„Am constatat că tradițiile se pierd și m-am gândit că ar fi bine să le țin în loc”. Așa s-a născut, acum trei ani, ideea unui muzeu, încropit într-un fost magazin din casa părintească a lui Iustin Lehonschi, un elev care, la vremea aceea, avea doar 14 ani. Descendent al unui neamț autentic stabilit în România după război, Iustin – al cărui nume complet de familie este Lehonschi Mesesmith (în vreme ce pe tatăl lui îl cheamă Lehonschi Mesesmith Frankfurt Pe Mein) este pasionat de istorie și mai cu seamă de evenimentele din cele două războaie mondiale, iubește cu pasiune obiectele vechi – indiferent că este vorba despre un suman, un război de țesut sau o lampă cu gaz – și se pregătește să devină preot. Deocamdată, este elev la Seminarul Roman și își împarte timpul între studiu, repetițiile la cor (urmează să participe la faza națională a olimpiadei), lectură și adunat lucruri vechi de prin casele sătenilor.
„Am cumpărat manechinele care nu mai erau trebuincioase în vitrine”
„Inițial, nu am vrut să fac muzeu, ci doar să strâng costume și obiecte vechi. Ideea mi-a venit într-o iarnă, de sărbători, când ne-am adunat mai mulți să mergem cu banda lui Jianu și am constatat că nu avem sumane. Atunci am realizat că, dacă nouă, copii de la țară, ne este atât de greu să găsim un costum complet, situația începe să devină nevralgică. Tata mi-a dat dreptate și a fost de acord să mă ajute, dar mi-a pus condiții. Prima a fost să termin școala cu medie mare și să iau admiterea la Seminar. Am terminat cu 9.61, așa că m-am «calificat» conform pretențiilor tatălui meu și am primit în schimb o cameră din casă, în care a fost, cândva, un magazin. Am început cu un costum popular pe care mi l-a dat o femeie din sat. Cu timpul, am adunat un pat vechi, cu saltea din paie, cum era pe timpuri, cu cearșafuri și învelitori țesute în casă, apoi cu o ladă cu zestre exact cum avea bunica și de aici mi-a venit și ideea de a numi muzeul «Lada cu zestre». La un moment dat, mi-am dat seama că niște costume populare autentice arată mult mai bine dacă le expui pe manechine, decât dacă le atârni, pur și simplu, pe perete. Și am început să caut manechine pe la magazinele de haine. Evident, nu-mi permiteam să cumpăr unele noi și m-am mulțumit cu cele care nu mai erau trebuincioase în vitrine, pentru că nu mai arătau bine. Eu le-am luat cu 50-60 de lei bucata. Mai mult nu aveam de unde să dau. Dar mi-am făcut treaba, le-am mai șters, le-am mai recondiționat și zic eu că arată decent. Când am căpătat primul război de țesut, chiar m-am gândit că una e să fie expus așa, ca atare, și e cu totul altceva să aibă o băbuță lângă el, care să pară că lucrează. Parcă îi dă viață și arată altfel. Cele mai multe obiecte le-am adunat de prin sat. Cine a vrut să mi le dea, mi le-a dat. Eu le-am spus de la început ce vreau să fac. Nu aveam bani să cumpăr, deci totul a fost pe bază de donație. Când am deschis, primii care au venit au fost vecinii și oamenii de prin împrejurimi, care-mi dăruiseră obiecte. Bineînțeles că nu am pus taxă. Cum ar fi fost să plătească bilet ca să vadă ce-au donat? Nici acum nu am taxă de intrare, dar am pus un borcănel acolo, pentru că unii dintre vizitatori au insistat să dea ceva. Cine poate dă, cine nu, nu! Nu e nicio condiție. E adevărat că am cheltuieli, cu drumurile, cu recondiționatul, dar mă descurc cum pot și nu-mi place să mă plâng”.
„În tot satul, n-am găsit o căruță cu roți din lemn”
Deși nu avea decât 14 ani când a început să „investească” în muzeu, Iustin studiase deja istoria satului Miron Costin din comuna Trifești, unde s-a născut. Și, în egală măsură, citise mult despre Primul Război Mondial, perioada în care străbunicului lui patern „i-a plăcut o fată de pe aici și aici a rămas”. Cu sânge nemțesc în vene, a decis să facă lucrurile matematic. Nu s-a descurajat când, după o primă rundă de „cercetări” prin sat, nu s-a ales decât cu câteva sumane și vreo două costume vechi. Și-a propus din ce în ce mai mult și a avut norocul „hărăzit de Dumnezeu”, după cum crede, ca tatăl lui, care este consilier local, să se implice în înființarea unei parohii. În Brănișteni, partea veche a satului, nu exista biserică, iar dl. Lehonschi Mesesmith Frankfurt Pe Mein s-a hotărât să înființeze una, în clădirea unei foste școli, pe care a renovat-o. A fost desemnat un preot, iar Iustin a devenit un fel de paraclisier. Așa a ajuns să meargă din casă în casă, la sărbătorile creștine, și să vadă, cu ochii lui, ce „comori” se ascund prin locuințele sătenilor.
„M-am bucurat de fiecare fus, și de o furcă, și de o suveică, orice era. Și, mai cu seamă, m-am bucurat când oamenii au înțeles ce vreau să fac, deși eram un copil, aveam 14 ani. Puteau să mă repeadă, dar cei mai mulți m-au luat în serios, ba chiar au fost surprinși că un exponent al «tineretului din ziua de azi» poate avea aplecare și respect față de trecut. Am prins curaj și n-am dat niciun pas înapoi, nici măcar atunci când m-am lovit de oameni care mi-au cerut preț fix pe vreun obiect. Asta este! În viață mai ai și piedici, nu trebuie să cazi, ci să mergi înainte! Astă-vară, mi-am propus să caut o căruță cu roți din lemn. N-am găsit una în tot satul! Dar, dacă mi-a venit gândul ăsta, am considerat că așa trebuie: să tot caut. Și am găsit doar o roată și un cadru. Pe urmă, am aflat de încă două roți, undeva pe lângă Vaslui, iar a patra roată am adus-o de la un sătean din Moldoveni. Acum am un car întreg. Și după atâta umblătură, am aflat că există o căruță autentică în Secuienii Noi, și am căpătat-o și pe aceea. E putredă toată, dar o fac eu!”.
„Nu vreau să fiu profet în satul meu”
Odată începută cariera de paraclisier, în paralel cu cea de muzeograf și de colecționar, Iustin s-a gândit mai bine și a înțeles că acea „chemare” pe care a simțit-o după ce a priceput, în sens spiritual, toate rânduielile bisericești, nu e întâmplătoare. Și a decis să urmeze calea Bisericii, care, inițial, nu prea îl încântase.
„Ca să dea bine, aș putea spune că e ușor, dar nu e. Sau nu mi se pare mie. Avem reguli. Umblăm numai în cămașă albă, tunică, pantaloni la dungă și pantofi. Trebuie să fim un exemplu, așa ne spune părintele, care e al doilea tată pentru noi. Avem ore până la 15, iar pe urmă repetiții la cor. Uneori și până la 8 seara, pentru că profesorul este foarte exigent și are dreptate. Ne pregătim pentru olimpiada națională, totuși, nu ne putem face de râs! Așa e programul de luni, până vineri. Sâmbăta și duminica sunt acasă și mă ocup cu muzeul. Suntem 28 în clasă și niciunul n-are media generală sub 9. De fapt, dacă ai 9 și ceva, n-ai nicio șansă, nici măcar la mențiune. Timp liber apuc numai dacă-mi calculez totul foarte bine. De obicei, îmi iese. Am fost educat că totul în viață – tot ce durează, vreau să zic – se obține doar prin muncă și nu sunt genul care să-mi bat capul cu timpul liber. La mine, libertatea înseamnă să port blugi și adidași în week-end. Peste 10 ani, mă văd preot, dar altundeva, nu aici, pentru că nu vreau să fiu profet în satul meu. Undeva la țară, pentru că la țară – mi se pare mie – oamenii sunt mai curați”.
„Îmi cer mii de scuze”
În Trifești, la școala de centru, a fost, cândva, un muzeu etnografic. În timp, când numărul de elevi a crescut, cele două-trei clase folosite pentru exponate au devenit imperios necesare pentru procesul de învățământ. O parte din lucruri au ajuns la Roman, dar altele – se pare că nu puține – s-au pierdut pur și simplu, inclusiv din cauza condițiilor improprii de depozitare (au fost „păstrate” într-o încăpere cu mari probleme de umezeală). Actualul primar, prins oarecum într-o concurență cel puțin dicutabilă cu muzeul lui Iustin, a ales o cale păguboasă: nici nu promovează munca acestui copil, pe considerentul că tatăl lui e consilier local, nici nu reface muzeul comunal. I-a propus lui Iustin, însă, o cale de mijloc: să-i dea exponatele și să facă muzeu când o avea primăria bani. Băiatul, însă, nici nu vrea să audă de așa ceva și este hotărât să nu-i dea nici măcar o suveică din cele 5-6 pe care le are.
Mai ales că și-a rupt pingelele ca să le adune.
„Pe site-ul primăriei nu este promovat muzeul, că nu este. Nu m-am gândit. Îmi cer mii de scuze”, spune Vasile Octavian Duminică, primarul de Trifești. „Am să vorbesc cu băiatul care se ocupă cu site-ul și am să-i spun să ia măsuri. Desigur că ne mândrim cu copilul, deși e și munca tatălui acolo, să fim serioși! Dar oricum, dacă tot îl dați la ziar, am să vorbesc cu băiatul să se ducă să facă niște poze acolo, dacă o să-i dea voie, și o să-l promovăm. Da! Știu că există de 3 ani, dar nu m-am gândit, ce să fac acum? Oricum, facem și noi muzeu, că nu ne lăsăm. Avem o parte din exponate, ne mai trebuie doar niște bani pentru amenajare. Nu e vorba neapărat de concurență – el e la Brănișteni, noi suntem la Trifești în centru, unde e altceva față de zona în care are el. Cât de repede începem și noi. Avem exponatele spălate, pregătite, numai niște bani de la buget să mai fie și-i dăm drumul. Cum am ocazia, cum propun proiectul în consiliul local”.
Vizitatori la „Lada cu zestre”
Fără alte investiții în afară de suflet, timp și voință, Iustin și tatăl lui (se cuvine, la îndemnul primarului, să recunoaștem meritul părintelui, mai ales că băiatul era minor și trebuia „reprezentat” de cineva în anumite circumstanțe), muzeul, care nu-i nici în centrul comunei, nici promovat în afara paginii proprii de facebook, a căpătat o oarecare faimă. Până acum i-au trecut pragul nu doar sătenii, curioși să vadă cum a evoluat de la stadiul de „pereți goi”, la cel de „nu mai încape nimic”, ci și grupuri de elevi, mai ales în perioadele de program „Școala altfel”, dar – mai ales – specialiști în arheologie și etnografie, care au aflat despre pasiunea lui Iustin. Cu toții au apreciat exponatele, din care se disting o sabie-baionetă din 1872, căștile germane de război, dar, în egală măsură, sumanele bandelor lui Jianu și lui Bujor, care făceau un adevărat spectacol în „lupta” dintre anul nou și anul vechi, care nu se lăsa dus. Dar, mai cu seamă, cu toții au fost impresionați de preocuparea unui tânăr „din ziua de azi”, care crede, cu tărie, că „un popor fără rădăcini, nu înseamnă nici cât o frunză în bătaia vântului”. (Cristina MIRCEA)