Nătăfleții
A fi infractor nu e, evident, nici simplu, nici comod și, contrar aparențelor, nici pe departe nu e o ”meserie” pentru oricine. Există și în județul Neamț, ca în orice loc de pe planetă, adevărați profesioniști (puțini, e drept) care le-au făcut zile fripte polițiștilor până să fie dovediți și băgați la arest. Exemplul cel mai la îndemână e al vestitului tâlhar Purice, specialist în a plasa la locul faptei pahare și chiștoace luate de prin baruri, pentru ca polițiștii să găsească ADN-ul unor oameni care n-aveau nicio legătură cu infracțiunea. La antipod, însă, ca în orice breaslă, sunt mulți „amatori”, care fac de râs la modul cel mai stupid tagma hoților. Poveștile lor fac și astăzi deliciul întâlnirilor colegiale dintre polițiști, chiar dacă nimeni nu-și mai amintește exact cum îi cheamă și din ce localități erau.
„Taxi du-mă unde vrei…”
Dacă ar fi să facem un top al spărgătorilor care și-au făcut de râs „meseria”, cu siguranță că pe primul lor s-ar situa un hoț fără Dumnezeu și fără… disciplină la locul de „muncă”.
Individul s-a înarmat cu uneltele necesare și a spart o biserică. Nu căuta icoane sau obiecte de valoare, ci bani, însă nu s-a orientat să dea lovitura după o zi de sărbătoare și n-a găsit nimic în altar. A golit de mărunțiș cutia milei și apoi toate sticlele cu vin de împărtășanie, ceea ce i-a schimbat radical percepția asupra lumii înconjurătoare. A ieșit în stradă și a făcut semn la o mașină de poliție, crezând că-i taxi. Nu s-a prins că șoferul nu este taximetrist nici după ce i-a lăudat uniforma și l-a rugat să nu se supere că-i va plăti cursa cu mărunțiș.
În aceeași categorie se înscrie un hoț ”profesionist” care a intrat într-un apartament nelocuit din Piatra Neamț după ce a spart un geam cu piatra. A distrus o ușă interioară, care-i îngrădea accesul spre celelalte camere, și a început munca de ”cercetare la fața locului”. Nasul l-a dus direct spre o sticlă începută de whiskey, pe care a golit-o spontan. După care a adormit lemn, postură în care a fost găsit, dimineața, de o rudă de-a proprietarilor, venită să verifice apartamentul.
Tot băutura i-a distrus cariera unui pungaș de la țară, care și-a propus să dea lovitura la pivnița unei bătrâne. N-a găsit proviziile la care spera, dar i-a atras atenția o damigeană de vin, pe care nu putea s-o care, așa că s-a cinstit la fața locului, cu gândul la singurul obiect din care putea scoate un ban: un covor lăsat la uscat în curte. L-au ținut curele până a sărit gardul spre curtea vecină, cu covorul în brațe, și a adormit buștean, cu capul pe prejudiciu.
”Nu trageți! Sunt eu, Pandelică!”
În 1990, în perioada în care jandarmeria abia se reorganizase și făcea primii pași spre colaborarea cu poliția, pe bază de patrule mixte, cel mai vioi militar, Pandele pe numele lui, Pandelică pentru prieteni, se interesa constant de traseele de patrulare. Dacă s-ar fi interesat și când era de serviciu, nu doar când era liber, și dacă n-ar fi fost măcar un restaurant spart în fiecare noapte când Pandelică nu era de serviciu, faptul în sine ar fi putut trece drept simț dezvoltat al datoriei. Polițiștii și-au dat seama repede cu ce se ocupa Pandelică în timpul liber, așa că i-au comunicat suspiciunile șefului său și au pus la cale un plan să-l prindă. I-au spus un alt traseu de patrulare decât cel real, iar o trupă l-a așteptat, la adăpostul întunericului, în preajma restaurantului Paharnicul. Pandelică n-a înșelat așteptările.
A apărut, a spart ușa localului ca un profesionist și a adunat, la fel ca și la celelalte lovituri, sticlele de băutură care-l interesau, niște țigări și, evident, banii din încasări. La ieșire a fost întâmpinat cu somații deloc colegiale și a cedat precum Lăscărică, personajul din celebrul film „Cu mâinile curate”: „Nu trageți! Sunt eu, Pandelică!”.
Jandarmii n-au tras cu arma, dar nu și-au putut stăpâni pumnii și i-au prelucrat puțin aspectul facial lui Pandelică, în sensul tratabil cu pungi de gheață și cu fond de ten, dacă îl împingea nevoia să iasă în lume.
Vasilică – cel mai cinstit spărgător de chioșcuri
Vasilică este un personaj pe care, acum 20 de ani, îl cunoșteau toți vânzătorii de la chioșcurile de ziare din Piatra Neamț. Avea o boală pe lucrurile pe care le vedea în vitrină. Dacă-i plăcea ceva, noaptea spărgea chioșcul, mereu la fel, cu prima piatră care-i pica la îndemână. După primele furturi, polițiștii s-au familiarizat deja cu „stilul Vasilică” și era suficient să vadă geamul spart cu piatra pentru a ști exact cine este autorul. Vasilică nu era lacom și niciodată nu mergea cu geanta după el. Fura doar cât îi încăpea în sân și în buzunare. Și rareori două obiecte de același fel. Dacă avea nevoie de un pix și de o lanternă, în niciun caz nu lua două.
În plus, era foarte cinstit, recunoștea din prima – cu un soi de mândrie – că el a furat și spunea exact în ce a constat prejudiciul, spre disperarea gestionarilor care voiau să mai scape și ei de lipsuri și mai umflau lista.
Cu timpul, Vasilică a adunat câteva zeci de dosare. La început n-a răspuns penal pentru că era minor, apoi medicii i-au descoperit o afecțiune psihică și un tip de retard mintal care-i afectau discernământul. Acum, Vasilică își găsește de lucru prin piața centrală și nu ratează ocazia de a cere câte un ban de la polițiștii care l-au cercetat, că doar sunt cunoștințe vechi. În plus, nu mai fură, deci merită răsplătit cumva.
Dacă Vasilică își „semna” spargerile cu piatra, în istoria recentă a infracționalității din Piatra Neamț s-a înregistrat și un hoț, cu nume, prenume, adresă și cod numeric personal. Individul a intrat într-un apartament de la parterul unui bloc, prin geamul de la baie, lăsat deschis. La plecare, i-a fost mai greu să se cațere pe perete, cu pradă cu tot, a făcut niște eforturi de alpinist urban în exercițiul funcțiunii, iar buletinul i-a alunecat din buzunar direct în cadă, unde a și rămas.
Culmea complicității – să participi la furtul propriului porc
O poveste unicat în Neamț, până acum, s-a petrecut într-un sat de lângă Roman, unde un bărbat interesat de profitul cârciumei de pe uliță a reușit să participe la furtul propriului porc. Târziu, în noapte, când se întorcea spre casă – cu mari dificultăți de echilibru, omul s-a întâlnit cu niște băieți aflați în necaz. Băieții tocmai scăpaseră din căruță un ditai porcul, legat la picioare, și nu mai reușeau să-l ridice. Binevoitor, cetățeanul turmentat le-a dat o mână de ajutor, ba i-a și ocărât că n-au știut cum să lege animalul și le-a arătat cum se face treaba gospodărește. După care le-a urat drum bun, s-a dus acasă și s-a culcat mulțumit. Abia dimineață, când a văzut cotețul gol, și-a dat seama că era porcul lui și s-a dus direct la poliție. Agenții de la post au avut din start o problemă în a încadra infracțiunea și, neștiind cum s-o rezolve, au sunat la județ să întrebe șefii dacă e furt sau abuz de încredere. După câteva zile, hoții au fost prinși, dar deja vânduseră porcul, la kilogram, până la ultimul centrimetru pătrat de șoric.
Jaful de la Poștă nu s-a inventat la Bârgăoani
Furtul banilor din pensii nu s-a inventat la Bârgăoani, ci la Bozieni, cu mult înainte de anul 2000. Autori – nimeni alții decât frații Cârmaciu, o hoardă de 10 vlăjgani, unul și unul, cu mușchi mulți și minte puțină. Au prins poștașul, l-au bătut inutil de mult și i-au luat geanta din care trebuia să plătească pensiile în tot satul. Polițiștii s-au gândit de la început la frații Cârmaciu, le-au întors casa cu josul în sus, dar n-au găsit niciun leu. Unul dintre anchetatori a sesizat că e ceva neobișnuit cu starea de sănătate a mamei (eroine) – Artemiza pe numele ei, care se văicărea că nu se poate mișca din pat numai când intra cineva în camera în care chipurile zăcea. Lipsit de orice urmă de compasiune, ofițerul a răsturnat salteaua cu „suferindă” cu tot și dedesubt – ce să vezi? – banii de la poștă!
Cristina MIRCEA