Acasă Arhiva Interviu cu Radu Boroianu: „Nicio moralitate nu a depășit-o pe aceea a...

Interviu cu Radu Boroianu: „Nicio moralitate nu a depășit-o pe aceea a creștinătății”

Om de cultură, diplomat, politician liberal de referință, parlamentar, secretar de stat și ministru, mason de rang înalt la vedere, Radu Boroianu (n. 1942) este legat de Piatra Neamț prin profesie, prieteni și soție. A absolvit Facultatea de Regie a IATC (1968) și este căsătorit cu actrița Carmen Petrescu, vedetă a Teatrului Tineretului în vremurile de glorie. Din pasiune pentru artă, în ultimii ani a contribuit la consacrarea galeriilor de profil în România.

În prezent este vicepreședinte al Partidului Liberal Reformator. Dacă intră sau nu în calculele remanierii guvernamentale, pentru o poziție importantă, vom vedea în zilele următoare. Indiferent de decizii, rămâne un senior autentic, descendent al unor vechi familii românești.

■ Pledoarie pentru patrimoniu, oameni de patrimoniu și creativitate culturală

radu boroianu (1)În împrejurări care merg de la spațiul politic la cel academic, se reclamă și se declamă imensul nostru patrimoniu cultural nevalorificat. După caz, uitat, pierdut și/ sau distrus. Cine e mai îndreptățit astăzi să vorbească astăzi despre patrimoniul cultural real al României? Din ce categorie?

Cei care cred eu că merită să aibă acest drept ar fi cei care au și făcut ceva pentru ca el (patrimoniul) să nu fie atât de uitat cum e astăzi. Numărul lor e foarte mic și, dacă e să cităm categorii, aș spune că sigur ne îndreptăm către zona academică, nu către alte zone. Zona academică o văd cu tot cu ce are bun și folositor pentru că, în același timp, e o zonă lipsită de practicismul necesar pentru a îndrepta această culpă, pe care aș numi-o culpă națională. Patrimoniul cultural, în accepțiunea largă pe care o dă Uniunea Europeană și care e o înțeleaptă accepțiune, cuprinde zone în care România ar fi avut un cuvânt de spus dacă el ar fi fost valorificat.

Este pe de o parte patrimoniul construit sau, cum se numea înainte, monumentele istorice. Bunicii și străbunicii mei, că ei fac parte din categoria care se poate pune pe mai multe generații în urma mea, au învățat la școli despre ruine. Cu alte cuvinte, noi n-am avut niciodată sentimentul apartenenței la un trecut care să fie palpabil. Patrimoniul imaterial, căruia îi spuneam pe vremuri tradiții populare, este un patrimoniu care a fost deturnat în ultimul timp, cu precădere în ultima perioadă a comunismului, de la sensurile lui profunde – fost schingiuit. După 1989, trebuie să remarcăm cu toții că a fost aproape uitat. Patrimoniul mobil, tot ceea ce am reușit să adunăm prin virtuți colecționare, fie ale statului, localităților, comunităților, fie ale persoanelor, e un lucru care se află în stadiul de precaritate sau într-un stadiu fără contur. Puține sunt cazurile în care remarcăm vitalitate. Între ele, presărate așa printre toate cele trei, s-ar afla acea cultură vie căreia îi aparțin și instituțile de cultură, cum sunt teatrele, fie ele teatre de proză, cum spuneam noi pe vremuri, fie teatre muzicale sau de operă. Se află și filarmonicile, se află multe instituții.

Iar când cineva sau ceva scoate capul, ne bucurăm ca niște copii.

Ici-colea, în jurul câte unei personalități foarte puternice, există câte o întâmplare fericită care dăinuie. Vorbesc unui nemțean care știe foarte bine ce a însemnat cândva, într-o perioadă care n-a fost deloc o perioadă veselă, valoarea ieșită din comun a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, care își disputa întâietatea în teatrul românesc național, dacă e să fim foarte cinstiți, doar cu Teatrul Bulandra. La ora actuală, conul de atenție al teatrului românesc – și îmi cer iertare confraților mei bucureșteni, unul mai fudul decât celălalt – s-a dus spre Sibiu, datorită unui om excepțional care este Constantin Chiriac…

Un moldovean, și el.

…care are în el geniul organizării și al inițiativei, pe lângă alte calități: un actor talentat, un om cultivat. Festivalul de teatru este cel care a premers și care continuă gloria Capitalei culturale sibiene.

Există după aceea câteva reușite, cum ar fi ridicarea și chiar continuarea de nivel a Festivalului Enescu, cu toate că el se abate de la criteriile care fi trebuit să fie constitutive. Deși e Festivalul Enescu, l-a zvârlit pe Enescu în zona concursului și nu mai constituie, cum ar fi trebuit pentru urmașii lui din muzica modernă și, de ce nu, pentru acei talentați din muzica contemporană, unul din punctele de atractivitate ale acestui festival.

În acest an, am „reușit” să punem lacătul pe Festivalul Celibidache, dacă e să ne gândim la un mare moldovean de loc din Roman.

Absolut, am pus lacătul pe ăsta, în schimb funcționează un alt festival, rodul unei persoane până la urmă, care e de origine român. Amândoi părinții sunt români, dar au plecat în Germania demult. El a crescut acolo, s-a întors în România și a pus la cale un alt festival excepțional de muzică de cameră, care-i SoNoRo (SoNoRo Bridges, festivalul creat de Răzvan Popovici, a ajuns în acest an la a IX-a ediție – n.a.). Ce vreau să spun prin asta este că, dacă nu ne trezim la vreme și nu punem laolaltă aceste inițiative, aceste capacități creative românești, în domeniul strict cultural de data aceasta, n-o să putem să avansăm. Ceea ce nu înțeleg guvernanții, indiferent de politica pe care-o fac ei, este că o țară care nu-și pune în valoare partea creativă – aici mă refer la cea culturală, pentru că ea e mult mai mai largă – e o țară care regresează, n-are nicio capacitate de progres. Referindu-mă numai la latura de creativitate culturală, pot să spun că nu se poate vorbi de identitatea țării dacă aceasta nu transpare din fiecare fibră a spațiului pe care-l ocupă.

■ Națiunile nu se construiesc în jurul unei decizii politice

Dacă privim patrimoniul ca pe o resursă, cumva la fel ca pe alte resurse care au fost prăduite, observăm că în timp ce în zonele economice s-au dezvoltat unele investigații, s-au mai găsit vinovați, unii au fost și condamnați, în ceea ce privește distrugerea patrimoniului – inclusiv prin decizii și asocieri politice, aici menționând acordurile de guvernare cu UDMR, care și-a cerut favorurile pe linie culturală, bisericească, sau afacerea cu Fundația Gojdu – nu vedem vinovații.

Da, ce se întâmplă, în toate straturile noastre sociale este un anume tip de complicitate în care vinovații pentru ceva acoperă pe vinovații pentru altceva, o mână o spală pe cealaltă într-un mod absolut distrugător pentru întregul care ar trebui să însemne România. România nu este numai a românilor de origine, ca să spunem așa, nu numai pentru că suntem într-o etapă evoluată a istoriei mondiale și europene, ci pentru că așa-i normal să construiești o țară, cu toți locuitorii ei. Avem și bucuria culturală, și bucuria de tot chipul de-a avea pe spațiul nostru, datorită istoriei noastre îndelungate, minorități naționale, unele dintre ele deloc de neglijat. De altfel, nici nu știu vreuna dintre ele care ar merita să fie neglijată. Faptul că nu știm să facem proiecte comune, care să fie aduse la scara unei națiuni, este numai și numai vina noastră. Națiunile nu se construiesc cu decizii politice, națiunile se construiesc în jurul marilor instituții ale statului. Se presupune că statul este o entitate care adună laolaltă toate energiile – așa ar trebui să se întâmple și cu marile instituții ale statului. Dau un singur exemplu, care mie mi se pare edificator. Avem o biserică ortodoxă, în principiu majoritară, dar care, în lipsa unei înțelegeri foarte înțelepte a laturii sale misionare și morale, ajunge să fie dată la o parte de tot felul de secte, care devin din ce în ce mai importante și care nu aparțin neapărat unor culte cu relevanță din punctul de vedere al culturii europene, în general, și al acestei părți a Europei, în mod special. Ori, dacă biserica nu se consideră o instituție în întregul ei, dacă biserica creștină în principal, care ar trebui să fie majoritară într-o Europă ce este totuși creștină, atunci nu putem să ne așteptăm ca, de exemplu, culturile islamice care-și fac apariția să se alinieze unei politici generale care să țină de înalta spiritualitate a cetățenilor din spațiul geografic și politic respectiv.

Ca o paranteză, ce va rămâne însă deschisă, e încă proaspăt anunțul făcut de Suveranul Pontif împreună cu Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului în legătură cu proiectul de unificare a celor două biserici. Nu se va întâmpla peste noapte, dar era momentul unui astfel de mesaj?

Da, categoric, era nevoie. Acest ideal al ecumenismului bântuie de multă vreme. Și noi am avut ierarhi – și sper să mai avem – atât de luminați în Biserica Ortodoxă. Și printre ierarhii catolici și greco-catolici au fost figuri importante care au susținut această idee. Ea (unificarea) nu este necesară în fața unei primejdii pentru că mi-e teamă că este văzută în acest fel. Nu, este nevoie, pentru că a fost la început o schismă, ea s-a amplificat în secole și vinovate sunt mai ales acele religii care, abandonând aspectele de înaltă spiritualitate, s-au îndreptat către cele prea lumești. Bunicul meu și-a dat o teză de doctorat la Leipzig, prin 1870-1880, cu o teză despre Luther și Reformă. El remarca acolo că, probabil, sensul adânc al reformei n-ar fi cuprins niciodată elemente de profunzime ale doctrinei religioase dacă nu ar fi avut să combată instituții devenite aproape instituții suprastatale ale altor culte religioase creștine. Lucrul ăsta rămâne valabil și astăzi. În momentul în care vom ști că identitatea națională cuprinde de bună seamă această spiritualitate tradițională, dar nu numai atât, în momentul în care această spiritualitate răsăriteană s-ar uni cu Roma, probabil că am privi cu toții mai atenți la faptul că suntem depășiți de istorie, că istoria o ia înaintea noastră și că pierderea pentru istorie e la fel de mare ca pierderea pentru aceste tradiții. Istoria tinde să se scrie de azi încolo fără aportul vechii spiritualități europene, pe când, din această repunere în pagină a ecumenismului de care vorbeam, ea (spiritualitatea) ar putea să se trezească la o realitate care-i comună și anume că nicio moralitate nu a depășit-o pe aceea a creștinătății. Atunci, dacă lăsăm deoparte toate subterfugiile savante ale unei religii sau alteia, vom găsi în creștinism suficientă putere pentru a reveni la această moralitate colectivă de care avem cu toții atâta nevoie.

■ Spiritualitate și masonerie

Pe fondul acestei moralități, cine ne scoate la iveală vinovații de crime culturale, de patrimoniu? Renunțăm?

Nu, nu trebuie renunțat, dar, după părerea mea, a pune în evidență o vinovăție nu e suficient. Întotdeauna, ca s-o poți evidenția și scoate într-un fel răul în afara mersului societății, e nevoie să vii cu un proiect care să fie valabil și în care toți cetățenii să se regăsească.

Cine susține un astfel de proiect?

Păi, nu știu pe cineva anume, dar știu că sunt unele semne mici, plăpânde că oamenii încep să devină conștienți. Sper ca acest proiect să apară pentru că, vedeți, fără acest tip de proiecte, nu putem spera ca instituțiile fundamentale ale statului să capete ponderea necesară și națiunea, în sfârșit, să se constituie atât de puternică încât să nu mai fie ca frunza-n vânt cum e la ora actuală.

Unde poate interveni masoneria?

Ce se întâmplă, n-am nimic contra, ba aș spune că sunt pentru. Problema este până la urmă de latură umană și individuală. Ca orice construcție instituțională, și masoneria e o sumă a celor care fac parte din ea. Dacă ea n-a fost bine însumată de la început, nu știu dacă va putea să însemne ceva.

Spun unii că masoneria este o oglindă a societății în care trăim. Eu sunt de părere că este, ca să spun așa, o oglindă cu anticipație.

Ea ar trebui să fie așa. Dar vedeți că și ea este tot un ideal de înaltă spiritualitate și se poate transforma ușor într-o loterie de interese.

Deturnare ca pe la noi?

Nu ca pe la noi. Se întâmplă și în alte părți. Problema este că eu încep să fiu din ce în ce mai atent cu ce se întâmplă în casa mea, a noastră și mă interesează din ce în ce mai puțin ce se-ntâmplă la casa altora.

■ Cultura aduce bunăstare. La alții

Strict în casa noastră, care ar putea fi o poziție corectă executiv-administrativă, prin raportare la interesul național, a unui ministru al Culturii?

El ar trebui să aibă puterea de a impune noțiunea de cultură, în primul rând, ca noțiune fundamentală constitutivă a politicilor de tot tipul ale guvernului din care face parte. A considera cultura ca un fel de prăjitură, la care au dreptul să acceadă doar premianții clasei, e o viziune îngustă și păgubitoare. Fără cultură, nu poate să existe economie. Lucrul ăsta nu e bine înțeles. Nimeni nu știe câte locuri de muncă poate produce cultura, cât aport la așa-numitul PIB național poate avea industria culturală.

Analiza PIB local de la Sibiu ar fi un început interesant.

Da, dar vreau să vă spun un lucru, industrie culturală nu înseamnă tot ceea ce produce cultura vie. Industria culturală produce de 10 ori mai mult decât bugetul Ministerului Culturii. Atunci, de ce este bugetul atât de mic? Asta este o viziune, dacă vreți, de natură statistică. Viziunea mea este mult mai profundă. Ca om care am colindat Europa, pot să vă spun că este vizibilă bunăstarea adusă în timp de restaurarea monumentelor istorice, nemaivorbind de tradițiile populare, nemaivorbind că orice latură a culturii produce – dincolo de identitatea națională de care-i nevoie în orice negociere economică – plusvaloare economică. În momentul în care o să devenim conștienți de astea, probabil c-o să ne trezim. Atunci, ministrul acela al Culturii se poate declara mulțumit. Sigur, el va fi obligat să înceapă printr-o profundă restructurare a instituțiilor centrale pentru că decăderea aceasta a noțiunii (de cultură) a dus și la decăderea instituțiilor. Ele, la ora actuală, nu pot să fie de folos nimănui.

■ Aristocrație, generozitate, liberalism, fatalitate

Poate fi loc pentru un aristocrat adevărat să se ocupe de cultură? Sau, din cauza vremurilor pe care le trăim, ar fi respins?

Eu am, dacă vreți, o viziune răsăriteană asupra aristocrației. Socotesc că aristocrația adevărată e o aristocrație a spiritului. De data aceasta, în epoca pe care-o trăim, se cere să fie și o aristocrație a spiritului pus în practică.

Unde cred că va conta componenta de generozitate a aristocratului, fără de care eu cred că nu există unul autentic.

După părerea mea, nu poate să ocupe o funcție publică de demnitate un om care nu este generos. Dacă nu este generos, deturnează din start sensul instituției publice.

Este liberalismul o ultimă resursă de generozitate pentru noi în acest sens?

Liberalismul este o soluție, nu o resursă. Întâmplător, partide aflate de-a dreapta ideologiei liberale, și partide de-a stânga liberalismului, dar luminate, au simțit nevoia metodelor liberale în perioada de criză. Liberalismul e o cheie de reușită.

Când am zis resursă, mă gândeam la rezerva de cadre, în sensul bun.

E adevărat. Din păcate, el e văzut ca o concurență, în loc ca toată lumea să se bucure că are și avantajul ideilor liberale. Eu sunt obligat să cred în asta, pentru că am studiat cu atenție istoria contemporană a marilor state europene, dar nu numai, și am constatat că, întotdeauna când a fost nevoie, metodele care au dus la bunăstare și la revigorare socială, politică și economică au fost liberalii.

Pentru că românul s-a cam săturat de așteptat răsamânata întâlnire cu prosperitatea, ce le-ați spune celor care alunecă spre fatalitate?

Vedeți, asta înseamnă când spiritualitatea românească profundă, ca să nu mai tot vorbesc de biserică și de cea ortodoxă, în special, nu-și face calea către oameni în sensul propriu al moralității. Fatalitatea nu aparține de spațiul cultural constituiv european. Fatalitatea este mult mai la locul ei tradițional și cultural în Orient, în Orientul îndepărtat. Nu văd de ce noi cădem în fatalitate. Cred că fatalitatea este o fugă abjectă de răspundere și de muncă. Repet, abjectă. Îmi pare rău că folosesc un cuvânt atât de dur, dar n-o văd decât așa.

 

A consemnat Viorel COSMA

 

 

Lasă un răspuns