Mihaela Codescu, polițista care trăiește printre deținuți periculoși, dar nu suportă filmele horror
A absolvit Liceul „Gheorghe Asachi”, cu gândul să devină învățătoare. Apoi a dat examen la Academia de Studii Economice, specializarea Finanțe-Bănci, iar astăzi este una din cele două femei gardian care lucrează la Centrul de reținere și arestare preventivă al Poliției Neamț. Mihaela Codescu are 29 de ani, un copil mic acasă și mare credință în Dumnezeu.
Viața ei a luat un curs cu totul diferit de cel pe care și-l programase, în anul 2005: „Am ratat admiterea în 2004, dar anul următor am intrat la Școala de agenți Câmpina și am făcut cursurile în paralel cu cele de la ASE. Au fost doi ani grei, dar am terminat cu bine și am prins Neamțul, cu medie mare. La școală, am făcut specializare în arest-transfer, dar la repartiție am ajuns la Postul de poliție Agapia, pentru că la Arest nu erau locuri. Experiența de la post a fost decisivă pentru formarea mea. A fost frumos și greu în același timp. Frumos, pentru că am lucrat pe toate sectoarele muncii de poliție, tot timpul pe spețe noi și permanent am avut de învățat, mai ales că teoria din școală și practica nu se «lovesc» mereu. Greu – pentru că am avut de-a face cu toate categoriile de oameni, de la simpli săteni, care nu aveau niciun fel de cunoștințe juridice, până la turiști sofisticați cărora li se spărgea mașina în timpul pelerinajului pe la mănăstiri. Plus oameni care veneau, pur și simplu, la post să ceară informații despre obiectivele din zonă, așa că pot spune că am făcut și informare turistică, nu doar muncă de poliție”.
De la comuna învăluită în pace monahală, Mihaela Codescu a ajuns direct în mijlocul infractorilor „cazați” în subsolul Poliției Neamț. Știa, încă din școală, că prima regulă este să nu aibă încredere și să nu lase niciodată garda jos, indiferent de situație. Acum, după experiența acumulată din 2008 încoace, exceptând cei doi ani în care a avut concediu pentru creșterea copilului, poate spune la fel ca la Agapia. E și greu, dar și frumos. Motivele diferă: „Frumos, pentru că munca asta are particularitățile ei și nu se compară cu activitatea din niciun alt sector. Greu – pentru ești mai tot timpul cu infractorul lângă tine și nu știi ce are în cap”.
„Nu-mi doresc să trag cu arma, dar, la nevoie, nu aș ezita”
În Arestul Poliției Neamț ajung atât persoane care stau doar 24 de ore (în cazul reținerii neurmate de emiterea unui mandat de către instanță), cât și arestați preventiv, care pot sta maximum 6 luni, indiferent de stadiul dosarului în care sunt cercetați (în anchetă sau deja trimiși în judecată). Jumătate de an pentru unii poate părea cât o viață. Mai ales dacă îi urmărește imaginea faptei pe care au comis-o și chiar regretă sincer. În categoria asta intră cei care au coșmaruri noaptea și își cer iertare neîncetat de la victimele lor. Alții, dimpotrivă, susțin că sunt nevinovați, în ciuda evidenței și a probelor care i-au trimis după gratii. Însă, din ambele categorii, sunt mulți care simt nevoia să vorbească, să se destăinuie și să caute înțelegere. Și, în afară de colegii de celulă, care nu sunt neapărat cei mai buni ascultători, nu au altă variantă decât… gardienii.
„Mi-am propus de la bun început să nu amestec niciodată serviciul cu viața personală”, spune Mihaela Codescu. „Cum ar fi să mă duc acasă și, în loc să mă bucur de copil, să mă gândesc oare ce face omul ăla arestat azi? Sau să vin la serviciu și să mă întreb tot timpul ce face copilul, oare e bine? Aș ajunge să mă urc pe pereți! Și atunci am trasat o graniță pe care o respect. Nu am cum să schimb soarta nimănui din șirul celor care ajung în grija mea. Și asta explic oricui încearcă să mă abordeze. Clar și calm: eu nu sunt judecător, nu stabilesc vinovății, nu pronunț pedepse, degeaba îmi spuneți mie, că nu am ce face! «Spuneți» – am grijă să păstrez distanța, inclusiv în exprimare, am grijă să-i respect și am grijă de drepturile lor. Asta este treaba mea, iar în rest nu mă implic, pentru că mă încarc inutil!”.
Agentul principal Mihaela Codescu, la fel ca aproape toți colegii ei, face și muncă de secretariat (privarea de libertate a unui om este însoțită de un teanc de hârtii), face și activitate de supraveghere – în timpul programului de vizite și de primit pachete, dar și escortează infractorii la parchet, la instanță, la spital sau la reconstituirile din teren, de la locul faptei. În oricare din situații, din clipa în care a pășit peste pragul celulei și până ce este dus înapoi, arestatul este în grija ei.
„Meseria asta face parte din categoria celor în care nu ai voie să greșești. O greșeală mică te costă libertatea și pâinea, o greșeală mare te costă viața. Sigur că am tot timpul pistolul și spray-ul lacrimogen asupra mea, dar îmi doresc tare mult să nu le folosesc. Și până acum m-a ferit Dumnezeu. Cel mai mare risc este în spațiile publice, pentru că în mașină arestatul este transportat în compartimentul special, încătușat, deci nu prea are ce face. Dar, când îl cobori să-l duci la instanță sau la parchet și vrea la toaletă, de exemplu, trebuie să-i scoți cătușele, pentru că nu are cum să se descurce. Și atunci nu ai decât varianta să lași ușa întredeschisă, ca să-i asiguri totuși un pic de intimitate, dar nici să nu-l scapi din ochi. Teamă? Nu! Nu mi-a fost teamă niciodată! Nu-mi doresc să folosesc forța, nu-mi doresc să trag cu arma, dar dacă ar fi nevoie nu aș ezita!”.
* „Printre infractori sunt și doamne”
Prin autoeducație, Mihaela Codescu a reușit să aibă aceeași atitudine față de un criminal, față de un violator de copii sau față de un hoț mărunt. E atentă doar la drepturile lor de „persoane încarcerate” și este la fel de respectuoasă cu toți. Principiul ei de bază este „să fii om, indiferent de situație”. Bineînțeles că potrivește cătușele unuia care se plânge că-l strâng, bineînțeles că îi duce la bibliotecă pe toți cei care vor să-și ia ceva de citit și, bineînțeles, se interesează cui îi vine rândul să studieze Codul Penal sau Codul de Procedură Penală – cele mai solicitate cărți. Dar în niciun moment nu lasă deoparte vigilența.
„Pe unii – în general, cei care stau mai mult – îi țin minte și chiar mi s-a întâmplat să-i întâlnesc pe stradă sau în magazin. Majoritatea mă salută și nici nu ar avea motiv să n-o facă, pentru că trebuie să rămânem oameni, indiferent de statutul pe care îl avem într-un anumit moment al vieții noastre. Țin mult la respect și le atrag atenția imediat celor care mai fac comentarii nepotrivite la adresa mea, pe considerentul că sunt femeie. Le spun că-și pot înrăutăți situația, iar cei mai mulți înțeleg și își cer scuze. Eu nu văd nimic neobișnuit în faptul că lucrez unde lucrez. În definitiv, printre infractori sunt și doamne și atunci e firesc să existe și femei în rândul personalului de la Arest”.
Când și-a ales profesia, Mihaela Codescu și-a ascultat, pur și simplu, dorința. N-a fost nici pe departe ideea de a urma cariera tatălui, care este și el polițist. Dar tatăl a fost un model pentru ea, fiindcă munca în poliție l-a făcut „organizat, riguros, calculat și așezat”. Iar ea a devenit la fel. Serioasă, punctuală, vigilentă și responsabilă. Cu detașarea i-a fost un pic mai greu, dar a reușit și asta. „Când eram în școală, am făcut practică la Arest, iar polițiștii cu ani de vechime în spate ne învățau că trebuie să ne impunem o anumită conduită. Mă implicam emoțional atunci și parcă îmi venea să plâng când vedeam un minor de 16-17 ani care a făcut o crimă. Mă gândeam ce pedeapsă îl așteaptă, cum și-a ratat adolescența și tinerețea și îmi era greu. După ce m-am «înțelepțit», am înțeles că în viață trebuie să-ți impui anumite lucruri ca să reușești”.
Programul agentului principal Codescu începe la ora 8 dimineața și se termină „când se termină”. De multe ori, procesele la care trebuie duși arestații se întind până târziu, în noapte. Are noroc că soțul – care lucrează la o unitate militară din sistem – știe foarte bine cum stau lucrurile și o înțelege tot timpul.
Acasă, soții Codescu sunt niște oameni obișnuiți. Înainte le plăcea să facă drumeții, dar, de când a apărut noul membru al familiei, libertatea lor de mișcare a fost limitată drastic. Asta nu înseamnă că nu mai profită de câte o oră liberă, să pună mâna pe o carte sau să urmărească un film. „Cu condiția să nu fie horror, nu suport filmele horror”, spune hotărâtă Mihaela. „Mă uit și la filme despre penitenciare, depinde de acțiune. Unde mă văd peste 10 ani? Ei, uite nu știu dacă tot la Arest, dar garantat tot în poliție”.
Cristina MIRCEA