Subiectul al III-lea, varianta de rezolvare
Trecând prin unsprezece variante succesive, scrise la Berlin (cca 1873-1874), apoi la Iași (1876) și București (1879-1880), fiind, la începuturile ei, o odă închinată lui Napoleon, aflat în Corsica, poezia a maturității artistice eminesciene, elegia filosofică ”Odă (în metru antic)” a fost publicată de Titu Maiorescu în 1883, în ediția I a volumului intitulat ”Poesii”.
În această capodoperă a literaturii române și universale, genialul poet ni se arată în statuara lui frumusețe de erou romantic, singur între pământ și stele.
În poezia ”Odă (în metru antic)”, viziunea romantică eminesciană înseamnă sensibilitate, subiectivism, natură visătoare, elegiac-meditativă, idei-forță și închipuiri ale unor lumi fantastice, izvorâte din spații siderale.
Cum, de altfel, sugerează titlul și paranteza, opera literară comentată are rădăcini adânci în lirica antichității, care exprimă o atitudine de admirație față de natură, patrie sau de preamărire a unor fapte eroice.
Tema poeziei este filosofică, de factură romantică, relevând chinurile mistuitoare ale eului liric, provocate de revelația asupra celor trei esențe existențiale: cunoașterea, iubirea și moartea.
În plan prozodic, poezia păstrează elemente ale structurii metrice ale odei antice, fiecare dintre cele cinci strofe fiind alcătuită din câte trei versuri endecasilabice (unsprezece silabe) și un pentametru (cinci silabe).
Strofa I se deschide cu versul ”Nu credeam să învăț a muri vreodată…”, incipit magnific, socotit cel mai impresionant vers scris vreodată în lirica românească și unul dintre cele mai tulburătoare din lirica universală.
Eul liric își dezvăluie atitudinea contemplativă față de viață, văzută ca martiraj. Această stare se manifestă prin visare, prin evadarea din realitatea curentă și izolarea de restul lumii într-o solitudine ideală, ce definește unicitatea geniului:
”Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății”.
Verbele la imperfect (”nu credeam”, ”nălțam”), la conjunctiv (”să învăț”) și la infinitiv (”a muri”), precum și epitetul ”visător” sugerează stări ale eului liric care evoluează de la speranța într-un destin luminos, de la credința că aparține veșniciei cosmice, la cea dionisiacă, adică la bucuria că aparține acestui destin, bucurie întreruptă cu brutalitate de gândul sfârșitului implacabil.
Strofa a II-a este dominată de puternice accente elegiace (”Când, deodată, tu răsăriși în cale-mi,/ Suferință, tu, dureros de dulce,/ Până la fund băui voluptatea morții/ Neîndurătoare.”)
Suferința ”dureros de dulce” a eului poetic este provocată de apariția neașteptată a iubirii mistuitoare.
Voluptatea suferinței învăluie, deopotrivă, starea afectivă și destinul necruțător al condiției de nemuritor a eului liric.
Versurile strofelor a III-a și a IV-a exprimă sfâșierea nemaiîntâlnită a eului liric, izvorâtă din suferința infinită, stări sugerată de epitete și cuvinte din câmpul semantic al martirajului: ”jalnic”, ”ard”, ”chinuit”, ”înveninat”, ”focul”, ”mistuit”, ”vaiet”, ”rug”, ”flăcări”, ”mă topesc”. Lirismul capătă accente puternic elegiace, de jale, prin expresii hiperbolice, precum: ”jalnic ard de viu”, ”mistuit mă vaiet”, ”mă topesc în flăcări”, ”Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.”
În versurile celor două strofe, ca în mitologia antică greacă, sunt evocate chinurile fizice ale lui Hercules și Nessus, sugerând că sufletul eului liric este mistuit de patimă erotică până în străfundurile sensibilității sale.
Strofa a V-a este centrată pe ideea că, neîmplinit în marile sale aspirații spre absolut, eul liric crede că se poate salva prin moarte. Versurile strofei alcătuiesc un amestec tulburător de litanie, de rugăciune și dorință de a intra în condiția inițială de pământean:
”Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine,
Mie redă-mă!”. Se simte în aceste versuri un plâns de proporții cosmice.
În versuri și imagini încărcate de atâtea semnificații, poezia ”Odă (în metru antic)” surprinde aventura existențială a eului liric, a omului călătorind spre abstract.
Consider că, scrisă în încântătoarea cadență a metrului antic, elegia comentată rămâne o admirabilă creație poetică eminesciană, prin concentrarea unor idei profund filosofice și prin solemnitate. ”O poezie dintre cele mai robuste și mai frumoase din câte au fost în stare să se nască în lirica românească și în cea universală.” (Fănuș Băileșteanu)
Prof. Gheorghe ȚIGĂU