Lățimea totală a drumului putea atinge 10 m, în cazul în care se construiau trotuare pe ambele laturi. Mai întâi, se săpau două șanțuri laterale, pământul dintre ele era scos, iar locul umplut cu trei-patru straturi de materiale diferite. În componența primului strat intrau pietre mari sau pietriș, după care urma un strat de pietre mărunte sau de pietre plate, legate cu mortar, iar deasupra era un strat de prundiș compactat .
Via Appia, denumit și Regina Viarum, a fost urmat de Via Egnatia, care făcea legătura între Roma și Constantinopol. Drumul străbătea provinciile romane Iliric, Macedonia, Tracia, mergând spre regiunea Albaniei de astăzi, spre Grecia și Turcia. ”Drumul lui Ignatie” are o lungime totală de 1.120 de kilometri și o lățime de șase metri, fiind în întregime pavat cu piatră, iar pe alocuri – acoperit cu un strat gros de nisip. Din drumurile principale construite de romani, s-au dezvoltat alte căi de comunicație, folosite secole de-a rândul și abandonate ulterior. Unul din ele, știut de localnici după denumire, dar neumblat de nimeni, a fost descoperit de zimbrii eliberați la Parcul Natural Vânători Neamț.
Din ”fundul lumii” spre ”Bâtca Târgurilor”
De trei ani, de când au fost lăsați în libertate, zimbrii au explorat peste 20.000 de hectare de teren. Monitorizarea lor prin GPS a dus, însă, la o descoperire foarte importantă. Romanii foloseau măgarii pe post de ”ingineri” de drumuri. Animal conștient că trebuie să-și conserve energia, lăsat liber pe orice creastă, măgarul găsea cel mai convenabil traseu. Iar romanii construiau drumul exact pe unde îi ”conducea”.
O astfel de cale, proiectată probabil după pașii vreunui măgar, a fost descoperită datorită zimbrilor, și ei chibzuiți când e vorba de cheltuit energia. Animalele au urmat un traseu pe care localnicii din Mitocu Bălan, comuna Crăcăoani, îl știu drept ”Calea Mare”. Pentru turiștii veniți de prin alte colțuri ale țării, dar și pentru nemțenii care n-au bătut zona – și puțini sunt cei care au făcut-o (în afară de câțiva angajați ai Parcului Natural Vânători, probabil că mai nimeni), o drumeție pe vechiul drum, dublată de câteva informații despre istoria locului, ar putea rămâne o experiență inedită.
”Acolo este un fund de lume. Magazia, Mitocu Bălan și pe urmă – nimic. Nu avea sens toponimul «Calea Mare». Și totuși lumea cunoștea această denumire”, a declarat Sebastian Cătănoiu, directorul Parcului Natural Vânători. ”Monitorizarea zimbrilor ne-a dus la descoperirea acestui drum, care are fundament din piatră și o lățime de 7-8 metri, astfel că se putea circula fără probleme în ambele sensuri. Calea Mare e denumirea pe care aromânii au dat-o Viei Egnatia și atunci legătura a devenit evidentă. Când am studiat toponimele – Poiana Sării, Bâtca Sasului, Poiana Sârbului – în condițiile în care zona nici măcar n-a fost la granița imperiului, mi-am dat seama că nu există altă explicație decât migrarea populațiilor dintr-o parte în alta pe această rută. Cu siguranță, acest drum era foarte circulat în epoca medievală, mai ales că, de pe culme, sunt ieșiri în direcții diferite. Există o axă Nord – Sud spre Hangu, drumul de vale, și o axă Est – Vest, Bălțătești – Petru Vodă. Pe acest drum, făceau pelerinaje călugării de la Secu, care mergeau la muntele sfânt Ceahlău. Și tot acest drum a fost străbătut de ruși, cu tancurile, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu siguranță că drumul mergea mai departe de Hangu, undeva spre Grințieș și mai încolo, peste munți, dar cercetarea noastră s-a oprit la limitele Parcului Vânători. Pentru noi, a fost o revelație, însă o documentare serioasă ar trebui făcută și, abia după ce toate informațiile vor fi asamblate ca un puzzle, vom avea imaginea de ansamblu”.
Cine vrea să se aventureze, la pas, pe Calea Mare, nu are prea multe repere pentru a găsi drumul. Cel mai sigur este să meargă în satul Mitocu Bălan și să întrebe localnicii bătrâni, care știu exact pe unde se poate ajunge la ”șoseaua” medievală. Timpul și-a făcut treaba, stratul de piatră nu se mai vede, iar izvoarele care erau captate, din loc în loc, pentru ca pelerinii și negustorii să aibă unde-și potoli setea, au dispărut. Au rămas doar urmele lor. Și toponimele, transmise prin viu grai de foarte multă vreme, care ”vorbesc” despre trecut: Fântâna Onu, Vârfu Onu, Piciorul Onu, Dealul Altan, Valea Drumul Săpat, Dealul Cărbunelui, Schitul Cărbuna, Piciorul Hanul lui Lipan, Dealul Brăilencei, Pădurea Cailor, Poiana Cailor, Dealul Cailor, Poiana Grajdurilor, Bâtca Târgurilor, Crainicul.
Legende despre comoară și cetate în cronici
Descoperirea din ”Ținutul Zimbrului” a făcut subiectul unei prezentări, pe care directorul Sebastian Cătănoiu a susținut-o, anul trecut, la sediul administrației. Cel mai interesat de subiect s-a dovedit comisarul Vitalie Josanu, ofițerul care răspunde de patrimoniul cultural al județului: ”Există o relatare de-a lui Neculce, în care se vorbește despre un anume Gătae Surugiu. În a doua jumătate a secolului XVII, el ar fi divulgat polonezilor locul unde este ascuns tezaurul Moldovei și a sfârșit decapitat. Găsim de-a lungul acestui drum toponimele Poiana Comorilor, Dealul Comorilor, Vârful Comorii, Piscul Comorii, apar izvoare colaterale și așa descoperim că niște urme și niște elemente sunt în zonă. Iar între drumul de creastă și Hangu există o cetate, din epoca Bronzului, care apăra ceva – cel mai probabil traficul – și, în același timp, exercita un control al negustorilor și se ocupa cu paza mărfurilor. Eu am văzut că apare pe hărți această cetate, m-am interesat la Complexul Muzeal Județean și am întrebat de ce nu este trecută în Repertoriul Arheologic Național. A fost un pic de agitație atunci, dar nu s-a schimbat nimic, nici nu mai sunt specialiști care să se ocupe cu lucruri de genul acesta. Revenind la descoperirea d-lui Cătănoiu, ea este foarte interesantă și confirmă traficul economic. Informația este la nivel de noutate și de abia de acum ar trebui să se facă o riguroasă cercetare istorică și arheologică”.
La Crăcăoani, locul de pornire a Căii Mari, autoritățile locale au foarte puține informații despre drumul medieval. ”Eu am auzit despre drumul ăsta de la un brigadier bătrân, Constantin Dogariu, care a lucrat vreo 40 de ani la pădure”, a declarat Vasile Achiriloaie, viceprimarul de Crăcăoani. ”Cine stă de vorbă cu el află o mulțime de povești, dar așa sunt mulți săteni care pot să le arate drumeților pe unde să meargă. Unii știu că a fost drumul folosit pe timpul războiului, alții spun că ar fi mai vechi. Ar trebui să se facă o comisie din specialiști, care să se ducă la fața locului și să facă investigații”. (Cristina MIRCEA)
