Atunci când ai norocul să faci ce îți place în viață, te poți numi un om împlinit. Mai ales la 21 de ani, când drumurile abia acum se deschid. Emanuel Munteanu este borleștean pe meleaguri străine de aproape 9 ani. A plecat în Spania alături de părinți și a avut șansa să-și vadă visurile împlinite în peninsulă.
„Nu am vrut să fiu o povară”
S-a acomodat foarte greu în Tarragona. Totul era diferit și avea doar 12 ani. Limba nu o știa, iar la școală a trebuit să învețe dialectul catalan, care e foarte diferit de spaniola propriu-zisă. Colegii l-au tratat „ca pe un român”, cum spune el, din cauza știrilor despre conaționali și fărădelegile lor. Îl arătau cu degetul încă de la intrarea în curtea școlii. El nu povestea nimic părinților pentru a nu-i îngrijora, în schimb a găsit un refugiu în psihologul școlii. Totuși, „mai mult am ținut în mine, pentru că nu am vrut ca părinții mei să știe că eu nu sunt ok. Ar fi fost o problemă în plus pentru ei, pe lângă muncă, nevoi, necazuri. Nu am vrut să fiu o povară”. Profesorii, în schimb, s-au purtat exemplar. Cu el și cu ceilalți copii emigranți. „La matematică, parcă îmi preda mama mea”, atât de bine l-au făcut să se simtă.
De la paparazzi, la actorie
A vrut să se facă bucătar, apoi paparazzo. Asta pe la 10 ani. De atunci s-au schimbat multe. Când a început să realizeze că îi place să îi facă pe ceilalți să zâmbească, a decis să facă actorie. A intrat într-o trupă de teatru „Fem Teatre”, iar timp de doi ani profesorii l-au ajutat să se descopere. Aici a jucat două piese de teatru, după care a ales o școală de actorie privată. A colaborat și cu o trupă de teatru unde erau și persoane cu dizabilități.
Faptul că era unicul tânăr, repetițiile erau de luni până sâmbătă, iar banii erau puțini, l-a făcut să renunțe. De atunci s-a axat doar pe proiectele personale. Pe cont propriu a făcut un scurt-metraj pentru o studentă la film, care a fost foarte apreciat. Apoi a fost selectat prin casting să participe la emisiunea ”Plasa de stele”, alături de Stela Popescu, Alexandru Arșinel și trupa Alb Negru. A urmat fotografia, o altă pasiune. A făcut fotografii publicitare pentru banca Bnp Paribas, din Franța, care sponsorizează toate turneele de tenis.
La 21 de ani se poate mândri cu un scurt-metraj filmat cu actorul spaniol Uriel Grau, unde a avut rol principal. Apoi a fost protagonist în videoclipul trupei britanice Maps. A filmat și două spoturi publicitare, unul pentru Spania și unul internațional. A colaborat și cu o regizoare din România pentru un scurt metraj filmat împreună cu Loredana Pârvu și Alexandru Stanciu. Anul trecut a participat și la festivalul Propatria din Roma. A fost un an plin, an în care Emanuel a început să cocheteze și cu regia. În 2013 a regizat un spot publicitar pentru Nesspreso pe care l-a prezentat la un concurs. Dintr-o sută de filmulețe la categoria profesională, a fost ales și al lui, pentru a apărea într-un documentar Nesspreso. A regizat și un filmuleț pentru KinderMaxi, pe care prezentat la un concurs internațional de spoturi publicitare. Din peste 300 de participanți, 200 au intrat în concurs și doar 50 s-au luptat pentru premiu. În cele 50 a fost și filmulețul lui.
„Mă bucur de fiecare succes, dar îmi doresc mai mult de fiecare dată”
Emanuel lucrează acum la un proiect foarte important pentru sufletul lui: un film documentar despre o prietenă ce a terminat arta dramatică și care suferă de sindromul Williams (n.r. – SW este o afecțiune rară ce se manifestă prin întârzieri în dezvoltare, deficit de atenție, probleme de alimenție, tulburări de învățare, retard mental ușor până la moderat). „Dacă aș reuși cu acest film documentar, aș fi cel mai fericit și cel mai împlinit. Oricum, eu mă simt o persoană împlinită datorită oamenilor pe care îi cunosc. Mă ajută, îmi sunt prieteni adevărați. Dacă mâine voi avea o problemă, știu că vor fi alături de mine. Când sunt cu moralul la pământ, ei mă ridică mereu. Mi-aș dori să-i am pe toți lângă mine în fiecare zi, să facem toți același lucru. Știu că nu se poate, așa e viața”, povestește melancolic Emanuel.
Despre prietenii lui scria pe blogul personal, despre realizările lor, pasiunile lor. Așa a fost contactat de „Cronica bistrițeană”, să scrie pentru ziar. Colaborarea a fost scurtă pentru că ziarul era la început și s-a închis între timp.
Cum munca lui s-a bazat mai mult pe voluntariat, banii a început să-i câștige din videoclipuri, spoturi și fotografii publicitare.
Cu aparatul de fotografiat prin Borlești
Vara aceasta, Emanuel a petrecut mai mult timp pe meleaguri borleștene. Și-a luat camera în spate și a ieșit, împreună cu prietenii, prin comună să filmeze/ fotografieze viața la țară. „Vroiam să fac o expoziție cu fotografii în Spania, pentru spanioli. Vroiam să le arat și lor ce frumos e la noi. Cu căruța, la moară, la adunat fânul”. De fapt, acesta e și planul de viitor al tânărului regizor. Ar dori să realizeze un documentar despre tradiții, obiceiuri, viața la țară, în general, din Borlești. Știe că tinerii nu prea sunt atrași de acest gen de film, dar, dacă și-ar pune amprenta personală asupra proiectului, poate s-ar schimba acest lucru. „Ar fi despre bătrâni ai căror copii, nepoți sunt plecați în străinătate și nu numai. Ar fi o copilărie în imagini. Toată lumea se gândește cu drag la ce-a trăit în copilărie, oriunde ar fi. Poate n-a fost o viață destul de ușoară, dar când a făcut bunica plăcinte cu brânză sau cozonaci, cu siguranță îți aduci aminte cu plăcere. Mersul după vacă, adunatul fânului, hrănirea animalelor, totul face parte din viața la țară a multora dintre noi. Aș filma o bătrânică în fiecare zi. Când vin colindători, când iese la drum, când muncește, cum o năpădesc amintirile, și aș promova filmul la festivaluri”.
„Niciodată nu m-am plâns de muncă”
În viitor, Emanuel își dorește să aibă un film, două la activ (regie sau actorie) și, de ce nu, să fie cunoscut internațional. Știe că pentru a ajunge mai departe trebuie să muncească mult, și mai mult. „Când vine vorba de muncă, cred că sunt prima persoană care acceptă un proiect și să nu doarmă cu zilele pentru acel proiect. Niciodată nu m-am plâns de muncă, sau că nu am dormit, sau că nu am mâncat. Eu mă plâng că nu sunt proiecte sau că nu sunt bani pentru proiecte”, povestește Emanuel.
„Eu sunt cel mai mare critic al meu. Eu râd de mine, eu mă ridic, eu mă cobor.”
„Românii nu merg la teatru. Daca îl aduci pe Salam sau pe Guță, se schmbă situația”
„Ar fi un coșmar să mă întorc în România și să nu reușesc să-mi fac un nume”
„Nu-mi place când văd în filmele românești câinii vagabonzi, cartiere vechi, cerșetori. Nu avem doar atât. România e mai mult de atât. Povestea prinde, într-adevăr, dar nu așa schimbăm imaginea României în străinătate”
Oana IOSUB-TOMA