Nu am simpatii politice pătimașe, dar recunosc că, din punctul acesta de vedere, sunt conservator. Numai și numai în sens eminescian. Asemenea ”Poetului nepereche”, asemenea altor câtorva milioane de români, spun că ”nu sunt făcut să trăiesc între lupi”. Nu este cazul să aduc argumente că, de când mă știu, am trăit printre oameni-îngeri și printre ”lupi”. Fără cei dintâi, mi-ar fi fost mult mai greu, cu neputință chiar, să înfrunt atâtea valuri de amărăciune.
Deși înțelepții ne îndeamnă să nu vedem și să nu auzim totul, să nu spunem și să nu dăm totul, să nu muncim cât ne îngăduiesc forțele proprii, nu pot să fiu indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul meu, la întâmplările tumultuoase ale vieții, cu luminile și umbrele lor.
Încă din anii de ucenicie a existenței mele (pe la zece ani citeam ziarele vremii, din paginile cărora aflam lucruri grozave despre războaie și revoluții, despre democrația socialistă și dictatura proletariatului, despre câte și mai câte), am înțeles că în întreaga lume se petrec niște lucruri peste îmțelegerea mea de atunci, pe care, mai târziu, le-am numit mutații, întorsături ale căror mecanisme le stăpânesc doar oamenii mari ai lumii acesteia.
Pricep astăzi că România nu poate să fie branșată încă la mersul istoriei, numai că țara noastră nu pare a fi una așezată ca, de pildă, Franța, pe care am văzut-o nu o zi, două, pe la începutul anilor ’90.
Adevărat este că și istoria noastră, inclusiv aceea a ultimilor douăzeci și cinci de ani, e făcută de oameni, exclusiv de oameni. Binele și răul vin din ei, deși alți factori ne influențează sau, mai bine zis, ne controlează.
Cunoaștem ce au însemnat cei aproape cincizeci de ani de comunism. Nădăjduiam că, după decembrie 1989, pentru că România avusese atât de mult de suferit, se va așeza pe făgașul democrației adevărate. Numai că, chiar din primele ore ale sângeroaselor evenimente petrecute sub ochii noștri atunci, am început să înțeleg că diversiunea, minciuna, intrigile, haosul, scandalurile, promisiunile deșănțate, hoția se vor ține lanț.
Iau seama că, în ultimul deceniu și jumătate, s-au schimbat prea puține în bine. Să fi fost România atât de deformată de comunism? Mă îndoiesc. Mai degrabă am părerea că și în comunism, și după aceea, prea mulți dintre noi își fac de cap. De aceea, pare mai credibil că nouă, ca în în nicio altă țară fostă comunistă, ni se potrivește definiția dată democrației de Aristotel (384-322 î.e.n), numit și Stagiritul (după orașul natal, Stagira), savant și filosof grec, definiție conform căreia democrația este acea orânduire socială în care fiecare face cam ce vrea, fără ca prea mulți dintre cei care fac rău să dea socoteală cuiva. După mintea mea, nu înțeleg democrația ca luptă pentru putere, ci competiție politică pentru construcție, valoare, adevăr, standard de viață, moralitate. De altfel, conceptul de democrație înseamnă formă politică de organizare a societății, în care puterea este exercitată în diferite chipuri de popor, în întregul său.
Se întreba, nu fără îndreptățire, istoricul Lucian Boia de ce e România altfel. În primul rând, pentru că România nu are un proiect de țară: ”Se întâmplă, spune cunoscutul istoric, că proiectele noastre sunt mult prea dependente de proiectele Uniunii Europene. Or eu nu văd niciun proiect nici pentru UE. E o perioadă de criză. În plus, cred că nu e vorba doar despre o criză financiară, ci despre o criză de civilizație, o criză identitară. Se împart cărțile altfel, este o întorsătură în istoria lumii. E ceva ce seamănă, dacă vreți, cu prăbușirea Imperiului Roman. Se duce o lume și se ridică o altă lume. Istoria merge tot mai repede și se schimbă foarte mult. Nu știm ce se va întâmpla până la urmă cu construcția europeană.”
Pe de altă parte, este vizibil că ne lipsește putința, capacitatea de a duce lucruri bune la capăt. Ne lipsesc disciplina, respectul pentru tradițiile și valorile naționale autentice, pentru cultură și civilizație.
De ce să nu spun și că, asemenea milioanelor de români, care și-au păstrat buna-cuviință și buna credință, m-am așteptat ca din acțiunile vrednice și durabile ale națiunii să iasă ceva bun, dar n-a ieșit aproape nimic, fiecare dintre noi având partea lui de responsabilitate. Sunt, într-adevăr, mâhnit că trăiesc într-o țară zgomotoasă, debusolată, dar nădăjduiesc că va veni vremea să nu ne mai tragem unul pe altul pe sfoară, să nu mai trăim agresiv, în rușine sau apatie, să răzbim cât mai degrabă la lumină.
Nu înțeleg nici de ce societatea românească nu reacționează în niciun fel în fața nelegiuirilor care ne strivesc zi de zi. Conștiința civică ar trebui să fie activă, astfel încât lucrurile să se regleze în permanență. Nu există nici voință politică puternică și capabilă să ducă țara pe calea cea bună. Cât îi privește pe intelectuali, mulți dintre ei sunt obedienți și dependenți de putere, aliniați, făcându-se că nu văd rădăcinile răului.
Refuz să cred că minciuna, mesianismul, tristețea și nenorocul sunt miturile fondatoare ale României de astăzi.
Departe de a fi un popor de rangul al doilea, avem atâtea de construit astăzi și mâine, atâtea de ajustat în economie, educație, sănătate, cultură, justiție și, nu mai puțin, comportament. Viguros, înzestrat cu atâtea virtuți și dispunând de atâtea bogății și energii irosite fără rost, ne putem înălța cu râvnă și sacrificii, cu modestie, cinste și demnitate, păstrându-ne dârzenia și rădăcinile puternice. Numai așa vom izbuti să răzbim la lumină.
Prof. Gheorghe ȚIGĂU