”Fotbalul pietrean nu o să-și revină nici în 50 de ani”

Reputatul profesor Mihai Radu, acum în vârstă de 70 de ani, face parte din categoria antrenorilor care au depistat extraordinar perspectiva. Munca de instruire și educare a viitorilor performeri în fotbal i-a adus mari satisfacții, dar a necesitat și multe eforturi și sacrificii, pe care nu le regretă nicio clipă. Cel mai talentat jucător pe care l-a descoperit a fost Florin Axinia sau Axinia II, cum este cunoscut în fotbalul mare. Spune că FC Ceahlăul a murit pentru că nu au mai venit jucători din urmă, iar fotbalul pietrean nu își va reveni nici în 50 de ani. Școala Zănești, Clubul Sportiv Școlar de Fotbal Olimpia, FC Ceahlăul și Liceul cu Program Sportiv din Piatra Neamț sunt locuri unde a lăsat câte o părticică din sufletul său.

* Fotbalul se învață pe maidan

– Ce stări sufletești vă încearcă după 40 de ani de trudă zilnică, într-o profesie grea, dar frumoasă, care devine plină de imense satisfacții doar în momentul când reușești să scoți un fotbalist care ajunge să joace la un nivel înalt?

Sentimentele sunt de mulțumire. Ai o mare satisfacție atunci când ieși pe stradă și lumea te recunoaște și te apreciază. Dintre sportivii pe care i-am pregătit, nu toți au ajuns jucători de performanță, însă cel mai important fapt este că toți au ajuns oameni, fie că-s muncitori, ingineri sau profesori.

Sunt mulțumit că sunt sănătos și am doi nepoți cu care mă mândresc. Cel mare, Mihai Teodor Radu, are 9 ani și face fotbal cu profesorul Gicu Bulacu, iar cel mic, Darius Andrei Radu, are 6 ani și este, și el, pasionat de sportul rege. Pentru nepoții mei, de fapt, pentru toți copiii care locuiesc la casă, reprezintă un inconvenient acest fapt. N-au colectivitate. La bloc se mai iau, se mai duc, se mai joacă. Nepoții mei duc lipsă de așa ceva. Le-am explicat că fotbalul se învață pe maidan. Celelalte lucruri se cizelează, dar un copil trebuie să aibă întotdeauna mijlocul acesta, de a se afla în colectivitate, nu numai la școală, ci și timpul liber. Celui mic i-am promis că, de la vară, mă apuc să lucrez și cu el, special, așa cum fac și cu fratele său. Este foarte încântat și sper că, dacă nu amândoi, măcar unul dintre ei să ajungă fotbalist. Bogdan, fiul meu, în afara de profesia lui de bază, se ocupă și de echipa de fotbal de Ligă a V-a, Energia Pângărați, unde pune mult suflet și cu care a terminat turul campionatului pe locul al patrulea.

– Mulți copii sunt atrași de fotbal, vin la fotbal, dar puțini ajung departe.

Așa este. La noi, este o greșeală foarte mare acum, că baza piramidei nu mai este mare, generoasă, ca să ai de unde să selecționezi. Ajung la vârf foarte puțini, de asta există și importul acesta masiv de jucători străini. Și la Clubul Sportiv Școlar de Fotbal Olimpia, pe vremuri, s-a întâmplat ca, dintr-o grupă, să nu iasă niciun jucător care să ajungă să evolueze în eșaloanele superioare. Acum e și mai greu.

Durerea mare este că toți vor să-i facă pe copii fotbaliști așa, peste noapte. Cine spune despre un băiețel de 8 ani că va ajunge mare fotbalist, minte. Abia după pubertate, poți să-ți dai seama care va ajunge mai departe.

Toată lumea, inclusiv părinții, sunt înnebuniți să dea tunul, să câștige repede niște bani cu copilul lor. Hagi este singurul care și-a pus în joc tot ce a câștigat, ca să crească juniori. Dacă ar face și federația și alții așa ceva, am progresa mult. Înainte de 1989, Federația Română de Fotbal dădea la fiecare profesor care lucra în cluburile sportiv școlare câte 750 de lei pe lună. Pentru cei care erau debutanți, reprezenta jumătate de salariu. Eu tot le-am spus la toți și când eram director: ”Puneți mâna și faceți treabă!”. ”Lasă, bre, ce, toți sunt proști așa, ca matale? Pentru cât ne plătesc, facem destul”. Cam asta este mentalitatea la ora actuală. Puțin sunt cei care mai pun suflet.

– Cum e să fii înzestrat cu flerul de a descoperi talente, să fii făcut pentru asta, să ai chemare cum se zice?

E vorba și de mult tact pedagogic. Cred că m-a avantajat foarte mult faptul că am terminat Școala Normală de la Bacău, de 6 ani. Am stat, un an, învățător la Blăgești-Bacău, la mine, după care am făcut și un an de filologie, la fără frecvență, că mă lua în armată. M-am întâlnit cu un consătean de-al meu, care era profesor universitar – tatăl său și cu sora lui mi-au fost învățători – și m-a îndemnat să merg la educație fizică. Era prin 1967 și dădusem deja două examene, la istoria literaturii și la folclor. Până la urmă, m-am hotărât să susțin examenul de admitere la Bacău, la Institutul de Educație fizică și Sport, pe care l-am absolvit în 1970, după care, 9 ani, am predat la Școala din Zănești, apoi am venit, de la înființare, la CSȘF Olimpia Piatra Neamț.

Ca să faci meseria asta, trebuie să ai chemare, să-ți placă.

Trebuie să ai studii de pedagogie, psihologie, de metodică. Nu poți să lucrezi cu un copil, de 8-9 ani, la antrenamente, ce ai învățat tu, ca jucător, când erai în culmea carierei.

Eu sunt mai critic, mai exigent. Există mulți profesori de fotbal, dar puțini au chemare spre așa ceva. Oricum, e foarte greu să fii acum în învățământ. Nu mai sunt copiii care erau înainte. Au devenit foarte independenți. Eu cred că nici nu aș mai putea lucra acum în învățământ, pentru că am niște principii și nu aș putea renunța la ele.

– Ce a însemnat transformarea Clubului Olimpia în secție de fotbal, în cadrul Liceului cu Program Sportiv Piatra Neamț?

A fost benefică, într-un fel, deși eu, la început, nu am fost de acord. Știu că am discutat această chestiune și cu profesorul Emil Creangă, care era atunci inspector școlar general la ISJ Neamț. După ce am fuzionat sau ne-am alipit într-un fel, în 2002, m-au pus director adjunct la LPS Piatra Neamț, până în 2005. Mai era adjunct regretatul Vasile Filimon, iar director plin Cornel Popa. Era greu, nu aveai microbuz de deplasare, nu aveai să le dai o masă la copii. Partea bună a fost că, de la șase catedre și jumătate, câte erau la înființarea clubului Olimpia, în 2005 se ajunsese la 10 catedre. Deci, baza de selecție a crescut, la fel și numărul profesorilor. Acum sunt 12 catedre și îți trebuie cel puțin 500-600 de copii pentru asta.

Din păcate, performanță s-a diluat, nu mai este ce a fost și toată treaba asta s-a extins rapid în ultimii ani, în întreaga țară. Știți cum e, într-o colectivitate mai mare sunt unii care muncesc și alții care nu muncesc și, în general, bați tot în cel care trage cel mai tare. Așa e de când lumea la noi.

* ”S-a dat ordin să nu se ia niciun fotbalist de la mine”

– Fotbalul pietrean își va mai reveni vreodată?

Toată lumea mă întreabă ce se întâmplă cu fotbalul pietrean. Eu le spun că fotbalul pietrean nu o să-și revină nici în 50 de ani.

– Care ar fi explicația?

Se lucrează cum se lucrează, copiii nu mai au motivație. Când eram la Olimpia, în primii ani, Simion Mironaș a ajuns la echipa mare a Ceahlăului, unde antrenor era Mircea Nedelcu, pentru că se juca cu un junior în teren. Aveam în grupă și alți tineri talentați și le spuneam: ”Dacă jucați bine, ajungeți pe terenul de iarbă, nu stați pe zgură, să vă intre nisipul în nas”. Acum, toată lumea visează să plece să joace afară. E cale lungă până acolo.

– De ce a sucombat Ceahlăul?

Ceahlăul a murit, pentru că nu au mai venit jucători din urmă. O mare parte de vină o avem și noi, cei care am lucrat la copii și juniori. În plus, atunci, conducerea clubului a făcut o greșeală imensă.

Am avut, la LPS Piatra Neamț, două grupe de jucători, născuți în anii 1987 și 1988. Dacă ei – și mă refer aici la conducători – erau băieți deștepți și țineau grupele astea, cu care am promovat în Divizia C cu LPS Piatra Neamț, în 2004 (Rotaru, Tudose, Nuțu, Argatu, Bucătaru, Zăbavă etc.), puteau să se descurce bine. Dar s-a dat ordin să nu se ia niciun fotbalist de la mine și s-a creat un gol. De la Bulacu, singurul care a rezistat a fost Ichim.

Au preferat să aducă jucători din altă parte. Asta înseamnă management defectuos.

Era Marin Barbu antrenor și mă așteptam ca toți copiii cu care am promovat în Divizia C, în 2004, să-i ia acolo, în cadrul echipei mari. Nu, au preferat să aducă 18 jucători noi. Jucătorii ăia nu s-au mai regăsit, niciunul, în cadrul echipei după 4 luni.

Și mai este un aspect: faptul că Gheorghe Ștefan nu s-a mai ocupat de echipă a contat. Spre exemplu, a fost un jucător în lot, pe care ei îl asemănau cu Messi, un argentinian, Lucas Garcia. Primea, după cum mi-au spus unii, cam 15.000 de euro pe lună. A jucat două meciuri și jumătate. Se rupea la mușchii abdominali, de unde-ți vine forța să lovești mingea, era fragil. Mingicar, talentat, dar nu rezista la joc.

– Care a fost jucătorul cel mai înzestrat pe care l-ați pregătit?

Dintre toți jucătorii pe care i-am antrenat, Florin Axinia a fost cel mai talentat. Un băiat bun, care a muncit, care s-a realizat pe munca lui. A fost un copil foarte sensibil. Tu, ca antrenor, trebuie să scoți la iveală tot ce are mai bun un copil în el.

Și Atomulesei a fost un tip extrem de muncitor. Dacă Mihai Ionescu muncea cât a muncit Atomulesei, ajungea și mai departe. Mișu aducea atacantul în situația de a înscrie cu poarta goală. Avea clarviziune, vedea culoarele de joc, lucru mai rar întâlnit.

Dar ce talentat a fost Gelu Chertic! L-am luat la echipa mare în 1987. Dacă se ținea, ajungea un fotbalist veritabil. La promovarea din 1993, în premieră, în prima divizie, jucau de la mine Pantazi, Mișu Ionescu, Axinia și Șoimaru. Am avut mare noroc – și eu de ei, și ei de mine – că ne cunoșteam. Poate au existat copii și mai talentați decât cei despre care am vorbit până acum, dar  pe unii anturajul i-a stricat.

– Satisfacțiile au compensat eforturile, sacrificiile făcute?

Eu zic că da, însă am făcut multe sacrificii, și familiale, și de toate genurile. Sigur, și sănătatea-i afectată, pentru că, în cei 40 de ani de carieră, am stat și în călduri insuportabile, dar și în geruri năpraznice… Dar nu-mi pare rău! Marele meu noroc a fost că am o soție înțelegătoare (n. red. – Eugenia Radu, profesoară de geografie). Să fii toată ziua plecat nu-i ușor… Nu mai spun de cantonamente, de meciuri. Ea a suplinit cu brio lipsa mea de acasă și-i mulțumesc din toată inima. Tot ce am făcut, am făcut de plăcere, nu m-am gândit la partea materială. Eu nu am mașină, de exemplu… Nici nu prea mi-a plăcut să șofez.

* ”Ia băieții și descarcă lemnele!”

– Am vorbit despre sacrificii, dăruire, dar nu am vorbit despre răbdare, pentru că, în profesia asta, răbdarea e pe primul loc, nu?

Într-adevăr, am avut răbdare de Sisif. Meseria asta se face începând cu mers pe vârfuri, pe câlcâie, învățându-i să alerge, prin repetări la nesfârșit ale pasei, ale preluării. Eu zic că ajung fotbaliști cei care știu să facă preluare. Uite de ce joacă Barcelona bine, pentru că pasează foarte bine.

– Ați fost nevoit să faceți compromisuri?

Nu, nu am făcut niciun fel de compromisuri. Unii mă mai invitau să mai bem câte ceva, în special părinții. Nu mi-a plăcut să mă fac de râs și asta le-am transmis și jucătorilor. Dacă te-ai dus cu un părinte la băut, știți ce urmează: ”Măi, profesore, dar ce faci, pe al meu nu îl bagi?”. E bine să păstrezi o distanță așa față de toate. Meseria dacă nu ți-o respecți tu, nu ți-o respectă nimeni.

Eram la Zănești profesor, în primul sau al doilea an. Făcusem terenul, e și acum, încă mai rezistă. Aveam oră cu clasa a IX-a, se făceau 10 clase obligatorii. Directorul era la un birou, sus, și-mi zice: ”Măi, Mihai, hai, treci și decărcați niște lemne!”. ”Cu mine vorbiți?”, l-am întrebat. ”Da, ia băieții și descarcă lemnele!”. ”Dar de ce nu-i luați pe cei de la ora de matematică?”, i-am răspuns. S-a ofensat. I-am spus că asta e oră, iar la mine, în timpul lecției, nu intervine nimeni.

”Dacă vreți să veniți să mă asistați, vă anunțați dinainte”, i-am mai spus. M-a asistat, dar habar nu avea ce făceam eu acolo. Ce putea să-mi facă? Eu îmi țineam orele corect, veneam la timp, chiar dacă făceam naveta de la Blăgești. A crezut că o să mă prindă în offsaid la definitivat, dar s-a înșelat profund. Mi-a venit în inspecție regretatul prof. Chiril Cricopol și i-a spus directorului că nu se uită la nicio oră. ”Păi de ce?” l-a chestionat acesta. ”Nu vezi ce a făcut omul aici, teren bitumizat, în trei ani, de nu există unul similar în Piatra Neamț?”. Și, apropo de teren, am stricat vreo trei perechi de pantofi, din cei buni de 350 de lei când am făcut terenul, cu părinții.

– Cred că-i aproape imposibil ca o persoană să aibă realizări sau succese ca ale dvs. fără o disciplină personală riguroasă…

Am fost riguros, recunosc. Și silitor, pentru că așa m-a învățat viața. Provin dintr-o familie necăjită, cu 12 copii, din care 9 au supraviețuit, eu fiind mezinul. La 7-8 ani, tata mă scula, la 5 dimineața, și-mi spunea: ”Du-te cu caii, du-te cu vacile!”. La 9 ani, deja căram prundiș de la Bistrița. Tata mă încărca de acolo, el rămânea să se odihnească, iar eu veneam și descărcam singur, cu căruța. A fost o perioadă foarte grea.

Mă duceam la grădiniță și țin minte că se dădeau doi biscuiți, dimineața. Aveam acasă lapte, brânză, mămăligă, dar nu aveam biscuiți. Într-o dimineață, am ajuns mai târziu și se terminaseră biscuiți. Și m-am apucat de plâns, și a venit educatoarea și mi-a dat un pachet de biscuiți, numai să nu mai plâng.

– Cum este Radu Mihai omul?

Eu sunt un om foarte de treabă până încep activitatea. Atunci devin strict, sever, așa am fost toată viața. Așa, în familie, sunt gospodar, am ținut și porc și găini, îmi fac vin în fiecare an. Nu accept și n-am acceptat să-mi impună nimeni ceva și am pierdut foarte mult din treaba asta. În plan material, în special.

– Dintre antrenori cu care ați lucrat, cine v-a rămas la suflet?

M-am înțeles foarte bine cu Ion Nunweiller, cu Mircea Nedelcu, cu Silviu Stănescu, chiar și cu Florin Marin, până la un moment dat. Am bătut, cu 3-1, la Rapid, în martie 1997 și, atunci, conducătorii s-au supărat pe mine, pentru că le-am stricat ploile. Au marcat Axinia de două ori și Botez. Luni, înaintea meciului, Florin Marin a zis că pleacă la Rapid și am fost eu instalat antrenor principal. Jocul a fost sâmbătă. După victorie, am fost dat afară și Florin Marin s-a întors.

În 1998, Mario Contardo a venit să mă cheme înapoi, pentru că Hizo urma să devină antrenor principal la Ceahlăul și el venea numai dacă acceptam eu. Am fost de acord și am stat până în 2000. Pentru cele două meciuri cu Juventus, fiecare dintre noi a primit câte 10 milioane de lei.

Dintre toți antrenorii care au trecut pe la Piatra Neamț, cel mai bun a fost Mircea Nedelcu. Cartea, studiul nu au dat pe nimeni afară din casă. El a terminat Dreptul la Cluj și știa până unde să întindă coarda, pentru că, știți, la echipă mai există, din când în când, și tensiuni. Asta înseamnă pedagogie – să întinzi coarda cât trebuie și întotdeauna cel mai deștept cedează. Era și foarte simpatic. L-am cunoscut din 1967, el mi-a fost un prieten bun.

Oricum, în această profesie am învățat de la toți. Nu erau mijloacele de informare care există astăzi. Eu nu știu să umblu pe laptop, nu-mi place…

Nu poți să faci cu niște copii de clasa I exerciții de crapă inima în ei. Ei nu știu să alerge și profesorul îi pune să facă lucruri mult mai grele.

Eu mi-am luat carnetul de antrenor în 1973, cu marele Angelo Niculescu, tehnician care a condus România la Campionatul Mondial din 1970, de la Guadalajara, din Mexic. Eram 20 la proba practică. Fiecare trebuia să conducă antrenamentul ca și cum avea niște subiecți în față. Eu, când mi-a venit rândul, i-am întrebat: ”Hei, ce faceți?” Unii râdeau, alții își dădeau ghionturi, erau oameni la 30 de ani și Angelo Niculescu a spus ”Uite, colegul vostru o să ajungă antrenor, pentru că atunci când ajungi pe teren trebuie să fii în primul rând autoritar”.

* «Un om sobru, cu alură de… Buster Keaton, care nu zâmbește decât rareori, taciturn și care-ți dă senzația că iubește faptele și mai puțin vorbele… Ghicești imediat că are calități deosebite ca pedagog. Formația lui de învățător (absolvent al Școlii Normale) și anul petrecut la Facultatea de Filologie (de unde s-a retras, sedus de mirajul sportului rege) l-au ajutat ca, după terminarea Institutului de Educație Fizică, să devină ”un adevărat om de fotbal”, cum se spune» – Radu Irimescu, ziarul Ceahlăul, 30 mai 1992.

• «Sunt 30 de ani de când am fost prima dată antrenor principal la Ceahlăul, în Divizia B. Dumitru Ștefan, de la comunale, m-a chemat să iau echipa înainte de Anul Nou, în 1986. Moment greu, galben-negrii erau la retrogradare. Țiți Dumitriu plecase de la Ceahlăul la Steaua Mizil și m-am înțeles cât i-au dat lui să-mi dea și mie. Însă Dumitru Ștefan mi-a pus o condiție pe care nu am acceptat-o. Până la urmă, am preluat echipa, la solicitarea lui Mihai Hanganu, care era la județ, dar în mai 1987 și am stat până în iarnă și nu am primit niciun ban».

* «În performanță nu este deloc ușor. Eu am spus: 1 – trebuie să-ți placă; 2 – trebuie să te pricepi; 3 – trebuie să vrei. Altfel, faci lucrurile numai pe jumătate. Trecerea mea ca antrenor secund la Ceahlăul a fost benefică pentru echipă. Chiar dacă nu i-am avut pe toți elevii la juniorat, aș putea spune că, sub o formă sau alta, toți mi-au trecut prin mână”.

Ana MOISE