”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – academician Răzvan Theodorescu
Am ajuns, în periplu nostru prin Romanul interbelic, aproape la capătul dinspre biserica Precista Mare al străzii Ștefan cel Mare. Erau în zonă, pe partea stângă a străzii, farmacia Ștefănescu și, destul de aproape, farmacia ”Trianon” (fără nicio legătură cu cinematograful ”Trianon”, situat pe aceeași stradă, dar mult mai înapoi).
Un magazin de postavuri, deși nu mult în urmă, era și magazinul familiei Brucker, părinții lui Silviu Brucan. Veneau, apoi, la rând, tipografiile ”Beran tatăl” și ”Beran fiul”.
* Edituri și tipografii
Erau foarte multe tipografii în acea perioadă, se estimează că erau aproximativ 20. Acestea funcționau într-un sistem ceva mai complex. Multe dintre ele erau edituri cu tipografii proprii, altele erau edituri cu ateliere foto și tipografii.
Se editau și tipăreau foarte multe cărți, chiar dacă majoritatea era formată din broșuri de 30-80 de pagini. Era o vreme a efervescențelor de tot felul, iar creația a cunoscut poate cea mai mare efervescență. Românul, care ”e născut poet”, scrie câteva ”poeme”, ori povestiri, ori nuvele și dă, apoi, fuga la domnul Beram, să scoată o carte…
Pe de altă parte, tipografiile tipăreau foarte multe formulare și tipizate, fiindcă formularistica era încă în curs de introducere în România acelor ani. Nu în ultimul rând, editurile-tipografii scoteau ilustrate, pe care le realizau în propriile ateliere foto, care erau utilizate pentru corespondența scurtă, ca și cărți poștale. Negustorii și oamenii de afaceri ai vremii utilizau cărțile poștale ca o metodă de promovare, așadar primii pași în advertising-ul modern…
Pe lângă cele amintite deja, mai funcționa tipografia Ghinsberg, dar și Șaraga, un gen de filială a firmei din București, care avea și editură și librărie, intitulată – încă de pe la 1884 – ”Librăria Școalelor”. Era una dintre cele mai prestigioase edituri de cărți poștale ilustrate, cu tematică filatelică. Întreprinzători austrieci, de origine evreiască, frații Schrager – deveniți Șaraga, după romanizarea numelui de familie -, poposiseră inițial pe meleaguri moldovenești, la Iași, la finele secolului al XIX-lea, și abia apoi s-au mutat la București, în Pasajul Roman. Lor li se datorează, printre alte lucrări de valoare excepțională, pe lângă editarea și tipărirea operelor celor mai buni scriitori, și cele mai multe ilustrate din gama ”Limbagiul mărcilor”. Acelea au fost vremuri în care în mare vogă era limbajul codat al timbrelor, așa-numitul ”limbagiu al mărcilor”. Poziția în care acestea erau lipite pe cărțile poștale – al căror conținut era la vederea oricui – transmitea sentimente, întrebări sau speranțe. De exemplu, un timbru lipit în stânga cărții poștale, cu susu-n jos, însemna ”Nu mai reveni”. În dreapta – ”Sunt încântat de amorul tău”. În colțul din stânga sus – ”Te voi aștepta”, în cel din stânga jos – ”Te iubesc”. În colțul din dreapta sus – ”Primește amorul meu”, iar în cel din dreapta jos – ”Când te voi vedea?”.
Mai erau o mercerie și fierăria Muntzer. Nu era propriu-zis un atelier de fierărie, ci un magazin care comercializa produse de metal.
Tot pe stânga, destul de aproape unul de altul, funcționau magazinele ”Porumbelul de aur” și bazarul ”La Moș Crăciun”, ambele expunând spre vânzare tot felul de produse și obiecte, de la lumânări decorative, ace, degetare și tot felul de ață, până la unelte agricole manuale, lampadare și aparate de radio, ultimul ”răcnet” al modei în comunicații. ”Porumbelul de aur” aparținea lui Ștrul Solomon, care mai avea un magazin cu același profil, ”La paradis”.
Familia Bruckner, părinții ”oracolului din Dămăroaia”, Silviu Brucan, care aveau un magazin de postavuri, dețineau, aproape de sfârșitul Străzii Mari, și un magazin de mobilă. Se găsea în acel magazin și mobilă modestă, accesibilă familiilor de funcționari de exemplu, dar și mobilă cu intarsii, sculptată, importată din străinătate doar la comandă.
Alt magazin de mobilă, nu foarte departe de cel al lui Bruckner, era cel al asociaților Ciubotă și Bosoi. Pe dreapta, era magazinul de încălțăminte Coman. Peste stradă funcționa sediul Cooperativei Surdo-muților, un sediu bine amenajat, cu sală de festivități, cu birouri, dar și cu mici ateliere de papetărie.
Tot pe stânga, era renumitul restaurant ”Iuliu Hascal”, unde, uneori, când avea drum la Roman, pentru vreo acțiune culturală sau dacă era pur și simplu în trecere, poposea Păstorel Teodoreanu. Dar Păstorel frecventase și cârciuma lui Hună.
* Păstorel – concentrat la Roman
Alexandru Osvald Teodoreanu, pe numele lui de ”artist” Păstorel, a fost avocat și scriitor, cunoscut epigramist, gurmand și iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene. A rămas în literatura română mai ales prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este ”Hronicul măscăriciului Vălătuc”, pe care criticul literar George Călinescu îl compară cu ”Gargantua și Pantagruel”. Este fratele romancierului Ionel Teodoreanu, autorul ”la Medeleni”-lor și al lui ”Lorelai”.
După absolvirea liceului și a cursurilor școlii de ofițeri, Al.O. Teodoreanu, proaspăt sublocotenent, este concentrat și luptă pe fronturile din Transilvania și Moldova, fiind rănit grav. A fost decorat cu ”Steaua României” și avansat în gradul de căpitan. În 1939, căpitanul Al.O. Teodoreanu-Păstorel este chemat la arme în Regimentul 24 artilerie, cu cartierul general la Roman. În clipele de răgaz, gradați, subofițeri și ofițeri se refugiau la cârciuma lui Hună, o adevărată oază de deconectare pentru militarii din garnizoana Roman.
Într-una din zile, sergentul George Lesnea, cel care relatează întâmplarea, intrând în cârciumă, l-a găsit pe Păstorel, care perora la o masă, lăudând bateria condusă de el. «Spune și tu, nu-i așa?», i-a cerut Păstorel confirmarea lui Lesnea.
Acesta, poet și iscusit epigramist, i-a răspuns cu un catren: «De când e-n baterie el/ Merg toate treburile strună./ Comenzile lui Păstorel/ Le execută numai Hună».
Undeva pe dreapta, dar ieșind din Strada Mare, mai degrabă pe unde trece astăzi strada Aprodu Arbore, ființa o mare vărărie, adică un loc din care puteai să cumperi var; fie gata preparat, fie sub formă de pastă, fie chiar var nestins.
Ceva mai încolo, era o găzărie, unde, pe lângă gazul lampant – singurul ”combustibil” pentru lămpile cu care majoritatea românilor își luminau încăperile -, negustorii din zona Ploiești aduceau și alte derivate din petrol, mai cu seamă păcura, intens utilizată ca lubrifiant pentru osiile căruțelor și birjelor, dar și pentru cam orice fel de articulație din metal. Păcura se folosea, la nevoie, și la iluminatul extern (fiind foarte inflamabilă), confecționându-se ”șfachii” (făclii).
Pe colț, cum mergeai spre vărărie, încă există casa lui Alexandru Voitinovici, un apropiat colaborator al familiei Brukner (Brucan).
Omul care l-a condamnat la moarte pe mareșalul Antonescu
Alexandru Voitinovici a fost fiul Iuliei Voitinovici (născută Zierhoffer), învățătoare, și al lui Adam Voitinovici, cofetar. S-a născut la Pașcani. A urmat cursurile Liceului de Aplicație din cadrul Seminarului Pedagogic din Iași și apoi Facultatea de Drept a Universității din Iași. După terminarea studiilor a ocupat diverse posturi la tribunalele din Dorohoi, Iași, Piatra Neamț, Roman și din județele Prahova și Ilfov. Cariera sa va fi determinată hotărâtor dată fiind conjuctura politică postbelice.
După 23 august 1944, a fost numit președinte al Tribunalului Poporului din București, prezidând procese politice. Procesul lui Ion Antonescu (1946) și al lui Iuliu Maniu (1947) rămân de referință, dar a prezidat și în procesele ”deviaționiștilor” Ana Pauker, Vasile Luca și Teoharie Georgescu.
Gheorghe Gheorghiu-Dej trebuia să justifice cumva de ce a scăpat de cei din ”grupul moscovit Ana – Luca – Teo”, așa că a urmat un ”proces al finanțelor”. A fost un proces foarte scurt, s-a desfășurat pe durata a patru zile și a fost judecat de Alexandru Voitinovici, care l-a condamnat la moarte pe Vasile Luca, pentru ”sabotarea economiei”.
Voitinovici a ocupat și funcția de președinte al Tribunalului Suprem din 1954 până în 1967. După ”retragere”, Alexandru Voitinovici a scris mai multe piese de teatru cu temă istorică, publicate sub pseudonimul Alexandru Voitin.
Înainte de a merge mai departe și de ajunge în fosta Piață Mare a Romanului, situată aproximativ în perimetrul situat între strada Speranței (prin care Strada Mare se prelungea spre Mahalaua Râiosul, de pe valea Moldovei) și actualul hotel Roman, să ne oprim un timp și să ne tragem sufletul.
În acest răgaz, să privim și altfel orașul. Să facem un efort de memorie și să ne imaginăm că suntem la capătul Străzii Mari din Roman în anul… 1939. Ce constatăm?
Orașul este în continuă transformare, dar prezintă încă puternice contraste între centrul cu unele construcții elegante și solide și periferia acestuia sau mahalaua, cu locuințe uneori improvizate și lipsite de confort.
Mahalaua este locuită de o populație pestriță, provenind, în general, din noii sosiți în mediul urban. În România acelor ani, orășenii reprezentau abia o cincime din populație…
Urbea îmbină aspecte occidentale dintre cele mai moderne cu atmosfera orientală. Găsim florărese la colțurile străzilor, vedem vânzători ambulanți și chiar țărani în costume populare. Schimbările urbanistice românești începuseră încă înainte de 1918, odată cu întoarcerea de la școlile străine a tinerilor arhitecți români, cu excelente cunoștințe profesionale. Au venit, însă, și arhitecți și lucrători străini.
Pe de altă parte, numeroasele instituții bancare și de credit formate acum au ieftinit și înlesnit creditele, dând un mare avânt construcțiilor.
Dominant în arhitectură (și vorbim doar de marile case) era stilul neoromânesc, inspirat din arhitectura populară tradițională, dar încep să pătrundă și stilurile moderne, cum ar fi cubismul și stilul numit Art Deco, inspirat din arta egipteană antică. Stilul a fost în vogă în anii ’20, datorită impactului cultural uriaș pe care l-a avut în epocă descoperirea mormântului faraonului Tutankhamon, sursă de inspirație importantă pentru mișcarea Art Deco. Una din caracteristicile stilului este ”Regula de trei”, conform căreia elementele decorative se repetă în grupuri de câte trei, cum se observă și în două dintre imagini.
Numărul automobilelor era în continuă creștere. Desigur, în Roman, birjele rămân, totuși, mijlocul de transport cel mai utilizat.
Modernizarea societății s-a reflectat și în viața cotidiană a oamenilor. Au apărut și alte moduri de petrecere a timpului liber: baluri, ceaiuri dansante… La modă erau valsul, tangoul, charlestonul și fox-trot-ul.
Au apărut și ”athenee populare”, unde în fața unui auditoriu foarte divers, erau invitați să conferențieze renumiți scriitori, oameni de știință, ziariști, medici etc.
Perioada la care ne referim a fost și una de emancipare a femeii. Ea începe să se impună și în unele domenii profesionale rezervate mai înainte bărbaților: medicină, avocatură etc.
Preocupările pentru modă devin frecvente, atât din dorința de frumos, cât și din cea a etalării statutului social. În epocă, se spunea că rochia unei femei este oglinda prosperității soțului. Tot acum, în ton cu moda apuseană, unele fete mai îndrăznețe îmbracă pantaloni și se tund băiețește, riscând să cadă victime ”oprobiului public”. Pentru întreținerea frumuseții, femeile apelează tot mai mult la coafor, croitoreasă, manichiuristă etc.
Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul prețios, iar acesta, la rândul lui, ține să mulțumească celor care l-au încurajat să cerceteze și l-au inițiat în cartofilie: Constantin Dimitriu, Silviu Dragomir, Sergiu Găbureac, inginerul Pațilea și scriitorul Lucian Strochi.
Dan AILINCĂI