Poetul, scriitorul, jurnalistul, muzeograful, istoricul de artă, expert al Ministerului Culturii pentru Patrimoniul Cultural Mobil Emil Nicolae (Emanuel Nadler) este un nume binecunoscut al spațiului cultural nemțean și nu numai. Deși s-a născut la Bacău a locuit toată viața în Piatra Neamț. Din 1976 este muzeograf în cadrul Complexului Muzeal Județean Neamț. Ziarist profesionist atestat (UZP) și expert al MCC în bibliofilie, membru al Uniunii Scriitorilor din 1990, Emil Nicolae a fost prezent în redacțiile și paginile a diferite publicații, culturale sau cotidian. Este prezent în antologii de poezie publicate în Germania, SUA, Israel, Franța și Italia, colaborează cu versuri, studii, cronici literare, eseuri, recenzii și traduceri la reviste din țară și din străinătate. Debutează editorial cu Cerul în apă (1970), după care publică: „Poetul adormit în dragoste” (versuri,1976), „Rostirea unui fluture-n lumină” (versuri,1979), „Studii / Confesiuni / Capricii” (versuri, Ed. Junimea, Iași, 1983), „Psihodrom” (poem, Ed. Actiunea, Piatra-Neamț, 1994), „Femeia și femelul, Recurs la erogenia textului” (eseu, Ed. Timpul, Iași, 1997), „Omul de hârtie” – thriller (poem, Ed. Crigarux, Piatra-Neamț, 1999), „Mortul perfect” (poeme, Ed. Agora, Bacău, 2002), „Victor Brauner, la izvoarele operei” (album monografic, Ed. Hasefer, București, 2004), „Paranoima” (poeme, Ed. Crigarux, Piatra- Neamț, 2005), „Patimile după Victor Brauner” (eseuri, Ed. Hasefer, București, 2006), „Cearcăn” (Biblioteca Convorbiri literare, Iași, 2007), „Poezia nu e decît slăbiciunea artei” (versuri, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009), „Harst, se aude la marginea cimitirului” (poeme, Ed. Tipo Moldova, Iasi, 2011), „Autres caprices” (poemes, Ed. Atlantica Seguier, Biarritz, 2012), „Victor Brauner și însoțitorii. Incursiuni în avangardă” (Ed. Hasefer, București, 2013). A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iași, 2000, pentru volumul „Omul de hârtie”, Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2004), Bursă de creație oferită de Stiftung Kunstlerdorf Shoppingen (Germania, 2005), Premiul Dosoftei la Salonul Librex, Iași, 2006, pentru albumul monografic „Victor Brauner, la izvoarele operei”, Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Iași, 2006, pentru volumul „Paranoima”, Premiul de excelență al Uniunii Scriitorilor Filiala Iași, 2012
Am realizat imediat că ceea ce se dorea a fi un simplu interviu care să reliefeze aspectele pregnante ale unei binecunoscute personalități nemțene amenința să devină, odată cu trecerea clipelor, un excurs cultural consistent și extrem de persuasiv. Asta pentru că interlocutorul meu nu mi-a dezmințit așteptările și s-a lăsat antrenat cu frenezie și vervă într-un dialog ce a depășit normele clasicizate ale genului jurnalistic și, evident, ale spațiului; care, în acest caz, s-a dovedit a fi extrem de parcimonios.
Despre complexul provinciei
– Cum se face că, născut la Bacău, studiind la Iași, te-ai stabilit definitiv la Piatra Neamț?
– Păi, a propos de Brauner, aici am găsit locul. Acum nu știu dacă eu l-am găsit sau locul m-a găsit pe mine. Am ajuns aici pe la trei ani. Părinții mei locuiau la Buhuși. Dar, pentru că m-am născut la Bacău, relația mea cu orașul acela a fost de vreo opt zile. Și sigur că am fost înscris în acte acolo. După care, tatăl meu, doctor fiind, s-a mutat la spitalul din Piatra Neamț.
– Unde tu însuți te-ai afirmat în spațiul intelectualității locale. Există vreun complex al provinciei?
– Problema aceasta cu provincia s-a pus acut până în ’90. În perioada comunistă, trimiterea în provincie era un fel de exil. Toți voiau să ajungă la București, pentru că acolo deveneai mai vizibil. Artistul, intelectualul, în general, nu a fost de la începuturi lefegiu. Nu avem o piață de artă care să-i asigure traiul. Și acolo, de obicei, găseai slujbe
mai bune. După ’90 lucrurile s-au schimbat. A intervenit și Internetul, circulația informației, posibilitatea creării unor legături nelimitate, au apărut edituri de calitate în toată țara. Nu mai contează această diferență istorică dintre provincie și capitală. Poate numai din punct de vedere economic, asta e drept.
„Poezia este cea mai sălbatică specie literară”
– Dacă tot vorbim de diferențe, care este cea dintre scriitor și poet?
– Ea există la rădăcină, undeva. Pentru că au apărut prea mulți urechiști în literatură. Adică poeți după ureche, care au impresia că talentul e suficient.
– Atunci când el într-adevăr există.
– Despre talentul simulat nu e cazul să discutăm. Dar cu talent real poți să faci poezie populară. Ca să fii scriitor e nevoie de mai mult. Părerea mea este că poezia e cea mai sălbatică specie literară. Când toată societatea era deja așezată, anchilozată, impregnată de comoditate – și fenomenul privește inclusiv literatura, cantonată în forme fixe – unii au simțit nevoia să schimbe, să rupă. Sigur, manifestele avangardei au mers la extrem, adică ardem bibliotecile, aruncăm în aer muzeele, concertele… dar era un teribilism acolo. Era doar o atenționare asupra a ceea ce trebuie depășit, a limitei acesteia pe care o instaurase îmburghezirea. Adică nevoia de înnoire. E vorba de perioada istorică a interbelicului. Ea a continuat după aceea în anii ’50, cu beatnicii, cu…
– James Dean…
– Exact. Care erau în descendența avangardei. Dar asta nu însemna ștergerea artei. Jos arta, că s-a prostituat! Se prostituase în sensul îmburghezirii. Dar nu însemna renunțarea la artă. Și poezia a beneficiat de pe urma acestei revolte avangardiste. Și-a înnoit formele de expresie, a adus limbajul cotidian în poezie, nu mai respectă formele fixe. Deși părerea mea este – fac o paranteză – astăzi, în postmodernism, proporția s-a inversat. Acum proporția este în favoarea dezordinei. E o formă de avangardă, de protest, să vii cu forme fixe. Să scrii astăzi sonete sau rondeluri e o formă de a protesta împotriva majorității în devălmășie.
– Lucrul se întâmplă și în literatură, dar și în artă, în general.
– De asta spun că nu poți să fii poet pur și simplu, în formă pură, după ceea ce-ți dictează talentul, instinctul, simțul ritmului, paradoxul și așa mai departe, fără să controlezi materia aia, după cel puțin două mii de ani de literatură, sau după două sute de ani de literatură nouă.
– Explicația aceasta – și extrem de pertinentă și extrem de argumentată – cred că face bine celor care se mai uită cu mirare la structura poetică actuală; pe care, trebuie să recunoaștem, mulți nu o înțeleg.
– Părerea mea este că poți să scrii cum vrei, după ce deja ai învățat și ai dat deoparte formele fixe. Ca poet, nu te poți naște în versul liber. E ca și cum n-ai trece prin școală și te-ai duce direct la doctorat cu nu știu ce idee, dar fără să știi regulile de bază în domeniu.
– Exact ca ceea ce se întâmplă în muzică, de pildă, unde trebuie să treci prin formele preclasioce, clasice, romantice, pentru a percepe noile dimensiuni, revolute, ale artei sonore contemporane.
– Exact. Formația ca artist, creator, trebuie să aibă informația preliminară, alfabetul și regulile consacrate ale meseriei. Abia după aceea ai libertatea de a face ce vrei.
„În proză mă intrigă renunțarea la stil”
– Cum vezi diferența dintre poezie și proză?
– Între timp s-au amestecat. Poezia folosește discursivitatea prozei, proza poetică este deja depășită. Cea ce mă intrigă pe mine astăzi este renunțarea la stil. Dispariția stilului.
– Spunea cineva – Gotfried Benn, mi se pare – că stilul e superior adevărului.
– Da. Și a spus-o un poet mare. Deci lipsa de stil astăzi, preocuparea pentru șoc, în primul rând mesaj, e bună. Căci trebuie să transmiți ceva. Dar discutăm despre o artă. Or, arta o distingi datorită stilului. Deosebirea dintre un articol de ziar, șocant, și un poem sau o proză, la rândul lor șocante, e de stil. Iar stilul se învață în ceea ce spuneam anterior: în meserie.
– Se întâmplă și în cazul articolelor de ziar.
– Da, e stilul jurnalistic. Dar în cazul prozei și poeziei de astăzi, preocuparea autorilor e în primul rând pe șoc, pe subiect, pe povestire. Povestirea e și ea o formă populară, până la urmă. Ca și poezia. Dar ca povestirea să devină nuvelă sau roman trebuie să treacă prin regulile meseriei. Care se învață.
Avangarda ca obsesie
– De unde obsesia asta a ta – eram tentat să-i spun aplecare, dar mi s-a părut a fi prea puțin – pentru avangardiști și, în special, pentru Victor Brauner?
– Preocuparea mea pentru avangardă datează din 1969. Prima antologie de avangardă apărută în comunism a fost cea a lui Sașa Pană. Evident că mă interesa literatura, în primul rând. Și m-a atras literatura de avangardă. Avangardiștii au fost cei care au amestecat imaginea cu textul. Și am dat atunci peste Victor Brauner. Nu m-am fixat atunci asupra lui, neapărat. Dar a rămas…
– În memoria electivă…
– … selectivă, afectivă. Timpul a trecut și, în prejma centenarului din 2003, după ce am sesizat reacțiile la eveniment – de altfel aproape inexistente – am scris despre lucrul acesta. O întâlnire fericită cu Amelia Pavel l-a pus pe Brauner în cârca mea. Am obținut toate aprobările…
– A fost, știm bine, un eveniment de primă mărime acea expoziție. Brauner și însoțitorii avangardiști la Muzeul de Artă.
– Da, am făcut acea expoziție cu ajutorul colecționarilor particulari. Am pus și materialul documentar pe care l-am găsit. Cu ajutorul lui Nicolae Țone și al altora… Tot Amelia Pavel m-a determinat să fac primul album. Și a urmat a doua expoziție. Ce este mai important e faptul că am reușit să-l introduc în mentalul colectiv. Era o recuperare.
– Chiar și titulatura actuală a Liceului de artă face acum parte din mentalul public.
– Aici e și meritul lui Ștefan Potop.
– În incomoda dispută dintre muzicieni și plasticieni. Unde cei dintâi au cedat.
– Da. Și apoi Lucian Tudorache, care i-a și făcut bustul. Așa am rămas cu Brauner…
– Pe cap.
– Exact.
– Ca o dulce povară, să recunoaștem.
Ioan AMIRONOAIE