0233 235.907 office@mesagerulneamt.ro

Revoluția de la Piatra Neamț = curajul de a ieși în stradă

Cine privește acum fotografiile alb-negru de la ”Casa Albă”, cum i se spunea clădirii ”Județenei de partid”, are imaginea brută a Revoluției de la Piatra Neamț. Se văd geamuri sparte, obiecte aruncate peste tot, foi din dosarele cu acte împrăștiate și mulțimea ascultând vorbitorii de pe scena improvizată pe copertină. La Piatra Neamț, nu s-a tras, nu a murit nimeni, nu au fost lupte de stradă, iar ”aparatul” nu a opus rezistență. A fost doar o mulțime pestriță, în rândurile căreia s-au infiltrat cu ușurință indivizi dubioși, puși pe furat. A fost confuzie, multe zvonuri, ușoară derută și din partea celor care se credeau informați și, evident, multe impulsuri de moment.

revolutie11

La Piatra Neamț, Revoluția a însemnat curajul de-a ieși în stradă, atunci, în miezul zilei de 22 decembrie, când s-a anunțat că generalul Milea s-a sinucis (puțini au crezut asta) și, la scurt timp, a apărut vestea că Ceaușescu a fugit.

revolutie4

Atunci, când încă nu se știa ce se va întâmpla de fapt – sau, în fine, oamenii de rând nu știau -, au început să apară grupuri, grupuri care se îndreptau spre centru. Pe cei mai mulți i-au scos din case lipsurile, frigul, întunericul și foamea la care erau condamnați în marea închisoare națională. Alții aveau mult mai multe motivații: și-au văzut prietenii întinși pe asfalt după ce fuseseră loviți ”întâmplător” de mașini, au fost aruncați în închisoare, pentru vini închipuite, au fost hărțuiți și trimiși să muncească acolo unde era mai greu și minimele dotări lipseau.

În această a doua categorie se înscria Vicențiu Martin, Relu cum îi spun prietenii. Fusese eliberat din pușcărie în 1988 și acumulase atât de multă ură pentru umilințele pe care le-a îndurat, pentru bătăile pe care le-a luat, pentru anchetele incoerente la care era supus în toiul nopții, încât nu mai avea răbdare.

* ”Piatra Neamț, care era un oraș amorțit, anost, fără curaj și aflat în așteptare”

revolutie5

Lider de sindicat la Stația de Salvare, fără să fie membru de partid, ceea ce era deja o ofensă adusă autorităților, Relu Martin aflase că se pregătește un miting la Iași pe 14 decembrie. A făcut tot ce i-a stat în putință să ”prindă” o urgență – și a reușit abia pe la 10.30 -, însă spitalul la care trebuia să ducă pacientul nu avea nicio legătură cu Piața Unirii, unde era programat mitingul.

M-am dus întâi la spital și, imediat, în piață. Erau trei tramvaie oprite, unul lângă altul, să fie barieră dacă se întâmpla ceva, și o grămadă de mașini de pompieri, cu furtunuri întinse peste tot. Se făcea, chipurile, o simulare de incendiu. Am fost opriți, bineînțeles, dar am spus că trebuia să mă văd cu o rudă și ne-au lăsat în pace. Pe urmă, am aflat că mitingul nu s-a mai ținut, s-a aflat din timp și oamenii au fost ridicați de acasă, înainte să apuce să se adune. Ne-am întors la Piatra Neamț, care era un oraș amorțit, anost, fără curaj și aflat în așteptare. Singurele mișcări au fost niște japoneze (pâinițe împletite) în care erau puse lumânări aprinse, lăsate lângă statuia lui Ștefan cel Mare.

Abia după ce au apărut merele prinse cu sârmă de crengile plopilor din fața Stației de salvare – ca răspuns la afirmația lui Ceaușescu, că «socialismul va dispărea când va face plopul mere» -, pe 22 decembrie, niște băieți au scris cu vopsea neagră «Jos comunismul!» pe pasarela de la Săvinești. Era o vopsea bună, că s-au chinuit o grămadă s-o curățe. Și am mai observat că, pe 16-17 decembrie, au fost tăiați copacii din fața Județenei de partid, să fie vizibilitate. Eu deja nu mai aveam nicio reținere, scoteam radioul pe fereastră și ascultam Europa liberă. Nevastă-mea era înnebunită și l-a rugat pe cumnatul meu să mă tempereze. Când s-a anunțat că Milea s-a sinucis, eram deja în fața teatrului. La intrarea în clădirea Casei Albe, era un milițian la pază, Asmarandei, care încuiase ușa cu un zăvor. A sărit, că era prins într-o bucată de platband, oamenii l-au împins pe Asmarandei de i-a sărit cascheta și au intrat înăuntru. Când m-am uitat în stânga mea, am văzut un tip care fusese internat la psihiatrie. Avea părul lung, blond, și unghia netăiată la degetul mic. L-am recunoscut imediat, pentru tot timpul m-am întrebat dacă a fost internat forțat. Până la urmă, am ajuns la concluzia că era la fel de nebun ca mine”.

http://mesagerulneamt.ro/wp-content/uploads/2017/04/Banner-web-Tehnoprod-04-2017.jpg

* Lepădarea de trecut și jurământul de credință

revolutie8

Lumea a năvălit în sediul comitetului județean de partid, cu ură față de Maria Gheorghe, prim-secretara cu atitudine de Ana Pauker, căreia toți îi știau de frică. Dacă n-ar fi avut fi fost promovată, cu doar câteva luni înainte, la București, probabil că ea ar fi fost victima Revoluției de la Piatra Neamț.

* Parterul spitalului – evacuat, pentru că Maria Gheorghe își luxase glezna

Maria Gheorghe nu era doar un prim-secretar foarte dur, ci și unul extrem de dornic de a-și arăta atașamentul total față de regim. De aceea, sacrifica, fără să clipească, orice om care dădea semne că n-ar fi în asentimentul ei. Și avea grijă să păstreze distanța ”cuvenită” față de cei care nu făceau parte din aparat.

De exemplu, într-o iarnă, când a alunecat pe gheață și și-a luxat o gleznă, a dispus ca tot parterul spitalului să fie evacuat, ca să vină ea la consult.

Nu suporta nicio entitate în preajma ei. Lucram la urgență-chirurgie și-mi amintesc că era plin de lume. Era iarnă, aveam o groază de pacienți cu mâini și picioare fracturate, plus aparținători, iar nu cu mult timp înainte de a se dispune evacuarea a fost adus un bărbat, cu amputație de antebraț.  Avea hemoragie masivă, clapasem vasele mari și trebuia să-i suturez vasele mici, pentru că încă sângera abundent. În câteva minute, toată lumea a fost a fost împrăștiată la etajele I și II. Eu, cu pacientul cu hemoragie, am nimerit pe la ORL și am continuat să-l suturez. Parterul a rămas liber, pentru ca tovarășa Maria Gheorghe să fie consultată de directorul Direcției Sanitare, dr. Gaube, singurul pe care-l suporta s-o atingă”.

Mulțimea dezlănțuită a găsit, însă, doar înlocuitoarea: tovarășa Floarea Leuștean. A fost ușor smotocită, apoi scoasă pe copertină și pusă să-și dea foc carnetului de partid, ca să arate mulțimii că se leapădă de partid și de trecut. A făcut-o și a scăpat.

Tot pe copertină au fost chemați să vorbească unii din cei despre care se știa că au domiciliu forțat în oraș: Corneliu Mănescu, Petre Ninosu, Anton Uncu și câțiva din grupul de la Brașov din 1967. N-au venit toți, dar vorbitori s-au găsit, inclusiv unii care au fost huiduiți pentru că-i pupaseră mâna Mariei Gheorghe. Între timp, ideea de revoluție în clădire s-a concretizat în aruncat cărți și tablouri. Apoi, mulțimea furioasă a ajuns la subsol, unde erau câțiva dintre funcționari ascunși, de frică, pe după paltoanele din garderobă.

Au fost găsiți, însă nu li s-a întâmplat nimic, pentru că toți tremurau și au spus, de la început, că sunt simpli angajați și nu au nicio legătură cu aparatul de conducere. Unii chiar au ajuns revoluționari pe urmă, de exemplu dl. Onisei. Mulțimea, de fapt, nici nu s-a concentrat asupra lor. A fost destul să-i vină cuiva ideea să ia un televizor, pentru ca mulți alții să procedeze la fel. Au început să se fure absolut toate bunurile care puteau fi folosite într-o casă de om, inclusiv bibelourile. Plus portocalele și dulciurile pregătite pentru cadourile de Crăciun. Când am văzut ce se întâmplă, am preferat să plec. Nu voiam să fiu asociat, în niciun fel, cu vandalismul sau cu furturile. Noaptea am fost de serviciu, iar doctorul Ciocoiu, care conducea atunci Stația de Salvare, ne-a spus să patrulăm prin oraș, cu faza mică, să vedem dacă nu sunt răniți. N-am găsit niciunul.

M-a impresionat, în schimb, lanțul de copii din fața Liceului de Chimie. Se țineau de mâini și erau înșirați de pe un trotuar, pe celălalt, în încercarea de a opri tancurile despre care se zvonea că vor fi aduse de Securitate de la Bacău. Bineînțeles, n-a venit nimeni. Cred că a fost o strategie de a băga lumea în casă”.

Dincolo de vandalizarea și jafurile comise în Casa Albă, a existat și organizare. Revoluționarii s-au constituit în comisii, iar șefii Securității și Garnizoanei (unii abia numiți după înlăturarea celor care nu prezentau încredere) au fost aduși să jure credință Revoluției române. Nici primul șef al FSN, dl. Matache de la Săvinești, n-a rezistat în funcție decât o zi. Au venit oamenii de pe platformă l-au dat jos, tot pe motiv de apropiere cu Maria Gheorghe. Și, în vreme ce la Piatra Neamț se făceau și se desfăceau comitete și comisii, la București se trăgea și mureau oameni.

M-am înscris pe o listă de voluntari pentru București, iar pe 23 decembrie am fost sunat acasă, și de la Salvare, și de la Spital, și de la Direcția sanitară. Trebuia să plec să însoțesc coloana de blindate spre Capitală. Atunci s-au așezat nevastă-mea și fiică-mea pe pragul ușii și mi-au spus că plec numai dacă trec peste ele. Și-am trecut!”.

Cristina MIRCEA

pietricica turism
Despre autor
Adresa: str. Baltagului, nr. 6, Piatra Neamt telefon: 0233/235.907 fax: 0333/816.194
  1. Băluț Lucian-Costin Reply

    În mare, e adevărat… În timp ce lumea era oarecum manipulată în fața clădirii, pe geamurile din spatele clădirii zburau telefoane smulse din prize, cartușe și pachete de țigări Kent și tot felul de bunuri găsite prin birouri. Am fost acolo și știu și așa cum a procedat povestitorul și eu m-am retras. Îmi amintesc că în subsolul clădirii undeva am găsit o bucătărie cu tot felul de bunătăți care pe mine la vremea respectivă m-au impresionat. Într-o oală mare erau preparate icre. Vă spun că în interiorul clădirii lucrurile au degenerat și mulți oportuniști s-au pricopsit în acele momente.
    Unii sunt astăzi conducători de vază, eu nu am îndrăznit să revendic nici titlul de revoluționar, astăzi observ că sunt prea mulți.
    Cu stimă domnule, probabil ne-am intersectat atunci, eu eram un biet proaspăt “majorat” plin de entuziasm.

Scrie comentariu

*