Daniela Frăsilă are 42 de ani și trăiește, de când s-a născut, în satul Poiana din comuna Negrești, nu departe de Mănăstirea Horaița. Acum 4 ani, soțul femeii a rămas fără serviciu, după ce firma la care era angajat și-a închis porțile, și nu a mai găsit de lucru în altă parte. De atunci cei doi soți și fiul lor de 14 ani trăiesc din „ce a lăsat Dumnezeu” în pădurile care înconjoară satul.
„De când se topește zăpada și până toamna târziu suntem numai în pădure”, povestește femeia. „Primele ies urzicile, după care urmează leurda, mugurii de brad, fragii, afinele, zmeura și murele. Ultimele care ies sunt ghebele. Până să rămână bărbatul fără lucru, mergeam și culegeam numai pentru noi. Făceam siropuri, dulcețuri, puneam bureți pentru iarnă, dar nu ieșeam la piață, însă în ultimii ani n-am avut de ales. În zona noastră nu prea ai ce munci, iar la oraș, după o vârstă, găsești greu să te mai angajeze cineva. Poate numai dacă ai noroc. N-am avut altă cale. Nu mi-e rușine că ies la piață, dar nici nu-s tare mândră. Trebuie să trăim cumva și trăim din ce ne dă Dumnezeu. Nu e chiar ușor să treci peste iarnă cu ce-ai strâns vara, dar ne descurcăm”.
O zi de cules începe, de regulă, dimineața la ora 7. Echipați pentru pădure și încălțați obligatoriu cu cizme de cauciuc, indiferent de vreme, soții Frăsilă pleacă la pădure. Străbat mai bine de 10 kilometri în căutarea fructelor sau a bureților și se întorc acasă după ora 15. A doua zi, Daniela este la piață cu recolta. Dimineața vinde fragii cu 6 lei borcanul de 400 de grame. Dacă nu are clienți, peste zi mai lasă la preț. Cât am stat de vorbă, cel puțin 10 oameni au întrebat cât costă, dar niciunul n-a cumpărat.
„Li se pare mult, dar sunt pe trecute și de aia sunt mai scumpi, nu știu dacă mai găsim toată săptămâna asta. Am dat cu 60 de lei kilogramul, 30 de lei o găletușă de asta de la smântână, pentru care am umblat jumătate de zi. A fost și vremea mai ploioasă, n-am putut merge chiar tot timpul. Când plouă tare sau e furtună nu ieșim, ne orientăm și noi după timp. Culegem cât putem noi doi, că băiatul nu vine la fragi, nu-i place. El merge după bureți mai mult”, povestește Daniela Frăsilă.
În afară de fragi, mai avea de vânzare o pungă cu muguri de brad, tot ultimii pe anul ăsta, cu 5 lei kilogramul. Teoretic, pentru că femeia nu ține chiar de fiecare leuț, deși are nevoie de bani. O bătrânică a venit cu 4 bancnote de un leu în mână și a întrebat, aproape cu teamă, dacă i-ar da un kilogram. „Atâta am, maică! Nu vin la piață cu bani mulți că mi-e frică de hoți”. Și Daniela i-a dat „că doar oameni suntem și trebuie să ne îngăduim”.
Ziua femeii se împarte între orele petrecute la vânzare, treburile din gospodărie și mersul la pădure. La care se adaugă munca pentru pregătirea conservelor. Cu fructele e mai ușor, trebuie doar spălate și puse la congelator, dar cu bureții este mai multă bătaie de cap, pentru că mai întâi trebuie aleși, apoi curățați temeinic de iarbă, frunze, ace de brad și pământ și abia pe urmă sunt puși la sare sau la înghețat. „Pădurea ne ajută să trăim și vara, și iarna, nu pot să-mi închipui cum am reuși dacă n-ar fi”, spune Daniela Frăsilă.
„Multă lume ne confundă, da’ nu-i bai”
Sora Danielei este cu doi ani mai mare și trăiește tot din ce dă Dumnezeu prin păduri, cu toată familia ei: soțul, cu mari probleme de sănătate, și cei trei băieți, de 28, 23 și 20 de ani. Merg cu toții la cules și au noroc de băiatul cel mare, care are mașină și-i duce în locuri mai îndepărtate. „La noi hribii sunt pe trecute, ca și fragii, dar săptămâna viitoare plecăm la Vatra Dornei, la cules”, ne-a declarat Gabriela Răscol. „Plecăm cam pe la două noaptea și ne întoarcem a doua zi pe la zece seara. Acolo timpul e mai întârziat decât aici și găsim bureți. Cât merg prin pădure nu știu, nu m-am gândit niciodată, dar mult în orice caz. Ne luăm ceva mâncare rece și stăm cât e ziua de lungă la cules. Când plecăm mai departe, în general culegem bureți, fragii nu sunt spornici. Nu mergem mulți, că pe urmă nu mai găsim destul. Sora mea e cu treaba ei, eu cu treaba mea, nu ne amestecăm. Venim amândouă la piață, când avem marfă, dar se întâmplă să venim și pe rând. Nici nu mi-am dat seama cât de bine semănăm până nu ne-a confundat lumea. I-am dat odată unui domn o legătură de leurdă și nu avea mărunt. I-am spus că nu vreau bani, dat el a insistat că vine să-mi plătească ziua următoare. A doua zi l-am văzut cum s-a dus direct la soră-mea, i-a dat un leu pentru legătura pe care o luase fără bani și a mai cumpărat două de la ea. Când a trecut pe lângă mine l-am salutat și m-am amuzat că era tare nelămurit, până a înțeles că suntem două. Multă lume ne confundă, da’ nu-i bai”.
Ca și sora ei, Gabriela a învățat de mică să cunoască plantele medicinale și bureții buni. Niciodată nu li s-a întâmplat, nici lor și nici altor culegătoare din Poiana, să strângă ciuperci otrăvitoare. Îi cunosc foarte bine, știu locurile în care cresc an de an și n-au avut nicio problemă. „Ne-a ferit Dumnezeu, cum ne ferește de toate rele și când umblăm prin codri”, spune Gabriela. „Mai mult de șerpi și sopârle n-am întâlnit prin păduri și de aceea nici nu ne este frică, nici când se întâmplă să mergem numai femei la cules. Avem viață grea, dar e și frumoasă, iar eu cred că mersul ăsta pe jos ne ține. Doar bărbatul e bolnav de când avea 20 de ani, dar n-a știut nimic până acum 4 ani, când s-a trezit cu un picior paralizat, noi ceilalți suntem bine, sănătoși. Așa cum poate, merge și el la pădure, ba chiar vine și la piață din când în când. Îi este teamă că dacă ajunge să zacă la pat nici nu se mai ridică vreodată”.
Fiind toată vara la marginea pieței de ani de zile, surorile din Poiana au ajuns cunoscute de clienți și unii oameni cumpără numai de la ele, pentru că au încredere. Tocmai de aceea au ajuns să primească și comenzi, ba de hribi, ba de ghebe, iar oamenii sunt mulțumiți că se țin de cuvânt și aduc bureții curățați. „Ne-am făcut clienți cu timpul și avem mare grijă să fie mulțumiți pentru datorită lor trăim”, a mai spus Gabriela. „Ce reușim să facem în grădină nu ne ajunge nici pentru casă, că trebuie să mai cumpărăm toama. La noi e zonă de deal, nu se face mare recoltă, iar timpul e mai răcoros, suntem cam cu două săptămâni în urmă față de oraș. Teiul nici n-a înflorit, iar aici se scutură deja”.
„O zi culeg, o zi aleg și o zi vând”
În aceeași margine de piață în care-și câștigă banul surorile din Poiana vine, de două ori pe săptămână, și Ana Ichim, o femeie de 40 de ani din Rediu. În fața ei, legate în mănunchi sunt de la mărar și pătrunjel, până la sunătoare, gălbenele, sânzâiene, coada calului și coada șoricelului. Toate la un leu legătura. Ana cunoaște fiecare metru pătrat de pe câmpul de la „capătul satului”, la fel de bine cum cunoaște aproape toate felurile de plante medicinale și bolile pe care le lecuiesc.
Femeia locuiește împreună cu părinții și trudesc cu toții să lucreze pământul, să îngrijească de animale și să „țină” gospodăria. „Cu banii e tare greu, că bani nu-s”, ne-a declarat Ana Ichim. „Mama a făcut șapte copii, a stat să-i crească, n-a avut serviciu și nu are nici pensie. Doar tata a muncit și ia acum 6 milioane pe lună, care nu ajung. De când mă știu, eu vând plante. Mi-a dat Dumnezeu un băiețel acum, mai la bătrânețe, are abia doi ani și, odată cu el, cresc și cheltuielile. Cu bărbatul nu a mers relația, așa că ne-am depărțit și trebuie să cresc copilul singură. Muncesc și la animale, că avem doi cai și vacă, dar trebuie să fac și un ban acolo. O zi merg la cules, pe câmp, a doua zi stau acasă, aleg plantele și le fac legături, și a treia zi vin la piață. Când e sărbătoare, vânzarea merge mai bine, că e mai multă lume, dar sunt și zile proaste când nu mișcă nimic. Cine are fructe sau bureți și vinde la kilogram, bagă deodată 20-30 de lei în buzunar, dar eu strâng greu leu cu leu pe fiecare legătură. Nu mă plâng, am și zile în care plec acasă cu 60-70 de lei. Când începe să lege recolta, mai aduc păstăi, iar mai târziu porumb pentru fiert și atunci câștig ceva mai bine. La pădure nu prea mă duc, că e departe tare, trebuie să merg cu caii și tot îmi ia vreo trei ore dus-întors. M-am învățat cu plantele mele, am o carte și am citit la ce boli sunt de leac și mai spun la lume, ca să știe. Când merge vânzarea slab, dau două legături la un leu și înainte de-a pleca le împart fără bani, să mai fac și pomană. Că, dacă Dumnezeu mă ține sănătoasă și mă ajută, și eu trebuie să dau un ajutor, cât de mic, la rândul meu”.
Cristina MIRCEA
2 comentarii
De ce ,imivine in minte ca asta e pentru voturi?daca ar fi asa e urat,al dracului de urat , Hooo nu avea nevoie de asa ceva.-
De ce ,imivine in minte ca asta e pentru voturi?daca ar fi asa e urat,al dracului de urat , Hooo nu avea nevoie de asa ceva.-