La halul de degradare și decădere morală în care începe a se scălda până peste nas neamul nostru, evocarea unor evenimente tragice din istoria post-ceaușistă pare a nu se mai potrivi cu vremurile prezente, cu ideile, cu obiceiurile. Anacronic e termenul definitoriu, numai că – vorba lui Petre Roman, când cu „FSN, organ de partid și de stat” – sună ca dracu’. Confuziile și inducerea în eroare vin să picure otravă peste rănile nevindecate, dar cui îi pasă, la scară națională?
Se împlinesc în zilele următoare 24 de ani de la nenorocita mineriadă din iunie 1990. Așa cum ieșise, cum se manipulase, scorul alegerilor din 20 mai garanta stabilitate. Puterea politică zdrobitor de majoritară era recunoscută drept legitimă de comunitatea internațională. În interiorul Frontului Salvării Naționale se contura clar o componentă reformistă, progresistă. Rezistența sinceră din Piața Universității se îndrepta în realitate către o la fel de sinceră stingere. Spre deosebire de mineriadele din ianuarie și februarie 1990, care au lovit devastator la temelia societății civile și a partidelor istorice, consolidând nucleul de emanați, frontului nu-i trebuia încă un măcel între români revoltați și niște români sălbatici.
Scenariștii și păpușarii reali se bucură în continuare de liniște. Crima de atunci e trecută la costurile tranziției. Doar câteva unelte, cu profiluri de zeloși sau fraieri, au avut neșansa să fie distribuite ulterior în rolul colectiv de țap ispășitor. Întreaga mânăreală, dincolo de aranjamente politice succesive, s-a săvârșit prin procurori și judecători. Cu dosare penale impecabile, întărite de rechizitorii pe măsură, cu instanțe sănătoase, astăzi consemnam ieșirea de la pușcărie a încă unui lot de vinovați. Nefiind cazul, e de-a dreptul surprinzător că minerilor și agenților puterii feseniste, făcând în ciudă victimelor ciomăgite, nu le-a trecut prin cap să revendice un statut de persecutați, de huiduiți ai poporului. Față de ritmul în care se rescrie istoria sub ochii noștri, era loc suficient ca pomeniții mineri și agenți – în putere, viguroși în urmă cu 24 de ani – să acuze protestatarii că le-au furat panseluțele pregătite pentru Piața Universității, că le-au agresat intelectual lămpașele, că le-au denigrat topoarele și bâtele. Până la urmă, un blestem nerostit a lovit Valea Jiului. Mizeria și sărăcia de-acolo sunt într-un crunt contrast cu bunăstarea vinovaților din epicentrul operațiunilor cu mineri.
După un tipar similar, adevărații orchestratori și dirijori ai jafului administrat românilor și țării ,„zac” în libertate. Dintre colegii lor, din greșeală sau ducându-se până la capăt comenzi bazate pe răfuieli personale, jenant de puțini au ajuns să vadă cerul printre gratii. Grosul condamnaților la vedere e dat de interpreți. Sunt tot un fel de mineri, ca structură mentală, dar la altă scară: au bani, influența funcționează prin cei aflați în libertate, puterea li se conservă.
În acest tablou dureros, minciuna – singură, săraca de ea! – nu e anacronică. Clădirea minciunii a început cu ascunderea criminalilor de la Revoluție. Procurorii și judecătorii, nimeni alții, au terfelit jerfa de sânge nevinovat. Rămâne să aflăm într-o zi dacă, în decembrie 1989, nu cumva noi am tras în voi. Se știu care „voi”.
Viorel COSMA