Pasărea Colibri nu este o formație, nu este un proiect cultural fără de egal. E un manifest unicat, o îmbrățișare a legendei cu viața. Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Vlady Cnejevici și Teo Boar au fost la Piatra Neamț și ne-au amintit că a ne bucura de muzică, de folkul veritabil, e ca o respirație adâncă și sănătoasă. Din cealaltă lume, spiritul lui Florian Pittiș vibra în fiecare martor. Am fost martori, căci pentru a fi simpli spectatori mai avem și alte ocazii.
Mircea Baniciu și Mircea Vintilă – unul arhitect, celălalt inginer constructor – nu au nevoie de nicio prezentare suplimentară. Ar fi chiar un abuz la adresa minimei culturi generale. Pentru cei nespus de tineri e șocant să afle că amândoi sunt născuți în 1949. Să stai de vorbă cu ei e mai mult decât un privilegiu. Ține de fascinația întâmplărilor care se întâmplă atunci când destinul îți zâmbește. Întrebările puse aproape în oglindă sunt un tribut adus celor două simboluri, titulari ai catedrei naționale de întinerire.
■ Arhitectul Baniciu, cu gândul la o asiatică
Ți-ai imaginat vreodată ziua când renunți la chitară? Cum ar arăta?
Am avut un moment în care mi-am dorit s-o pun în cui. Era înainte de ’89, când lucrurile au început să dea în comedie, aș putea spune, și nu prea mai era loc de nimic. Aveam un impresar cu care mergeam să cântăm pe mâncare. Făceam un turneu al zonei Slobozia în care existau niște abatoare de unde ne luam carne. Mergeam pe la țară, ne luam brânză, ne luam vin și așa mai departe. În București nu se găsea nimic. La Timișoara mergeam și ne făceam aprovizionarea de la COMTIM.
La Florentin Cârpanu al vostru, un director legendar.
Atunci am zis, dom’le, e momentul să termin cu prostiile și să mă apuc de treabă. Eu fiind arhitect, puteam să…
Da, ai o meserie de bază serioasă și bănoasă.
Mai am o meserie. Înainte de a intra la arhitectură, am terminat o școală tehnică, de construcții de mașini. Puteam să mă angajez și ca subinginer undeva, nu era nicio problemă, findcă începuse să-mi fie rușine.
Ai mai desenat ceva?
De plăcere. Plus că mă întâlnesc adesea cu foști colegi și ne mai dăm cu părerea. Rămân cu ideea că am fost unul dintre studenții inspirați în facultate. Aveam idei interesante. Mulți dintre colegi, peste ani de zile, mai dădeau telefoane să mă întrebe de unele, de altele.
Am înțeles, a trecut momentul de cumpănă. Dar într-un viitor te gândești să lași chitara?
Nu, nu m-am gândit. Mă rog la Dumnezeu să mă țină sănătos și chiar îmi place ce fac. Modul ăsta de existență mă face să mă simt bine.
Actorul își dorește să moară pe scenă. La tine, la voi, cum e?
Cam așa ceva, dar eu nu îmi doresc să mor, în primul rând.
Nici noi. Dar pe scenă e locul.
Acolo e locul. Eu știu. Nu m-am gândit niciodată să renunț pentru că îmi place ce fac.
Cât de frumoasă a fost viața ta?
Mult mai frumoasă decât mi-am închipuit c-o să fie. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru șansa pe care am avut-o. Mi-a dat talent și în ce privește partea muzicală, și în ce privește arhitectura și designul. M-am considerat un norocos pentru că mi-au mers întotdeauna lucrurile când mi-am propus să fac ceva. Uite, după câte se vede, chiar destul de bine. Ceea ce fac mi se pare încununat de o doză de succes pe care nu m-am așteptat să-l am până la vârsta asta.
Ai fi putut trăi în altă parte decât în România?
Uite, mă crezi că am încercat? Am stat în Germania, în Statele Unite. Am mai „zăcut” pe-acolo în turnee și, în măsura în care lucrurile au mers, am rezistat. Dar șansa mea a fost să rămân aici. Dintre foștii mei colegi din Phoenix, unii au plecat și plâng și-acum pe acolo. Alții s-au întors acasă. Uite-l pe Covaci, uite-l pe Țăndărică. Basistul Iozsi Kappl vine și el încoace fiindcă aici e treabă. Mulți dintre foștii mei colegi de școală fugiți afară vin cu bucurie acasă și își doresc să se întoarcă, să-și petreacă bătrânețea liniștiți aici, în România.
Când ai simțit prima dată invidia celor din jur pentru succesul tău?
De la început!… În perioada mea de studenție aveam un succes extraordinar la fete. Acolo nu era joacă. Am simțit cum m-au ars privirile unora. Chiar dintre prietenii mei apropiați mi-au ars spinarea cu privirile. Erau plini de invidie.
Ai avut parte de oameni providențiali în viața ta?
Păi, unul, n-aș vrea să insist, chiar mi-a schimbat viața fără să-și dea seama. Vorbesc de șeful Phoenix-ului și n-aș vrea să-i pomenesc prea des numele fiindcă ăsta a fost un om care mi-a mutat macazul, aș putea spune, înspre a face muzică. Mie îmi plăcea să fac muzică, dar eram arhitect. Mă pregătisem pentru asta și în niciun caz nu mi-a trecut prin cap ca la peste 60 de ani să fiu pe scenă.
Dar un punct de inflexiune, de când viața ta s-a dus pe cu totul alt traseu decât cel pe care curgea?
Nu, n-a fost cazul.
Ți-ai lăsat amprenta asupra unei generații pe de-a-ntregul ei. Pe bucăți, ies mai multe. E o povară?
Nu, dimpotrivă. E o bucurie să vezi mai multe generații în sală. Mulți dintre apropiații mei mi-au atras atenția: uită-te, tu, ce ai făcut!… Adun de la copii care au început să priceapă ce se întâmplă până la oameni de vârsta mea și unii mai în vârstă decât noi. Noi am cuprins de la început și o generație care era mai în vârstă decât noi. Deci, e tot spectrul de vârste, dacă pot să mă exprim așa. Asta e bucurie, să știi.
Despre altă povară, atunci. Este limba română o povară?
Nu știu dacă povară e cel mai potrivit cuvânt.
Un handicap?
Este într-un fel. Atunci când se scriu versuri pentru cântece și trebuie să le incluzi într-un sistem muzical ordonat, e destul de complicat. Avem foarte multe cuvinte care cuprind, de exemplu, mult mai multe silabe decât cele din engleză. Ăștia au monosilabice și se descurcă mult mai ușor cu versurile. Sensurile sunt altele.
Mi-ai răspuns aproape la fel ca distinsul arhitect Alexandru Andrieș.
Lucrurile se compun mult mai ușor în engleză fiindcă o singură silabă dezvoltă nici nu știi câte sensuri.
Ai vorbit de bucuria din sala de spectacole, de bucuria cu succesul la fete. Totuși, care a fost cea mai mare bucurie personală?
Când eram în liceu, visam să cânt într-o sală al cărei fund să nu-l văd. Chestia asta am prins-o la primul spectacol la Polivalentă în București. Acolo am avut o revelație. Mi-am adus aminte de modul în care visam.
Cea mai mare tristețe?
Am avut momente, dar nu vorbesc despre ele.
Cel mai frumos loc din România?
De regulă, marea este cel mai atractiv loc și cel mai generos. Mulți ani mi-am petrecut vacanțele integral la mare. Plecam în iunie și mă întorceam în octombrie.
Cel mai nesuferit loc?
Hm, aș putea spune că este strada aglomerată, cu oameni necivilizați, cu înjurăturile de rigoare și cu toate cele care decurg dintr-un trafic aglomerat.
Ce nebunie ți-ar fi plăcut să faci și n-ai apucat până acum?
Uite, ce nu mi s-a întâmplat și mi-aș fi dorit: să am o amantă asiatică. Nu mi s-a întâmplat și poate că viitorul o să-mi aducă o surpriză, ce știu eu pe unde. Ăsta e unul dintre regretele mele, la câte aventuri am avut.
Dar cea mai mare nebunie făcută?
Nu pot s-o spun…
■ Inginerul Vintilă a ratat recitarea cu Nichita Stănescu
Ți-ai imaginat vreodată ziua când renunți la chitară? Cum ar arăta?
Nu, nici nu mi-am pus problema. Dar eu nu sunt un chitarist. Sunt un cantautor, un compozitor.
Întrebarea era cumva generică, mă înțelegeți.
Nici vorbă, nu voi renunța.
Actorul își dorește să moară pe scenă. Cum îți sună dorința asta?
Da’ de ce să mândesc la moarte? Când o să fie, o să fie.
Cât de frumoasă a fost viața ta?
Zic că a fost foarte frumoasă. Realizările sunt uriașe în cariera mea artistică. Prin comparație cu cea de inginer, dacă ar fi fost să profesez ca inginer constructor, nu se pune problema. Mi-am dorit enorm de mult să stau pe scenă și uite că mi-a ieșit.
Ai fi putut trăi în altă parte decât în România?
Știi ce se întâmplă, dacă este să te gândești și să vrei să trăiești în altă parte, o faci atunci când ești tânăr și dorești nu să cânți pentru că este foarte greu de performat într-o altă țară ca muzician, ca actor. Dar dacă-ți propui să te duci în altă parte și ești hotărât să faci cu totul și cu totul altceva, pleci de tânăr. Ai și elanul formidabil al tinereții.
Când ai simțit prima dată invidia celor din jur pentru succesul tău?
Tot timpul ești invidiat.
Includ și colegii, și publicul.
N-are cum să nu te invidieze cineva. Sunt momente în care realizezi niște lucruri care-s mai greu de realizat pentru alții care-și propun ceva și nu le iese.
Cam la ce vârstă sau când ți-ai dat seama că vei avea succes?
După primele ieșiri pe scenă.
Înainte de premiile binecunoscute, câștigate cu peste 40 de ani în urmă?
Să știi că premiile au venit de la sine. Eu am participat, de exemplu, la festivalul Primăvara Baladelor și în primul an, în care au fost și colegii mei Doru Stănculescu, Marcela Saftiuc și Mircea Florian, muzicieni de mare calitate, n-am câștigat nimic, niciun premiu. Eu am început ca solist al unei trupe, n-am început ca un cantautor pe cont propriu.
Ai avut parte de oameni providențiali în viața ta?
În primul rând nașul meu, Victor Bălan, cel care m-a învățat și m-a îndrumat spre muzică, spre scenă. El era dirijor și violonist al unei trupe de oameni pasionați. De aici a plecat totul. Bucuria mea să cânt era imensă. Atunci toată lumea dorea să cânte la chitară, să-și facă o formație.
Dar știu că la început ai învățat viola.
La școala de muzică. Dar eu vorbesc de perioada aceea de creație absolut formidabilă în care noi am trăit. Mai contează un lucru foarte mult, apariția rockului și folkului la noi a fost în mediul studențesc. Erau studenți care voiau să cânte, să își facă formație. Era un nivel înalt de cultură. Ca să fii student nu era chiar așa ușor, pentru oricine.
Și nu era ușor să te urci, să te produci pe o scenă.
Erau ăia în sală care te sancționau. Și cântatul la ștrand, pe vremuri, era important.
Există momente de când știi că viața ta a luat-o pe alt traseu?
Eu cred că totul depinde de perioade. Am avut perioada când i-am cunoscut pe poeți, pe toți scriitorii. Să-i cunoști Adrian Păunescu, pe Nichita Stănescu, pe Eugen Barbu…
Ți-au schimbat viața.
Vai de capul meu!… În toate domeniile erau vârfuri. Erau pictori, erau actori uriași, regizori de film care te influențează. În ce atmosferă eram, în ce atmosferă performam!… Asta este foarte important.
Ai marcat o generație integral, ca să nu mai spun de „bucăți” din altele. E o povară?
Nu, nu. Din punctul meu de vedere cred că a fost normal. Cineva îmi spunea cât de impresionant este că am venit și cu Mielul, și cu Bade Ioane, cu Pământul deocamdată, și altele, și altele la rând.
Cine spunea?
Paul Grigoriu, celebrul redactor de la Radio, un om deosebit și un prieten foarte bun. Spunea că de fiecare dată avea impresia că se termină, dar nu mă lăsam și veneam cu ceva nou. Sunt niște lucruri care rămân.
Rămâne și limba română. E o povară, poate un handicap?
Nu. Mulți spuneau că ar fi poate interesant să cânt în engleză. Nu, niciodată nu mi-am propus. Toată starea, toată frumusețea e în limba română.
Care a fost cea mai mare bucurie din viața ta? Una sigur trebuie să le întreacă pe toate.
Când mi-am serbat ziua de naștere în concert, alături de colegii mei, la Las Vegas. Asta se întâmplă o dată-n viață.
Cea mai mare tristețe?
Nu pot să spun că e o tristețe, nici că-mi pare rău. Așa erau vremurile. M-am întâlnit cu Nichita Stănescu și m-a întrebat: „Ai magnetofon?”. Am, Nichita, i-am spus. După care a zis: „Păi, vii cu magnetofonul la mine, și cu chitara. Tu cânți și eu improvizez”.
Ieșea de o recitare cu tine, dar a făcut-o cu Augustin Frățilă. Nu te-ai dus?
Nu, că nu m-am dus. Nu ne-am mai întâlnit. Și a rămas așa. S-a dus momentul. E ca și lectura unei cărți, e important când o faci. Una e să citești „De veghe în lanul de secară” în liceu, cu totul altceva e la bătrânețe.
Alt lucru care nu s-a realizat pentru că așa s-a întâmplat e legat peste timp de Dorin Liviu Zaharia, care a scris „Vinovații fără vină”. L-a scris în 1967! Spunea „vinovații fără vină cer să se facă lumină” în 1967!
Adică înainte să iasă studenții francezi în stradă la Paris, înainte de momentul Praga.
Înainte de tot. Ai văzut la spectacol cum se cântă, cum reacționează lumea. Revin, eram cu Florian Pittiș și stăteam și ne gândeam – era în perioada fantastică a lui Adrian Păunescu – cum ne-ar ieși nouă un cântec de acest gen. Era de-o curiozitate, dar nu s-a mai întâmplat.
Cel mai frumos loc din România pentru tine?
Cred că Vatra Dornei. Acolo l-am cunoscut și pe dr. Radu Rey. E un loc minunat.
Cel mai nesuferit loc?
Nu, nu am, nu cred că există.
Ce nebunie ți-ar fi plăcut să faci și n-ai apucat până acum?
Mi-ar fi plăcut să joc tenis de câmp. Eu sunt născut în Cotroceni și casa mea era gard în gard…
…Cu Progresul, am înțeles.
Te rog, cu Parcul cu platani. Ilie Năstase și Ion Țiriac erau tot timpul acolo. Era nebunia de pe lume. Mi-am luat odată și o rachetă, dar am văzut că mai mult decât bătut covoare cu ea nu reușesc.
Dar o nebunie făcută?
Toate au fost nebunii.
Viorel COSMA
