În perioada comunistă, nu se sărbătorea, nici oficial, nici efectiv, Învierea Domnului. În funcție de tovarășii care îi conduceau, românii sărbătoreau totuși, într-un fel sau altul. În general, cu fereală, să nu știe prea mulți. Mersul la biserică în noaptea de Înviere, de pildă, era un risc pe care și-l asuma (sau nu) fiecare, în funcție de șefii lui.
Dacă erau tovarăși care urmau ”la literă” dogma partidului, nu era bine să riști să afle, de la cine știe cine, că ai fost la Înviere sau că ai vopsit ouă. Nu era deloc recomandat să saluți cu ”Hristos a înviat!”, de aceea mucaliții inventaseră formule înlocuitoare, gen ”Și-a revenit gagiul!” sau ”Cristi e bine!”… Chiar dacă tu nu salutai creștinește, era o mare problemă dacă erai salutat și trebuia să răspunzi. Se găsiseră și pentru asta formule: ”Hristos a înviat!” – ”Just, tovarășu’!” sau ”Corect, am auzit și eu”. Dacă șefii nu erau chiar atât de închistați, cu grijă și fără ostentație, oamenii puteau merge la biserică, puteau sta la masă cu rudele ori prietenii, ciocnind ouă roșii și făcându-și urările cuvenite.
Din categoria șefilor imbecilizați de doctrină sunt de pomenit, de plidă, secretarii de partid și inspectorii școlari care puneau cadrele didactice să pândească și să-i noteze pe copiii care se duceau la biserică la Denii ori la Înviere. Copiilor li se scădea nota la purtare, iar părinții aveau de suportat ”atenția deosebită” a ”organelor”. Mai erau și micii șefi de la UTC, care organizau, fix în noaptea de Înviere, ”seri dansante” sau chiar ”discoteci”, care țineau până aproape în zori și la care participarea nu era obligatorie, dar se lăsa se înțeleagă că, de fapt, era… Și mai erau și generalii din armată, care dădeau alarme și scoteau soldații în teren, tot în noaptea sfântă.
Constantin H., colonel în rezervă, își amintește: «Eu am lucrat multă vreme la București, într-un comandament de armă. Locuiam, împreună cu alți colegi din provincie, la hotelul garnizoanei și nu era chiar rău. Aveam, însă, un șef, un colonel, scârbos ce n-ai pomenit! Oltean. Și, ca mai toți oltenii, obișnuit să drăcuiască. La el, ”Fir-ai al dracu’!” sau ”’ți-ai dracu’!” erau cuvinte obișnuite, nu înjurătură. Era litera regulamentelor militare, purta ochelari de cal, ce mai… La el, trebuia să fii perfect; ceea ce nu se putea, că oameni eram și noi. Ne beștelea tot timpul, zbiera la noi cât ținea programul, dar, tot în litera regulamentelor, nu ne jignea, nu ne umilea. Dar îi știam de frică. Într-un an, mi-am luat niște zile libere dintr-un concediu neefectuat și am venit acasă, la Roman, de Paști. N-am riscat să mă duc cu soția la Înviere în Roman, că nu era indicat să te vadă cineva și să te raporteze, chiar dacă eram în civil. Așa că ne-am dus la Mănăstirea Neamț; departe de Roman, lume multă, cine să mă vadă pe mine? Mă rog, stăm noi la slujbă și ieșim să înconjurăm biserica… Când mă uit în fața mea, cine era? Colonelul! Zbirul! Șeful meu de la București. M-a luat cu călduri, dacă mă vede? Nu știam ce să fac, să rămân mai în urmă, să ies din mulțime? Și-atunci Dumnezeu mi-a dat gândul cel bun: păi bine, eu eram la biserică, dar și colonelul era! Așa încât, m-am apropiat de el și l-am bătut pe umăr: ”Să trăiți!”, am zis. A fost așa de surprins că i-a scăpat un ”’reai al dracu să fii tu cu mă-ta și tat-tu! Ce mă mai speriași!” A sunat al naibii de tare, nu știu de ce, și toată lumea s-a întors furioasă către el. Să drăcuiești la biserică și încă noapte de Înviere… Eu, ca să-l scuz, în mintea mea zic oamenilor: ”Iertați-l, dar el oltean”. Mi-am dat seama după ce am rostit cuvintele că era o mare prostie, dar, culmea!, a funcționat. Lumea a dat din cap a înțelegere, ba unii au și zis ”Aha”, și și-a văzut de treabă. Colonelul mi-a aruncat printre dinți: ”Merci, dar poate nu-ți ții gura, Titi…” Mi-am ținut-o, și-a ținut-o și el și totul a trecut».
Și Ion N., sergent în rezervă, își aduce aminte: «Eu am făcut armata la Râmnicu Vâlcea. Am avut un comandant de pluton oltean, din Caracal de loc. Ăsta drăcuia cum respira. Una-două ”’ți ai dracu’!” sau ”’ți-ar mă-ta ta a dracu’!”… N-am reușit să aflu de ce repeta ”ta”, probabil ca să fii sigur că e vorba de mama ta și nu o ”mă-ta” oarecare… Paștile m-a găsit în ciclul doi de instrucție, ”veteran”, cum se spunea pe atunci. Cei de ciclul întâi -”pufoșii”, ”pufarinii”, ”grădinița”, cum li se zicea în armată – erau inferiori nu numai gradaților, subofițerilor și ofițerilor, ca orice soldat, dar și soldaților de ciclul doi, ”veteranilor” adică, din motive de… lipsă de ”zile de armată”, adică de experiență. Sigur că, în această postură fiind, ”pufoșii” trebuiau să execute orice ordin, de la oricine ar fi venit el. ”Băi, grădiniță”, auzeai pe un soldat de ciclul doi, ”ia tu pas alergător până la chișocul de la colț și ia-mi un pachet de țigări”. ”Dar nu avem voie să ieșim din unitate, pe unde să ies?” ”Nu știu, te descurci, soldatul român se descurcă” ”Și dacă mă prinde?” ”Să nu te prindă, soldatul român nu se lasă prins!” De Paști, ca să mă întorc la ce spuneam, am avut noroc de o noapte liniștită. Spun asta, fiindcă ne povestise un subofițer, care era de peste 10 ani în unitate, că fusese mai înainte un colonel, care fusese trimis comandant la unitatea aceea ca sancțiune și care se străduia să arate că el e cel mai dur comandant de unitate. Ne spunea subofițerul că, în afara anilor când a fost în concediu, toate nopțile de Înviere și zilele de Paști le-a petrecut săpând tranșee ori executând trageri în poligon. Comandantul dădea alarma în noaptea Învierii și îi scotea în raionul de alarmă. Lumea venea de la biserici cu lumină și ei goneau cu mașinile și blindatele pe străzi, speriind oamenii. Iar m-am îndepărtat… Spuneam că am avut o noapte liniștită și am avut parte de un ofițer de serviciu foarte de treabă, care s-a închis în Camera ofițerului de serviciu și n-a mai ieșit până dimineață. Noi ne-am… organizat: am pus cu toții bani și am trimis ”pufoși” la cumpărături în gară, unde erau niște chioșcuri care țineau deschis până târziu și care vindeau și pateuri de porc, și conserve de fasole cu cârnați, și salam, dar și băuturi. Eu, fiind sergent, adică cel mai mare în grad din dormitorul de 60 de paturi, aveam și răspunderea – în cazul în care, pe timpul nopții, se întâmpla ceva – tuturor celor 60 de ostași, așa încât i-am instruit pe cei care au plecat la cumpărături să nu cumpere băuturi foarte tari. De când eram în armată, nu avusesem niciunul dintre noi ocazia să bem ceva mai tare decât berea, așa încât am socotit că, dacă ne apucăm să bem vodcă ori coniac, ne vom ”pune în cap”. Mă rog, s-au dus ăia și au venit cu salam, cu pateuri, cu ciocolate și cu… lichior de mentă. ”Glacial” era marca, era un lichid verde intens, gors-uleios, grețos de dulce. Nu vreau să-mi amintesc ce înjurături am luat de la ”veterani”, mai ales de la cei din plutonul meu, Gigel B. și Puiu R., niște ”jmecheri” din București, și cum voiau să-i bată pe ”pufoșii” care fuseseră la cumpărături. Mă rog, am mâncat, am băut nenorocirea aceea și unii au adormit, iar alții stăteau de vorbă la lumina lămpii de veghe. Gigel și cu Puiu nu se simțeau împliniți. ”Noi ne ducem după băutură, ca să știi”, au venit să-mi spună. ”De unde să mai luați băutură la ora asta? Era trecut de miezul nopții… ”Treaba noastră”. Au plecat. Am dormit relativ liniștit; parcă am auzit niște voci la un moment dat, dar nu m-am trezit. Dimineața, la 5, deșteptarea. S-a aprins lumina în dormitor și m-am uitat la paturile celor doi bezmetici: dormeau îmbrăcați, în același pat, cu o marmită între ei. Marmita este un vas metalic, de vreo 10-15 litri, prevăzut cu bretele pentru purtat în spate, în care se transportă apa, ceaiul sau mâncarea, în condiții de front. Ei, marmita era pe jumătate plină cu un vin roșu închis, iar colegii mei aveau buzele vinete, de parcă erau morți prin otrăvire. Abia a doua zi, când s-a făcut un soi de reconstituire, am aflat amănuntele aventurii celor doi: i-au luat cheile soldatului care răspundea de magazia de materiale, au luat din magazie două costume de protecție antichimică – un fel de combinezoane, completate cu o cască pentru cap, din cauciuc, care se închideau etanș – și o marmită, au trecut râul Olănești de-a dreptul – era un pod, dar la vreo câțiva kilometri distanță -, au bătut la prima poartă din sat și au cumpărat vin de la niște țigani. S-au întors traversând rîul tot prin apă. Am încercat să-i trezesc, dar nu-mi dădeam mari șanse, când s-a dezlănțuit dezastrul. Toți soldații își lăsau peste noapte bocancii într-o sală separată, lângă spălătoare, pe rafturi cu etichete. Ei bine, toți bocancii fuseseră mutați din locurile lor și amestecați. Toți soldații umblau bezmetici, unii încălțați cu un bocanc, alții cu o pereche de bocanci în mână, întrebându-se unii pe alții ”Bocancii mei nu-s la tine?” Că toată compania a lipsit de la înviorarea de dimineață și a fost chemat ofițerul de serviciu, asta încă n-a fost nimic, dar era ora 7, compania trebuia să fi ieșit deja la raport și noi tot nu reușisem să ne identificăm bocancii. Au fost chemați de acasă comandantul companiei – un căpitan de treabă, pe care mai întâi l-a bufnit râsul când ne-a văzut învîrtindu-ne, încălțați doar la un picior, ca niște curci bete -, comandanții de plutoane – al nostru ne-a tras rapid vreo două ”’ți-ai dracu’!” – și s-a decis că noi, compania noastră, nu mergem la masă până nu rezolvă problema. În ciuda tuturor metodelor de cercetare, nu am obținut niciun rezultat, nimeni nu era vinovat de amestecul bocancilor. Mai rămânea o singură soluție, de care m-am temut de la început: autorii erau Gigel și Puiu. Era suficient că încă nu se puteau trezi ca lumea și nu realizau cu cine vorbeau, dar când au mai și recunoscut că ”Am vrut să facem o glumă, că tot n-am făcut de 1 aprilie…”, asta le-a ajuns ca să fie pedepsiți cu o săptămână în arestul garnizoanei. Așa că, în ziua de Paști din anul acela, nu am luat micul dejun, nici gustarea de la ora 10 și au mai și râs ceilalți 320 de soldați de noi. Iar Puiu și Gigel, la întorcerea din arest, au ajuns un fel de eroi în viață».
Dan AILINCĂI