereze replici. Pe cele argumentate le vom publica.
O lume desacralizată dominată de orgolii
– La școlă, și în timpul comunismului, se vorbea, chiar dacă nu foarte răspicat, despre valori creștine și creștinizarea Europei. Acuma vorbim mult despre Uniunea Europeană, în fapt o uniune creștină. Cât de relevant mai este creștinismul pentru o Europă care trebuie să accepte deschis și alte religii dacă vrea să reziste?
Trăim într-o lume în care mesajul religios nu mai e cel care era acum câteva veacuri, încât ceea ce s-ar fi putut numi cândva sincretism religios acuma este de mai multă actualitate. Omul contemporan nu mai este el însuși un om religios, trebuie recunoscut acest aspect. Valorile religios-morale s-au schimbat prin evoluții, prin decădere, prin modificarea comportamentului uman și a idealurilor umane. Toate acestea la un loc, după mine, nu pot duce la acea concluzie pe care purtătorii de mesaj religios creștin o tot afirmă, anume cu o Europă în care acest mesaj creștin să aibă un rol preponderent. Trăim într-o lume desacralizată. De la a crede noi ceva, de la a ne imagina, e o distanță până la realitatea în care ne aflăm.
– În balanță, cei cu vorbele, cu mesajele, pun imediat și globalizarea. Nu știu cum se va închide această globalizare. Cu un război? Într-o asemenea ipoteză sinistră, poate rămâne Europa o insulă de pace, când de fapt de aici au început cele două războaie mondiale?
De la terminarea ultimului război, dacă facem excepție de ce s-a întâmplat în Balcani, în anii ’90, am avut o perioadă lungă de liniște în Europa. Dacă ne gândim la ce suntem noi, acuma, această alianță nord-atlantică ar veni că este un scut al păcii. Numai că, sub ochi ca ai noștri, de țară mică, tot marile puteri sau supraputerile fac jocurile lumii.
– Eu nu mi-am imaginat nicio clipă că suntem parteneri egali dincolo de scripte.
Absolut!… Noi, cei mărunți, totdeauna am vrea să fim egali, dar nu știu cât vor mai accepta să avem vot egal cu ei la masa la care stăm împreună. Nu prea le convine Germaniei, Franței, ca să nu ne ducem cu NATO până în America, să accepte România sau Bulgaria ca pe niște parteneri egali. Una e politețea, diplomația, amabilitățile, cum au fost întotdeauna, dar realitatea este alta. Constatăm că acest echilibru al Europei începe să devină mai șubred prin ceea ce face Rusia. Nu este exclus să asistăm la o perioadă de îngrijorare pentru Europa noastră fiindcă Rusia, ca mare putere, are orgoliile ei, idealurile ei. Nu poate să se împace cu ideea de a fi o mare putere de mâna a doua.
Despre istoria unei supremații și niște chibiți
– Cât contează factorul religios?
Pe lângă invocarea principiilor morale, când discutăm, vin și naivi din aceștia care o fac pe analiștii politici și încep să sublinieze factorul religios al relațiilor și implicațiilor politice, punând accent ba pe ortodoxia dintr-o parte, ba pe catolicismul din cealaltă, fără să mai vorbim de islamismul care vine și bate la ușa Europei. Or, factorul religios a avut mare importanță, de-a lungul vremurilor, dar în lumea catolică, nu în lumea ortodoxă unde biserica este la cheremul puterii politice, unde este un instrument al puterii politice. Așa cum a fost evoluția noastră istorică, realitățile au fost altele în lumea Răsărtiului creștin decât în lumea Apusului creștin. Trebuie să pornim de la Roma și Constantinopol, cu latinitatea și grecitatea – se luptau două civilizații, se ciocneau, se loveau. Creștinismul s-a pliat pe ceea ce a găsit, că doar nu o să credem că dintr-odată a evanghelizat cineva și s-a schimbat fața lumii. Plus că pierdem din vedere, într-un discurs unilateral religios, că totdeauna, conflictele religioase aveau substrat politic. Ele s-a întrepătruns și se vor întrepătrunde. Dacă raportăm la timpul nostru, în însăși lumea aceasta creștină a Europei lumea catolică are greutatea ei. Nu trebuie să facem abstracție de faptul că Papa este numărul unu al creștinătății. Are vizibilitatea cea mai mare, influență mare și o putere de organizare pe care a dovedit-o creștinismul acesta de expresie apuseană. E o viziune imperială.
– Pentru miza pusă pe puterea politică, să înțeleg că protestanții și neoprotestanții rămân nedezlipiți de biserica catolică?
Acești protestanți provin din Biserica Romei, numai că s-au dezvoltat în Europa de expresie germanică. Ei nu acceptau această tutelă, acest autoritarism, acest cezaro-papism al Romei, cum spunem noi. Atunci a venit această revoltă, ca germanitatea să nu fie încălecată de autoritatea Romei. Creștinismul de expresie protestantă s-a retras mai mult într-o preocupare socială. Implicându-se în partea socială, a gândit mai puțin la a fi o forță politică. Roma n-a putut niciodată să renunțe la așa-ceva. Roma creștină este continuatoarea Romei imperiale, vrea să fie veșnică.
– Are supremația în sânge?
Absolut. Am putea vorbi de o genă. Vine în spate cu trecutul acela imperial glorios din antichitate. Atunci când a dispărut Imperiul Roman de Apus, când capitala a fost mutată de Constantin cel Mare la Constantinopol, pentru creștinism Papa a rămas ca un continuator al împăratului. De aici vine poziția de dominație a Romei catolice. Are și prestanță, pe când a doua Romă, cum s-a numit Constantinopolul, n-a devenit decât instrumentul puterii politice. Cu rafinamentul acesta oriental, cu duplicitatea orientală, s-a ajuns acolo încât s-au cosmetizat regulile. De ce noi, până astăzi, vedem în Occident, în viața politică, o transparență, o onorabilitate? De ce în marea politică occidentală niște decizii se iau mai la vedere și de ce în Orientul nostru, fie că-i balcanic, fie că-i rusesc, vedem numai ascunzișuri? Una zicem, alta facem, pe când acei occidentali care au avut Roma drept centru, până în zilele noastre, au altă ținută. A zice acuma despre o luptă intestină între creștini, aceasta nu e între Biserica Apusului și Biserica Răsăritului. Mai mult sunt conflicte ale căpeteniilor, ale reprezentanților. Roma deține poziția dominantă, iar ăștialalți chibițează.
– Iată ceva ce, indiscutabil, avem și noi în sânge.
Cum suntem noi chibiți, ca stat, în UE, în NATO, în marile decizii care se iau, tot așa suntem și în materie religioasă.
– Este o povară a ortodoxiei noastre?
Nu e o povară, e o realitate. Așa s-a transformat creștinismul răsăritean.
Creștinismului Răsăritean i-a lipsit un imperiu puternic
– Și atunci unde poziționăm demersul Patriarhului, transformat aproape în cauză a vieții sale, care, pe lângă valorile ortodoxiei, vorbește de primordialitatea ortodoxiei? Pe ce se bazează, prin ce se susține?
Prin ce se susține? Prin frazeologie goală. Creștinismul a evoluat, dar vitregiile istoriei au făcut ca acest creștinism răsăritean să fie într-o cădere liberă. De la căderea Constantinopolului, cel puțin, el nu mai avea forță fiindcă nu avea imperiul care să-l mențină. El a supraviețuit, așa, vegetativ. Așa cum facem noi școli de improvizație, în toate localitățile, dar care-s mimări ale școlilor serioase, așa și în biserică s-a vegetat, s-a continuat la nivelul acesta de practicism, de evlavie individuală, dar nu de instituție cu personalitate. Spui despre primordialitatea ortodoxiei ca să ce? De fapt e un semidoctism al celor care vor să pară mai mult decât sunt.
– Iar cei din Apus sunt mai mult decât par, parcă asta vreți să spuneți.
Meritele culturii creștine, ale valorificării a ceea ce a fost o creație a epocii clasice a creștinismului se datorează catolicismului și protestanților. Ei au pus mâna pe carte, au făcut studii foarte serioase și au scos manuscrisele, lucrările vechi, au valorificat tezaurul creștinismului. Referitor la gândirea antichității grecești, ce-am fi făcut noi dacă nu erau acești occidentali care să preia manuscrisele pe care le făceau copiștii greci și bizantini? Prin Renaștere ele au fost valorificate. Când au apărut tiparul și posibilitatea împrăștierii tipăriturilor, au fost puse la îndemâna lumii.
Conținut și fețe de mănăstiri
– Da, dar nu avem și noi tezaurul nostru mănăstiresc?
Pentru lumea aceasta fanatică, ignorantă, e ușor a face o mănăstire, un schit, a te duce să faci practică religioasă, ritual. Dar nu te impui cu așa-ceva când e vorba să ai o personalitate bine conturată, o influență, să lași ceva moștenire, ci cu valori reale. Or, la capitolul acesta, așa cum noi stăm modest cu ceea ce ar fi tezaurul nostru cultural național, cu tezaurul religios stăm mult mai modest. Să nu pierdem din vedere, oricât nu ne-ar conveni, faptul că în Apusul creștin mănăstirile acelea, așa cum sunt organizate, au fost și sunt focare de cultură. Acolo au fost oameni de mărime intelectuală, de ținută. La noi, totdeauna au fost oameni, mai mult sau mai puțin evlavioși, care s-au aciuat acolo, la mănăstiri. Astăzi, nu vedem puzderie de mănăstiri? Rezultatul nu-i deloc îmbucurător pentru că nu pornesc dintr-o evlavie, dintr-o religiozitate profundă, ci din hei-rupismul românesc.
– Parcă ar fi o chemare la întrecere.
O întrecere socialistă. Dar mai este ceva. Dacă mergem să facem o investigație fără pretenții, mai degrabă ca simpli observatori, vom constata că inițiatorii acestor așezăminte sacre monahale sunt oameni de slabă calitate religios-morală și intelectuală, dar cu un talent extraordinar la a aduna bani. Cu bani unii fac ceva frumos la vedere, pentru turism, dar când vorbești de factorul religios nu găsești nimic. Găsești mastodonți, ca la Mănăstirea Neamț, adevărate hoteluri care-și așteaptă turiștii în detrimentul a ce trebuie să fie pelerinii. Și scrie pe-acolo că e centrul social-cultural cutare, dar nu vedem nimic social acolo, nimic cultural. Cosmetizăm ceva care nu are fond.
– Oare ce se întâmpla se puteau construi mănăstiri de la zero cu fonduri europene nerambursabile?
Se construiau și mai multe decât câte sunt.
– Și raportam un grad mare de absorbție a fondurilor.
Ar fi fost miraculos de mare. Dar nu înseamnă că am fi ajuns să vedem și un rod spiritual acolo.
Pe unde rătăcește religia
– Poate rodește ceva în școli, dacă tot sunt ore de religie.
Constatați vreo îmbunătățire a nivelului moral al tineretului nostru? Societatea românească ce beneficii are în afară de faptul că unora li s-a dat prilejul să țină ore de religie? Dacă ne-am duce prin orice școală, la modul ideal ne-am ștepta ca profesorul de religie să fie un reper moral. Mă îndoiesc că se diferențiază în comportamentul lui de ceilalți. Poate, uneori, smintește mai mult. Atunci, nu cumva se cheltuiesc bani publici pe degeaba?
– Religia a pătruns și în armată, dar și în penitenciare. Lăsând armata la o parte, m-aș gândi la rolul de recuperare din penitenciare.
Da, dar care-i rezultatul? Având școlile bani să întrețină profesori care să formeze moralicește niște generații, ne-am aștepta să nu avem închisori așa de multe. Eu cred că vom avea nevoie de mult mai multe decât sunt. Societatea e într-o cădere liberă. Biserica, de orice fel ar fi ea, trebuie să se regăsească în moralitatea poporului. Acolo-i rezultatul. Dacă nu-i, ridicăm ziduri.
– Atunci, societatea morală de tip occidental de unde începe? De la frontiera cu Ungaria sau cum trecem Carpații în Ardeal? Ardealul devine altceva?
Deja este. În societatea românească, a fi om de cuvânt, a fi om de onoare este o rara-avis. Dacă ne ducem numai un pic în Ardeal, fără să o luăm mai departe, vedem că onoarea, cuvântul dat sunt la ele acasă. Este un salt. Și aderența publicului la viața și trăirea religioasă se vede că este alta. La manifestările religioase, la marile sărbători, dacă vine Patriarhul, cu toți episcopii, și face soboare de slujire și de manifestare mai solemnă, adună mai mult decât câteva puține mii de credincioși? Patriarhia Română nu a înregistrat niciodată 20.000 de credincioși, ca săptămâna trecută, la Iași, la beatificarea episcopului catolic Anton Durcovici A fost altceva când a venit Ioan Paul al II-lea la București, dar a fost pentru Papă.
Rostul unor hățuri
– Nu credeți că la atâția ani de la despărțirea de Ceaușescu, am început să alunecăm grav spre ignoranță?
Păcatu-i vechi. Noi tot am făcut raportări la comunism, dar păcatele vin din trecutul îndepărtat. Ne-am obișnuit să facem referiri la această perioadă neagră din istoria noastră și, observând decăderea de azi a vieții publice, a vieții instituționale, a comportamentului uman, am ajuns în mod jenant să considerăm că regimul adus de bolșevici a fost o perioadă mai demnă de consierație.
Faptul că școala este transformată într-o instituție de bișnițari care vând diplome, faptul că în justiție se vând sentințe judecătorești, iar în administrație e o corupție de neînchipuit, ne fac să pierdem din vedere oamenii care s-au format în alt timp. Era un regim de mână forte și toată această mascaradă, care exista și înainte, se făcea mai în subteran. Democrația a făcut să iasă gunoaiele la vedere. Oamenii dinainte au continuat și continuă cu ce știu ei. Cei care vând diplome de toate gradele, până la doctorate, sunt oameni formați în trecut, în perioada pe care am început să considerăm c-a fost de înălțime față de ceea ce este acuma.
– De unde va veni lumina până la urmă?
Lumina poate-i o utopie, zic eu. Este aproape o imposibilitate, dacă privim cu luciditate și cu o oarece obiectivitate. Cândva, pe vremuri, mă întrebam cum va putea ieși societatea din marasmul în care ne-a adus regimul comunist? Gândeam că vor putea fi grupuri de tineri valoroși, trimiși în mod sistematic de conducerea statului în Europa Apuseană, de preferință la școlile germane, care să se întoarcă pentru reclădirea României, așa cum a fost în perioada pașoptistă, acea perioadă care a creat prima unire și marile momente până la Unirea cea Mare. Dar e o iluzie, e greu. Noi nu avem tradiții de seriozitate, de maturitate, de oameni care să privească interesele națiunii. E nevoie de oameni excepționali, aceia mișcă lucrurile. E puțin probabil să apuc eu așa-ceva.
– Dacă nu ieșim din marasm, ce face Europa cu noi?
Europa are nevoie de noi și e de înțeles. Noi nu meritam să fim în Uniunea Europeană, dar într-o viziune de Europă unită, ca o contrapondere la SUA și Rusia, avea nevoie să se extindă și avea nevoie de țări de-astea mărginașe, la frontierele imperiului. Eu am considerat că intrarea în NATO a fost salvatoare pentru noi. În această alianță militară nu mai suntem sub pericolul moscovit. Uniunea Europeană e bună și ea. Cu tarele pe care le avem noi, ăștia măcar ne mai țin în hățuri, mai poți să apelezi la o instanță europeană. Mai e și faptul că circulăm și nu mai trebuie să faci temeneli pentru un pașaport. Din aceste intersectări ar putea ieși ceva, dar pe termen foarte lung. E bine și cu cei plecați afară, mai învață ce-i munca, ce-i respectul față de muncă, deși munca nu-i un punct forte la români.
[quote align=”center” color=”#999999″]„Suntem și noi pe aici, trăim din versuri, ridicăm statui înaintașilor. Oamenii care se țin de-astea nici nu-s vinovați, ei flașnetează. A face referiri ditirambice, sforăitoare, e la modă. Omului, cu cât este mai ignorant, după care vine semidoctismul cu un pic de spoială, i se pare că trebuie să arate mai mult decât este.și începe cu a exagera lucrurile pe care el nu este conștient că le exagerează, dar vrea să se audă vorbind despre moșii și strămoșii noștri. Nouă nu ne place o dezbatere sobră.”[/quote]
A consemnat Viorel COSMA
2 comentarii
Din cate fete bisericesti am intalnit , pot afirma cu tarie ca parintele TUTUIANU este un erudit , o peronalitate cu o vasta cultura universala , fapt ce-i permite a privi crestinsmul cu realism si luciditatea omului documentat in toate domeniile religiei si nu numai . Nu mai vorbesc de latura umana a acestui slujitor al lui DUMNEZEU care deserveste parohia susamintita cu o modestie si popularitate cum rar intalnesti in toata tara. N-am auzit odata pe cineva sa spuna ca parintele TUTUIANU slujeste in interese m ateriale sau alte apucaturi de care foarte multe fete bisericesti sunt acuzate. Trebuie sa ,,fugi,, dupa dansul sa-i oferi vreun mic onorariu . Unde mai gasesti un asemenea preot in ziua de azi ??????
Dacă ar exista mai mulți preoți ca și parintele Tutuianu, ar începe o reforma a ortodoxiei din țara, apoi, poate, ar continua reforma din educație, sănătate, justiție și administrație, iar la final am putea spume ca santem o Țara buna cu un Stat bun. In prezent santem o Țara buna cu Stat SLAB.