Viața îi dă fiecăruia ceea ce merită. Sau, cel puțin, așa se zice…
Pe vremea socialismului luminos, la toate instruirile județene cu directorii de școli, partidul unic îi critica dur pe dascălii cu rezultate slabe în procesul instructiv-educativ, pe profesorii care nu respectau Codul eticii și echității socialiste. Normal, vigilența revoluționară era veșnic trează, iar abaterea de la linia Partidului era considerată un act criminal, ce nu putea rămâne nepedepsit. Obositoarele ședințe de analiză începeau dimineața, în sala de festivități a Liceului ”Petru Rareș” din Piatra Neamț, și se terminau după-amiază, târziu, în funcție de ordinea de zi și invitații din prezidiu. Și astăzi îmi amintesc cum un director de la Casa de Copii (Băieți) era sculat în picioare, ședință de ședință, să se spovedească în fața organului. Împricinatul era biciuit cu întrebări de genul: ”Tov. director, de ce elevii de la unitatea dvs. vagabondează ziua în amiaza mare prin municipiul capitală de județ?”. Sau: ”De ce credeți dvs. că partidul nostru clarvăzător s-a orientat și v-a uns director?”. Cel criticat se ridica în picioare cu obediență, ca un elev prins cu șoalda, le bâlbâia ceva tare încâlcit, după care se așeza pe scaun și se ștergea de transpirație cu batista. Nu-și dădea demisia, exact ca politicienii incapabili de astăzi, suporta critica. Sastisiți de tonul ”tare” folosit de cei din prezidiul consfătuirii și împovărați cu noi sarcini urgente, destui directori se retrăgeau la Paharnicul, unde, cu tristețe netrucată, își căutau mângâierea în pahar. Aici se discuta necenzurat despre ”copiii străzii”, care proveneau din familii de romi, foarte bine organizați pentru cerșit, dar și din familii de români dezorganizate, aduse la disperare de consumul de alcool și alte vicii. Pentru că, trebuie să recunoaștem, ”copiii străzii” existau și pe vremea societății socialiste multilateral dezvoltate. Că, în perioada de tranziție, s-au înmulțit e meritul școlii permisive de astăzi. Când familia X din Agârcia pleacă în Italia și-și lasă copiii în grija vecinilor, finalul e ușor de dedus. E trist! Câți copii de școală vagabondează astăzi pe cuprinsul României? Nici asta nu se știe. Este de neînțeles cum țara asta, cu atâția clarvăzători și paranormali, nu poate strânge gunoaiele de pe străzi.
După ce a trecut buldozerul Revoluției peste meleagurile mioritice, în interminabila tranziție și-au făcut apariția ”copiii străzii” și ”bătrânii străzii”. Despre primii, știm cu toții că sunt nocivi, murdari, respingători, se droghează în văzul lumii și le ghiorăie mațele de foame tot timpul. Singurii lor prieteni sunt câinii vagabonzi, cu care dorm prin case părăsite, canale, hrube. Îi găsești în toate orașele țării, inclusiv în municipiul Piatra Neamț.
Vârstnicii sunt de două feluri: majoritatea sunt serioși, măreți, știu să îmbătrânească frumos. Sunt un exemplu demn de urmat pentru cei din obștea din care fac parte și iubiți foc de nepoți. La acești oameni osteniți de viață, trecuți prin sită și prin dârmon, se referă probabil aserțiunea: ”înțelepciunea apare odată cu bătrânețea”. Numai că, atenție!, înțelepciunea apare prea târziu și, evident, i se zice ”mintea cea de pe urmă”. Asta nu mai folosește la nimic. În afară de bătrânii simpatici, pontoși, frumoși și ghiduși, mai există o categorie de moșneguți, ăia care cerșesc pe străzi, beau prin toate bombele mizere fără WC-uri și ușă, fură zilnic ceva, se îmbată și plâng ca la mort când își amintesc cine au fost. Acești sapienși jalnici se numesc ”bătrânii străzii”.
Nu orice bătrân e ușă de biserică. Cândva, bătrânul de lângă noi a fost poștaș, învățător, perceptor, felcer, funcționar cuminte, cu leafă fixă, gospodar dintr-o familie de oameni cu frica lui Dumnezeu. Dar, culmea, a venit Revoluția și l-a disponibilizat. Din Erou al Muncii Socialiste, a devenit cerșetor cu ziua pe o stradă cu vad bun, comercial. Într-o dimineață, m-am întâlnit pe stradă cu un moșneguț simpatic, care s-a încăpățânat să înșele moartea de mai multe ori. Știți ce mi-a spus? ”Dom’le, analiștii ăștia să știți că au dreptate când spun că România a ajuns o țară de moșnegi. Vin din Piața Mare și de acolo până aici (zona Gării din Piatra, n.n.), m-am întâlnit numai cu băbăciuni. Când te-am văzut de la distanță, am crezut că ești tânăr, când colo, tot un pârlit de moșneag. Unde sunt tinerii, dom’le?”. În primul rând, i-am explicat că eu vorbesc frumos și sunt civilizat, că am 80 de ani de acasă. Mama mi-a fost prima învățătoare și cu ea nu te jucai. Nu sunt eu vinovat că, după atâția ani de la Revoluție, bâjbâim în continuare drumul spre o viață normală și civilizată. Românii de astăzi nu mai au încredere în nimeni, nici în români. Președintele țării este neamț, vicepremierul – turc, șeful SRI – neamț, șeful DNA – ungur… Suntem conduși numai de străini. Nu l-am pomenit pe teutonul Daum, antrenorul Naționalei de fotbal a României, că nu are rost. Dacă, pe vremuri, cuvântul ”străin” ne producea frisoane și insomnii, astăzi suntem într-o admirație în fața occidentalilor, fără rețineri. Nu știu dacă glumea mea nerăutăcioasă a prins la moșulică cel mirat, dar știu că a plecat sastisit și bombănind.
În fiecare dimineață, la orele 9, sosește în Piatra Neamț un tren personal dinspre Bacău, format dintr-o locomotivă și două vagoane de călători. Așteptând pe cineva la gară și neavând ce face, am numărat călătorii. Aproximativ 90, elevi navetiști, cerșetori de la Buhuși și călători obișnuiți. Pilangiii dați jos din tren se opresc pe terasa amenajată pe peronul gării, elevii se duc glonț la jocurile mecanice din zona Gării, puțini mai ajung la cursuri. Eroul principal este un bătrân în cărucior de infirm. Tipul e dat jos din tren de binevoitori, o taie direct la Caseria Gării, unde se vând bilete, întinde mâna, cerșește de la cei ce stau la coadă și face primele încasări. Dezinvolt, iese din Gară și a tulit-o pe b-dul Republicii, unde poate fi văzut cerșind zilnic, spunând trecătorilor ”Cine ajută pe cel sărac pe Dumnezeu ajută”. Și lumea, fricoasă, cotizează la greu. Locul său preferat de stat cu mâna întinsă e Hotelul Central, ăla cu patru stele. Aici vin barosanii străini cu mașini bengoase și fețe de oameni bine hrăniți.
Cei mai mulți milogi pe metru pătrat sunt descoperiți în preajma Pieței Centrale, plănuită a se inaugura la calendele grecești. Aici își exercită meseria de cerșetor bătrâni ai străzii în cărucioare de infirm, pe scăunele de lemn, în picioare, la cap de pod. Ca să ai succes la cerșit, îți trebuie imaginație. În anii studenției mele, demult, demult, am mers la Mitropolia din Iași, să mă rog Cuvioasei Paraschiva să mă ocrotească la examenul de Materialism dialectic și istoric, ce urma să-l dau cu un profesor – zbir, Davidson. La intrare în curtea Mitropoliei, un cerșetor bine nins, tolănit în iarbă, mânca pâine albă, împreună cu doi porumbei blânzi. Frățește, jumi-juma. Frațietatea asta, om-pasăre, m-a dat gata. I-am dat cerșetorului 10 lei, ultimii mei bani și n-am mai vizitat-o pe protectoarea Moldovei. Surpriză!, am luat examenul fără să mai fac rugăciuni disperate, fără să mai cotizez la Doamne-Doamne.
Cine trece pe b-dul Republicii din Piatra Neamț, în zilele frumoase, poate vedea o doamnă înaintată în vârstă, cum își expune un picior inflamat la vedere în scopuri mercantile. Miloșii trec, văd și contribuie cu cât îi lasă inima. Din oră în oră, un tip bine făcut vine la bătrână și umflă banii adunați, după care pleacă și revine mai târziu. Sistemul funcționează de ani de zile și nimeni nu vede, nu aude. Asta înseamnă că necinstea, lenea și viciile sunt în floare?
De câteva săptămâni, la intrarea în anumite magazine, a apărut o altă categorie de bătrâni cerșetori. Sunt oameni săraci, dar îngrijiți. Nu-i poți bănui de vicii ascunse. Sunt neîndemânatici când cer de pomană și nu au în spate nicio mafie care să-i ”exploateze”, dar, în același timp, să-i apere de o anumită agresiune și să le asigure, într-un sistem ocult, dar eficient, un minimum de subzistență. Îți poți da seama, dintr-o privire, că au fost, la viața lor, oameni cinstiți, harnici și devotați, cu o situație materială modestă, dar sigură, au lucrat undeva până la ieșirea la pensie. S-au mulțumit cu salariul pe care-l primeau și din care se chibzuiau de la o chenzină la alta. Vorba românului de azi: ”Să trăiască sfânta pensie!”, chiar dacă e mică. Că ministrul Ilan Laufer, de la Mediul de Afaceri, are 9 apartamente în București, nu contează.
În anii ’91, ’92, chiar și în ’93, pomeniții bătrâni nu ajunseseră la soluția disperată de a cerși, pentru a-și duce zilele. Sunt oameni întregi la minte, unii gata să plângă când stau cu mâna întinsă și asta mă convinge că mândria n-a fost ultima lor calitate. Cei mai mulți nu sunt în stare să muncească undeva, ca să-și completeze ”bugetul” mizerabil. Nici n-ar avea unde. Cine te angajează astăzi în Piatra Neamț, când șomajul se plimbă pe Corso ca Vodă prin lobodă? Dacă Adrian Păunescu ar mai fi trăit, în mod sigur ar fi lansat un program de asistență socială în campania electorală. Partidele urmașe ale Partidului Comunist au știut doar să promită și s-au agățat de guvernare doar pentru a nu pierde privilegiile câștigate atât înainte de ’89, cât și după aceea. Culmea ironiei e alta, au apărut politicieni curajoși sau inconștienți care strigă: ”STÂRPIȚI PENSIONARII!”, văzând în cei care au cotizat pentru pensie niște stavile în calea ”fericirii generale”. Inconștienții nu-și dau seama că și ei vor deveni paralitici la sfârșitul vieții, care sfârșit îl hotărâște baba cu coasa. Care ”doamnă” vine când dorește.
Nu Occidentul e vinovat de mizeria ”bătrânilor străzii”, nici economia de piață, ci minciuna practicată de guvernarea partidelor politice născute din FSN, părerea mea, de cetățean.
Prof. Dumitru RUSU
FOTO: Pixabay