Brașovean mândru, Alexandru Andrieș face în continuare ce știe mai bine, muzică și arhitectură. Sunt 40 de ani de când, ca student în anul I la Institutul „Ion Mincu”, a debutat oficial, în celebrul Club A din București. Pe 13 octombrie, împlinește 60 de ani. Probabil că doar biografii au ținut șirul albumelor (primul, în 1984) și miilor de concerte. Amintirea cântecelor „fără perdea” compuse și interpretate pe vremea lui Ceaușescu s-a consolidat într-un veritabil capitol de istorie. Cât a fost curaj și cât a fost inconștiență apreciază fiecare admirator. Alexe, cum îl apelează apropiații, este o întruchipare a modestiei, hazului și culturii. A spune, simplu, că-i un textier și un muzician de excepție înseamnă să-l compari cu alții, ceea ce este nedrept. Domnul conferențiar doctor arhitect e pur și simplu unic.
Greu de crezut, dar abia duminică, 28 septembrie, a susținut primul spectacol la Piatra Neamț. Într-o seară de vis i-au fost alături Ioana Mîntulescu, Sorin Romanescu și Berti Barbera.
Dezordinea… ordonată a cuvintelor
V-a plăcut Nichita Stănescu?
Da. Îmi place în continuare pentru că la el, dincolo de cuvinte, există o muzicalitate a expresiei poetice. Asta m-a fermecat la poezia lui. Și faptul că poezia lui – culmea, poate mulți n-o să mă creadă, dar dacă citesc cu atenție o să vadă c-așa e – are foarte multă narațiune, e o poezie care întotdeauna povestește ceva. Dar de ce mă întrebi de Nichita?
În niște momente de suferință pentru limba română, a reinventat-o. În muzica ta, ai „potrivit” cuvintele cam ca Nichita în poezie. Ai pusă altă ordine în sensuri, ai creat semne, ai eliberat cuvintele.
Eu simțeam nevoia să comunic, nu doar să umplu ceva cu niște cuvinte. Mi se părea o tâmpenie să nu încerc să comunic interesant și poetic ideile pe care le am de comunicat. Până și cântecele ironice și versurile pe care le făceam, pentru că sunt un om vesel din fire, n-am ce să fac, aveau și zona de poezie, indiferent cât de ironice, de „rele” erau. Până la urmă s-a întâmplat.
Pianul din casă și abandonarea limbii engleze
Dar începutul a fost cu totul altul, așa am auzit de la un arhitect.
Eu n-am crezut niciodată c-o s-ajung să cânt în public. De cântat, mă jucam, așa, pe-acasă. În public s-a întâmplat în 1974, eram student în anul I la Arhitectură.
A fost meritul tatălui meu, trebuie să recunosc. Când m-am apucat de făcut cântece, le scriam în limba engleză pentru că mi se părea că genul ăsta de muzică ce-mi place mie nu sună bine decât în engleză. La un moment dat vine taică-meu de la serviciu, era muncitor la Tractorul, la Brașov. Fusese metrolog specialist la IAR, dar IAR s-a transformat în fabrică de tractoare. El, metrolog în aparatura de bord a avioanelor, n-avea legătură cu tractoarele, așa că l-au făcut muncitor. Când a venit de la treabă, eu zdrăngăneam la pian, aveam pian acasă. La chitară am învățat singur să cânt în armată pentru că n-aveau pian.
Pianul este instrumentul de referință?
E mai greu să car un pian după mine… M-ascultă taică-meu, îmi spune că-i place cântecul și mă întreabă al cui e. Foarte mândru, îi spun că-i al meu. Zice că nu se poate, că-i în engleză. I-am spus că în română sună prost. Foarte calm, când mergea spre bucătărie, deci n-a dat foarte mare importanță evenimentului, zice că nu-i așa, că dacă știu românește ca lumea sigur sună bine în românește pentru c-asta-i limba mea. Că ăia care cântă în engleză cântă pentru că e limba lor, că dacă nu sunt în stare să cânt în limba română e altă treabă. Mi-am dat seama că avea dreptate sută la sută. Din clipa aia n-am mai făcut nimic în engleză.
Pariul cu limba română
A fost greu de construit refugiul?
Am început nu să mă chinuiesc, cât să mă străduiesc pentru că limba română e foarte greu de băgat, fără s-o strici, în tiparele unei muzici anglo-saxone. Mie-mi plăcea Beatles și așa ceva vroiam să fac și eu, asta era în mintea mea. A fost o perioadă în care am avut multe încercări. Româna e diferită de limba engleză, unde sunt multe cuvinte scurte cu multe sensuri. Am început să scriu în română și mi s-a părut mult mai interesant. În același timp eram incitat de faptul că la noi ascultam o muzică bună, dar de cele mai multe ori textul era doar un pretext. Nu voia să spună nimic, era doar o chestie fonetică, niște cuvinte de cântat. Mi-a fost ciudă cumva pentru că toate cântecele artiștilor pe care-i admiram – Bob Dylan, Paul Simon, Beatles, lista e lungă – aveau ceva de spus, ceva de comunicat. Și-am zis că de ce să nu-ncerc și eu lucrul ăsta în română? Și m-am apucat – dacă-mi iese bine, dacă nu măcar am încercat.
La ce vârstă se întâmpla?
Eram în liceu. Am tot făcut cântece, dar nu le știa lumea. Pe urmă, după ce-am intrat la Arhitectură, am ieșit în lume.
Cum a ajuns în Club A
Colegii?
M-am înțeles foarte bine, am avut noroc cu lunile de armată. Am fost prima serie cu armată înainte de facultate.
Dar cadrele didactice cum erau, mai ales când dădeau de tineri cu personalitate?
Nu numai eu, toți am avut o relație excepțională cu profesorii noștri.
Și când te vedeau că ai „apucătura” cu muzica?
Asta a început din armată, din cauza colegilor. Erau foarte multe ore libere și am luat chitara. Când am ajuns la facultate m-au împins să cânt la clubul nostru. Din 1974 până-n 1980 nici n-am cântat în altă parte decât la noi în club. Ba nu, am fost la un festival în 1979. În 1980 m-a auzit Florian Lungu. De fapt povestea a fost altfel. Iulian Vrabete, basistul trupei Holograf, era student la noi, la Arhitectură, cu un an mai mic decât mine. La vremea aia cânta jazz-rock într-o trupă mai mică, se numea Basorelief. Mă mai duceam pe la ei pe la repetiții, la Grigore Prioteasa, la Casa studenților, unde aveau o cămăruță. Întotdeauna mă punea să le cânt, ca-ntre prieteni.
Fentarea cenzurii și atestatul de artist
Când au venit primele presiuni din cauza cuvintelor simple și frumoase, dar penetrante, tulburătoare?
Din punctul ăsta de vedere, pentru concerte și pentru discuri, metodologia era foarte simplă. Te duceai la Consiliul Culturii și Educației Socialiste unde era un tovarăș care scria pe ele „da” sau „nu”. Pentru concerte se ocupa bunul meu prieten Aurel Mitran, care-mi este impresar și azi. El ducea cu totul alte texte la aprobat. În spectacol cântam cu totul altceva, după care ieșea sau nu scandal. În varianta în care ieșea scandal, primii interesați să nu ia amploare erau ăia care aprobaseră spectacolul pentru c-o pățeau și ei.
Astăzi s-ar spune că ai găsit o nișă.
N-am găsit-o eu, ci Aurel Mitran.
Să mai întreb dacă te-ai simțit dizident?
Eu nu mă simt dizdent și vă spun și de ce. Nu am pățit nimic foarte grav, ca alții. Pe de altă parte, au fost oameni în sistem care, în tot acel timp, până-n 1989, m-au ajutat din umbră. Vă dau două exemple. Pe vremea aia se dădea atestat de artist liber profesionist ca să poți fi plătit pentru cântat. Maxim era categoria I pentru care primeai 192 de lei la un recital. Eu n-aveam un atestat și la un moment dat m-au bătut toți la cap să-mi iau. Mircea Vintilă a avut rolul principal. Mai aveam un prieten la Institutul de Etnografie și Folclor, terminase Conservatorul, și mi-a zis să merg să iau atestatul că e el în comisie. De gura ăstora m-am dus. Șefă de comisie era Camelia Dăscălescu. În fața mea era o trupă de lăutari. Săracii erau atât de speriați, de respectuoși și Camelia Dăscălescu se purta foarte urât cu ei, îi lua de sus. Chestia asta m-a enervat și când mi-a venit rândul m-a întrebat ce-am pregătit. Eu i-am zis că întâi dau bună ziua, că așa am fost educat. De pregătit, știind că ea e șefa comisiei, i-am spus că am pregătit un tango. Ăștia din comisie erau cu mâna la gură. I-am cântat „Tamara”. Nicio problemă, am luat atestatul. Când se termină, râd toți și un domn din comisie îmi zice că știe că am o melodie cu țepe. Ăla cu Țepeș l-am compus în 1977, la cutremur. M-a rugat să i-l scriu pe o hârtie, să-l ducă acasă lui nevastă-sa. Îi zic să aștepte puțin, să duc înapoi chitara, că o împrumutasem de la cineva. Pe hol, unul cu T-ul făcea curat pe jos, fără să se uite la mine, îmi zice: „Nu-i da niciun text că ăsta-i de-al nostru, e turnător”. Când să mă uit după el, dispăruse. E evident că era cu băieții cu ochi albaștri, dar a ținut cu mine.
Vreo confruntare directă cu ei?
Nu, dar am al doilea exemplu. Aveam concerte, mergeam pe stradă cu chitara în mână spre sală și numai ce trecea câte unul pe lângă mine și-mi spunea să am grijă că e cutare în sală.
Le plăcea și lor ce cântai, că nu erau făcuți din tablă.
Evident, altfel n-ar fi făcut chestia asta.
Ce face tabla înmulțirii din om…
Ai intrat din prima la arhitectură?
Din prima, cu 4 la lucrarea scrisă de matematică.
Meditații cu arhitecți?
La Brașov am luat niște lecții de desen. Eu mă pregătisem inițial pentru Pictură – Grafică. Asta cu Arhitectura a venit accidental. La desen am luat note foarte mari și după 4 la matematică am intrat la oral, dar nota la scris se dădea după oral. La oral am luat 10, făcusem secția reală la liceu și îmi plăcea foarte mult matematica. Când s-au afișat notele la scris am zis că nu se poate, e o greșeală, să fac contestație. Aveam un profesor extraordinar la matematică, Tănăsescu, și-mi zice că am făcut cea mai frumoasă rezolvare a problemei, scurtă, rapidă, elegantă, dar că nu știu tabla înmulțirii și rezultatul e greșit. Și-mi arată: uite ai zis că 4 ori 2 fac 7! În clipa aia mi-am adus aminte că eu refuzam să învăț tabla înmulțirii. Mie-mi plăcea foarte tare să citesc. Mă întreba maică-mea de ce nu vreau să învăț tabla înmulțirii și i-am spus că nu-mi place pentru că e scrisă pe spatele caietului. De ce să obosesc, dacă era scrisă acolo? Noroc că matematica nu era eliminatorie.
Care era concurența atunci?
În perioada aia eram între 8 și 12 pe loc.
Bursa pierdută la Paris i-a schimbat viața
Regrete pentru Pictură?
Eu am vrut de mic să fac pictură. Am început să desenez la 3 ani și jumătate. Maică-mea și taică-meu au zis foarte bine, dar să fac întâi un liceu real, să fiu pregătit pe partea de fizică și matematică, iar pictura și grafica să le fac în paralel ca să nu am un singur lucru pe care să mă bazez în viață. Liceul l-am făcut la Șaguna și pictură și grafică în paralel, cu Grigore Zincovschi, un pictor foarte bun din Brașov care preda ore la Școala populară de artă.
Între clasa a XI-a și a XII-a, eram cu mama, ne-am întâlnit pe stradă cu fosta mea educatoare de la grădiniță și ea a început să plângă în hohote. Maică-mea era speriată, nu înțelegea. Nici eu nu înțelegeam. Și-i zice educatoarea: „Mai țineți minte când era copilul la grădiniță și a fost un concurs internațional de desen cu două teme, satul și orașul, și a făcut niște desene?”. Da, țineam minte. Era un concurs inițiat de ONU și premiul I însemna o bursă pe viață la Școala de Belle-Arte din Paris. Mulți copii au desenat. Și-i spune mamei că desenele mele au câștigat de fapt marele premiu. Când au venit venit hârtiile cu câștigătorul, adică eu, un mare șef de la partid a obligat-o să șteargă numele meu și să pună numele copilului lui și a plecat ăla la Paris.
Cine-i?
Nu știu nici azi și nu mă interesează. În clipa în care am aflat, în acea vacanță, am zis că nu mă mai duc la Pictură, că nu mă mai interesează pictura în țara asta. Eu știu să desenez, matematică știu, mă duc la Arhitectură, am zis. Oricum aveam mici rețineri pentru că pictorul cu care lucrasem ne preda inclusiv arta abstractă care pe mine m-a atras în mod desosebit.
Cât de des desenezi?
Desenez zilnic, în afară de autografe.
Pavilionul de la Sevilla și o pledoarie
Care a fost primul șoc la arhitectură?
Primul a fost că nu știam să trag în tuș. Am muncit în primele luni să recuperez.
Pe meserie ce-ai prestat?
N-are rost să insist. Am participat la concursuri internaționale, am și câștigat. Am câștigat și în țară. Eu am făcut pavilionul României la Expoziția Mondială de la Sevilla. Nu m-am băgat la lucrări mari. De câte ori erau lucrări mari, aveai de a face cu beneficiari puternici și importanți și era greu dacă nu faci parte din sistem.
Arhitecții crezi că aveau, că au o instrucție mai specială care să le favorizeze exprimarea convingătoare în spațiul public?
Eu cred că această facultate, una de elită, te pregătește prin educația pe care o capeți acolo pentru mai multe direcții în viață decât arhitectura. În primul rând te învață să lucrezi în echipă, ceea ce la alte facultăți de creație nu se întâmplă întotdeauna. Tu ești compozitorul sau tu ești pictorul, nu discuți cu nimeni, ăsta-i universul tău, tu ești șeful… La noi chestia asta n-a existat niciodată pentru că ne învață să lucrăm în echipă. Automat te învață să lucrezi cu oameni, nu să fii tu buricul pământului. Din punct de vedere al psihologiei celui care face această meserie e mult mai bine.
Degeaba vin studenții în valuri
Păi, și din cântat, și din arhitectură. Din muzică pentru că eu mi-am produs singur discurile și nu e nimeni proprietarul muzicii mele în afară de mine. Există un public dedicat care mă ajută să rezist fără sponsori. În același timp, predau la Arhitectură, sunt conferențiar doctor arhitect, am ore la care nu renunț. Relația mea cu studenții e benefică și pentru ei, și pentru noi, profesorii. Ei vin cu exuberanța și inconștiența frumoasă a tinereții, iar noi avem experiența.
Cum arată studenții de azi de la Arhitectură?
Sunt oameni care spun că acuma e mult mai rău din cauză că vin mult mai puțini bine pregătiți de la liceu. Este evident că e așa. Însă numărul studenților buni și calificați pentru meseria asta e cam la fel. Când am dat eu examen eram cam o sută de oameni pe an. Din ăștia, cel puțin jumătate erau buni și foarte buni, deci în jur de 50. Acum avem serii de câte 350-400 de studenți pe an și tot cam 50 sunt ăia buni, nu-s mai mulți.
În ultimii 2-3 ani, ai prins un student sclipitor?
În ultimii 2-3, nu, dar acum 4-5 ani am avut cel puțin 3.
Unde-s în prezent?
Niciunul nu mai e în România.
Și-atunci cine face treaba de specialitate?
…La medici nu-i la fel?
Interviu realizat de Viorel COSMA
Explicație foto Grup:
Berti Barbera, Ioana Mîntulescu, Alexandru Andrieș și Sorin Romanescu (de la stânga la dreapta)