• in memoriam Zoe Dumitrescu-Bușulenga
Au trecut, iată, opt ani de când a părăsit bunele și relele acestei lumi și s-a aciuat undeva lângă Dumnezeu, cu voia acestuia, după ce și-a răscumpărat păcatele prin rugăciune și adâncă evlavie. Și tot opt ani au trecut de când am închipuit primele slove ale acestui reportaj ce avea să se nască, într-o primă formă, chiar în dimineața zilei în care maica Benedicta se pregătea să purceadă, primenită și împăcată cu toate cele, în luminoasa călătorie către ceruri. Poate că pornirea ei, care sălășluia demult în cotloanele sufletului, va fi venit și din nădejdea de a pune în balanță propriile păcate, câte vor fi fost, și cearta pizmăreață a cetelor de becisnici care, departe de a închipui o lume a spiritului, credinței și bucuriei, au făcut din astă țară și din toate cele ale ei un spațiu plin de stricăciuni, aflat într-o continuă prefacere către rău și deșertăciune de aproape un sfert de veac.
Doamna nu e acasă
După ce treci de zidul gros de piatră prin poarta cetluită, din lemn trainic, dar care a început să obosească, și urci priporul abrupt dindărătul mănăstirii, te afli într-o poiană luminoasă, pe o pajiște unde mieii, cu nările tremurânde, înfioară cu respirația umedă firul verde al ierbii răsărit după zăpezi. Izvorând de undeva de sub poala pădurii de cetini bântuite de cețuri, ulița îngustă, străjuită de câteva case răzlețe, pogoară arcuită către inima văii de-a lungul căreia s-a aciuat satul și suflarea omenească. În bătătura împrejmuită cu gard nou de sârmă împletită, casa adastă pe temelia de piatră de unde se revarsă două scări abrupte. Deasupra verandei prelungi, cu ferestre încercănate de glafuri, un fel de foișor se ridică semeț deasupra acoperișului și a streșinilor late, părând că scrutează orizontul dealurilor de cealaltă parte a văii. În vecinătate, alte acareturi străjuite de pomi, flori și tufe de merișor japonez, cușca dulăului aprig, priponit în legătoare, alături de care se gudură liber cățelul clăpăug Lache, o răscruce de alei de piatră și, în stânga, bătrânul nuc sub ramurile căruia stau înfipte în tihna locului o masă verde și două bănci prelungi.
Grădina curge la vale, în valuri verzi de iarbă tânără, către inima satului, lăsând să se întrevadă printre ramurile înflorite turnurile temeinice ale Mănăstirii și clopotnițele noi și sclipitoare ale Bisericii „Sfântul Ioan”. Noaptea vor fi trecând, nu o dată, sfinții pe uliță, binecuvântând locurile aceste din inima cărora s-a ridicat către ceruri lăcașul lui Dumnezeu.
Doamna nu e acasă. Să tot fie vreo opt ani de când s-a pornit grabnic, în zilele Patimilor, primenindu-se pentru o lungă călătorie, către sfintele ținuturi ale Domnului. Avea să o săvârșească ceva mai târziu, după ce a stat prelung în cugetare, departe de izvorul de hodină și smerită supușenie în care se scăldase în răstimpuri câteva zeci de ani, cumpănind între deșertăciunile lumii acesteia și veșnica hodină întru credință, după care tânjise.
Altarul din odaie
Înlăuntrul micii odăi năpădite de lumina ferestrelor ornate cu perdele străvezii și încadrate de câte două valtrapuri roșii, totul e în bună rânduială și întocmai cum le-a lăsat. Pe o canapea acoperită cu o cuvertură roșie de catifea, un ursuleț bosumflat – fiecare om are o mascotă, nu-i așa? – stă cuminte între doi puișori de pernă și o pătură îndoită așezată la căpătâi.
Deasupra, un tablou cu uneltele zidarului, o icoană ce ocrotește nopțile și o tapiserie cu chipul Maicii Domnului. Între canapea și fotoliu, o noptieră pe care veghează un aparat de radio cu tranzistori și o veioză în chip de lampă străveche. În celălalt colț, străjuit de lumina ferestrelor, „altarul”. Așa îi plăcea să denumească acest colț de odaie ce priveghează biroul. Un loc în care trupul, sufletul și cugetul se găseau și se regăseau, de fiece dată, la locul lor firesc.
Un tablou de părintele Bartolomeu Dolhan, care supraviețuiește celui ce l-a zămislit de peste două decenii, icoana casei vegheată de mici sfeșnice, candele și nenumărate alte icoane, și o mică bibliotecă esențială, de campanie, din care nu lipsesc bibliile ortodoxe și catolice.
Masa tăcerii
Pe masa din lemn de brad lăcuit adastă într-o oarecare neorânduială sau, poate, într-o orânduială bine știută de cea care le răsufla asupră- le, mai multe cărți: Noul Testament, marea iubire de care nu se despărțea niciodată, un florilegiu de Artur Silvestri: „Zoe Dumitrescu Bușulenga – Opera încoronată”, Cartea de rugăciuni „Rugați-vă neîncetat!” de părintele Marc Antonie Costa de Beauregard, Bartolomeu Anania „Cartea deschisă a Împărăției”, Andre Scrima „Duhul sfânt și unitatea bisericii” și „Teme ecumenice. Înțelepciune și credință”, Grigore Ilisei „Repede privire asupra miracolului chinez”, Marc Aureliu în ediție Flammarion, „Zece convorbiri de amurg cu Antonie Plămădeală, urmate de douăzeci și opt de scrisori de altădată”, Artur Silvestri „Marea hieroglifă – Utopie și restaurație la Mănăstirea Sâmbăta de Sus” și „Modelul și memoria – Mitropolitul Antonie Plămădeală în efigie” și, evident, chiar Antonie Plămădeală „Contribuții istorice privind perioada 1918-1939”.
Câteva ziare, pliante și reclame comerciale trimise din București stau alături de câteva articole decupate sau xerografiate: Devenirea întru ființă (despre Brâncuși), Modelul omului mare (Artur Silvestri) și de corespondența cu Virgiliu Radulian, Silviu Mihăilă, Vasile Vetișanu, Valeriu Bârlan, Maria Cogălniceanu, Mădălina Bunescu, Artur Silvestri, Andrei Pandrea, Letiția Suciu, Dan Lupescu, Matei Romeo Pitulan sau Universitatea din Viena. Pe un colț al mesei, lângă o vază cu trei flori triste, un fel de clondir de sticlă plin cu pixuri și creioane.
Muzică și medicamente
ȘI tot acolo un CD player portabil cu căști și compact discuri din „Viena Master Series”. Și ce gusturi: Capriciul italian op. 45 de Ceaikovski, Concertul pentru pian nr. 20 KV 466 de Mozart, Preludiu la „După-amiaza unui faun” de Claude Debussy, Concertul nr. 1 în Si bemol op. 23 și Uvertura Solenel de Ceaikovski, alături de câteva cutii cu medicamente: Nifedipin, NoSpa, Vitamina C cu propolis…
Felicitările de Paști n-au mai apucat să-și cunoască destinatarii. Au rămas albe, neprihănite, veghind cu gândurile neîmplinite singurătatea odăii. Alături de ele, câteva casete audio, reviste, ba chiar și un portofel. În ultima săptămână a citit cu asiduitate cartea lui Bartolomeu Anania. Îi plăcea să scrie pe verandă, mai ales în zilele mai friguroase. Când era cald și se afla mai în putere, înșiruia cuvinte la masa de sub nucul semeț.
Singurătatea Bibliotecarului
Alături de toate acestea, un teanc de foi acoperite cu scrisul acela ordonat, cursiv, citeț, inteligibil și fără corecturi. Sunt ultimele gânduri așternute pe hârtie și ultimile pagini pe care le-a zămislit. Citesc repede, la întâmplare, una care are drept titlu „Jurnal de Bibliotecă”. Cu majusculă, asemeni lui Dumnezeu. Și Bibliei… E un omagiu adus unui prieten de departe: „Se va fi gândit vreodată cineva la singurătatea Bibliotecarului? A aceluia care de dimineața și până seara, în fiece zi, străjuiește glasurile tăcute ale sutelor, ba chiar miilor de cărți pe care le are în grijă. Dar muțenia acestor interlocutori de pe rafturi nu-i face decât mai grea solitudinea. Ar vrea să știe poate, și el, (aici a schimbat pixul), despre ce vorbește fiecare, ce vremi, ce oameni, ce întâmplări trăiesc în acele pagini, trecute toate prin viața păstorilor respectivi. Dar colecțiile de ziare și reviste ce închid în ele din viața modernă atât de palpitantă cele mai interesante momente? Cât ar dori să le simtă pe toate, ca să se simtă și el implicat în lume, lumea aceasta atât de schimbătoare și totuși atât de interesantă! Așa a gândit mai bine de treizeci de ani, între rafturi de bibliotecă Matei Romeo Pitulan și în special în anii petrecuți în liniștea Academiei di Romania în Roma.”
Povățuitorul
Maica Eufrosina, cea care i-a stat aproape în evadările de la Văratic timp de trei decenii, întâmpină la început curiozitatea noastră cu oarecare rezerve. E obosită, tristă și luptă cu gândul că Doamna nu va mai sălășlui, chiar vremelnic, aievea în leagănul credinței, ci numai în sufletul și cugetul celor care au cunoscut-o și au înțeles-o. Dar credința în Dumnezeu și îndelungatul exercițiu al schimniciei o face să privească totul cu împăcare.
Mă studiază, încercând să deturneze inițiativa jurnalistică, dar după ce mă arăt vrednic de a cunoaște teritoriul acesta impregnat de pace, liniște și cucernicie, părăsește atitudinea reticentă și se lasă prinsă în vâltoarea amintirilor.
„Eu am cunoscut-o pe doamna academician la sfârșitul lui ’76. Era aici, în gazdă la măicuța Benedicta care, după doi ani, a plecat în America, la maica Alexandra, prințesa Elena. Dar venea mai demult. Era bună prietenă cu Valeria Sadoveanu pe care tot aici am găsit-o. Venea în fiecare vară câte trei luni. Se țineau un fel de seri culturale cu Profira, Valeria, cu Lili Teodoreanu, cu Ionel Teodoreanu, cu Bartolomeu Anania… Mi-a plăcut să trăiesc în acest mediu plin de spirit și cultură. Eu vin din partea Sucevei, din satul lui Eusebiu Camilar, Udești. M-am simțit foarte bine aici. Măicuța Benedicta era o ființă luminată, iar Doamna, cine nu știe?, era o personalitate recunoscută. Când doamna Valeria Sadoveanu își trăia ultimele clipe, i-a spus: «Eu mă pierd, dar dumneata să ai grijă de măicuțe ca de ochii din cap. Să nu le părăsești niciodată». Iar doamna Zoe i-a promis și a asigurat-o că așa va face. Și s-a ținut de cuvânt”.
Mama duhovnicească
La un moment dat, maica Eufrosina pare frămîntată de un gând reprimat. În cele din urmă se hotărăște: „Asta chiar doream s-o spun cuiva… Eu mă adresam dumneaei cu doamna profesoară, doamna academician, iar dumneaei mi-a spus: «Nu așa, măicuță, nu așa!». «Dar cum să vă spun?» am întrebat. «Cum ai dori matale să-mi spui mie?». Totdeauna vorbea cu mine cu matale. «Eu aș dori din suflet să vă spun mamă». S-a luminat la față și cu chipul plin de fericire mi-a spus: «Asta-i bucuria vieții mele. Mi-am dorit foarte mult să am copii și Dumnezeu nu mi-a dăruit». S-a bucurat foarte tare. S-a dus la domnul Apostol, soțul ei, și i-a spus: «Am găsit o fată. Mi-a zis mama. Tu ce zici?». La care domnul a răspuns: «Păi, aș dori și eu, din suflet, să-mi spună tata». Și de atunci, așa le-am spus: mama și tata. Domnul Apostol s-a pierdut între timp.”
Între Vecernie și Utrenie
Maica Eufrosina pare fascinată de modelul de viață monahală pe care i l-a oferit Doamna: „Veneau mulți oaspeți pe aici. Dar vreau să vă spun că atunci când bătea clopotul de Vecernie, dumneaei lăsa pe toată lumea la masă și pleca undeva. Am găsit-o odată, cu totul întâmplător în chilia înaltului Pimen de la Suceava – e camera de aici, din spate. Stătea în genunchi și se ruga. Se ruga profund. Îi plăcea să se roage în taină, nestingherită. Seara cobora la biserică, la Utrenie. A fost cel mai bun model al meu de viață călugărească. De exemplu, când veneam dimineața de la biserică, o găseam în fotoliu, cu Noul Testament deschis și cu Rugăciunile dimineții. Îmi spunea să iau loc ca să-mi citească Evanghelia pe care tocmai o auzisem și în biserică. Și îmi zicea: «Da, măicuță, dar vreau ca s-o auzi matale din gura mea». Avea o adevărată slăbiciune să citească foarte mult din Sfîntul Apostol Pavel. Citea tot ce găsea: Ceaslovul, Viețile sfinților… Și se ruga, îngenuncheată, și ziua și noaptea”.
Maică de taină
„A iubit enorm călugăria și ortodoxia; și pe cei care o slujesc. Nu o dată mi-a spus: «O să-mi pară rău toată viața că m-am căsătorit. Aș fi vrut să rămân pură și curată și să fiu maică. Poate îmi ajută Dumnezeu ca măcar pe patul de moarte să mă călugăresc»”.
N-a mai avut răbdare. Doamna Zoe s-a călugărit în taină în anul 2001, luându-și numele de maica Benedicta, poate în memoria mentorei ei într-ale sfințeniei. Nu a purtat straiele schimniciei decât după ce a trecut hotarul vieții și nimeni de la Văratic nu a cunoscut acest lucru care, pe undeva, încalcă normele și canoanele consacrate, uzurpând într-o oarecare măsură funcția unei instituții religioase recunoscute legal. Mai mult, la ceremonia religioasă de la Putna, reprezentantele Mănăstirii Văratic nu au întreprins nimic din ritualul religios care să legitimizeze călugărirea, așa cum, din exces de zel și apetit pentru pitoresc facil și de circumstanță, unele publicații au lăsat să se înțeleagă. Ca o bună fiică, maica Eufrosina se simte datoare să o disculpe: „Cum să vă spun: călugăria, pe undeva, se face în intimitate. Și apoi, Doamna și-a dorit foarte mult să facă acest pas”.
Calea către Dumnezeu
Ea însăși având probleme cu sănătatea, în Vinerea Mare, maica Eufrosina a cercetat de nevoie calea către târgul Ieșilor pe care avea s-o urmeze, o zi mai tîrziu, maica ei spirituală. A vegheat-o apoi la Spitalul de Urgență Copou alături de sora ei, doamna Elvira Dumitrescu. Și cum după operație Doamna se arătă vrednică și dornică a reveni în vatra monahală a Văraticului, maica Eufrosina a făcut cale întoarsă pentru a primeni lăcașul de pe vîrful dealului. De ce s-o fi hotărât în pripă și pe neștiute Doamna a se întoarce cu fața și cu toată ființa la Dumnezeu?…
Epilog
Într-o notificare testamentară, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a făcut precizarea că dorește, în funcție de locul în care se va găsi în momentul săvârșirii, să fie coborâtă în mormânt fie la Cernica, fie la Putna, alături de duhovnicul ei, părintele Iachint. Și i s-a făcut pre voie. Așa cum a hotărât Dumnezeu. Se pare că pe uliță trec și acum, în fiecare noapte, sfinții.
Ioan AMIRONOAIE
Un comentariu
Va citesc, va recitesc si apoi o iau de la inceput. Aveti un dar al taifasului scris, o bunatate si gingasie in alcatuirea zicerii , ca si cum ati manui pietre scumpe asezate cu grija in montura de aur a marturisirii.
Cred din adancul inimii ca ati scris sub dictarea tainica a Maicutei Benedicta, a parintelui Roman Braga si a surorii sale , maicuta stareta Benedicta. Dumnezeu sa va rasplateasca insutit si inmiit dragostea si limpezimea cu care v-ati aplecat peste acest OM si GENIU, indragostit pana la adorare de Neamul Romanesc si Eminescu.