Acasă Actual Marea foamete din ’47 – Trenul cu săcari

Marea foamete din ’47 – Trenul cu săcari

8
1
DISTRIBUIȚI
pietricica turism

”Pământul este foarte uscat. Azi, la prășit, am rupt trei cozi de sapă” – din necazurile lui Ion, ”talpa țării”.

Când pământul crapă din cauza caniculei și a secetei, când fântânile seacă și pâraiele dispar din peisaj, bătrânii se panichează. Își amintesc de marea foamete din ’47, când o varză costa 5.000 de lei, iar un kil de cartofi, hrana sărăntocilor, bătea spre 2.000. În acele zile de mare dramatism, Țara ”se topea de foame”.

* Foamete neconsemnată în acte

Zona cea mai crunt lovită de calamitate a fost Moldova noastră. Soldații norocoși, întorși acasă întregi de pe front, semănau cu niște stafii adevărate. Erau slabi, ciolănoși, cu mâinile crăpate de soare și vânt, cu ochii în fundul capului. Niște ”schelete umblătoare”. După cinci ani de război nimicitor și doi ani de secetă, Patria nu le putea fi recunoscătoare, că n-avea cu ce. Nu-i putea hrăni pe eroi și familiile lor.

Armata Roșie ”eliberatoare” devenise ocupant sever și trimitea spre Răsărit trenuri încărcate cu grâne, lemn, petrol… Ne plăteam datoriile de război, mari, grele, exagerate. Nimeni nu ne compătimea.

În mediul rural, țăranii înjurau cu obidă: ”Morții mă-sii de treabă, unii mor pentru țară ca proștii, iar alții huzuresc în castele și palate!”. Și, ca să nu dea colțul de foame, în satul lor mizer, își luau lumea în cap. Plecau săptămânal cu trenul spre ”regiunile excedentare ale țării”, spre Oltenia și vest, unde se mai găsea ceva de mâncare. Își luau un sac mare sub braț, ultimii bani din bordei și… duși erau. Așa au apărut ”săcarii”.

Ce știm despre săcari? Ne răspunde Alecu Ivan Ghilia, în cartea sa numită ”Alexandru cel Mic…” (ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010): ”Săcarii erau dispații care reușeau să ajungă în trenuri riscându-și viața. Se agățau de tenderul locomotivei, se urcau pe vagoane, pe scări, pe tampoane, pe barele metalice… Săcarii erau ființe săbăticite de foame, care omorau sau se lăsau omorâte pentru o coajă de pâine, un pumn de tărâță sau o tăbuiață de mălai. Țelul săcarului era un țuhal burdujit cu porumb. Tot timpul aventurii sale îi avea în imagine pe ai lui lăsați de izbeliște, fără sprijinul nimănui”.

FOTO: Paula Rusu

Trenul săcarilor e lupta cu disperarea înaintașilor noștri, imediat după ultima conflagrație. De ce disperare? Pentru că, din această luptă, mulți au ieșit cu picioarele înainte și mâinile pe piept. Și bătrâni, și femei, și copii. Câți au murit de inaniție nu se spune niciodată. Din principiu, realitatea este mistificată numai în favoarea unora sau altora, cum s-a întâmplat, bunăoară, și cu românii împușcați în Decembrie ’89.

* Flămânzii visau numai mese pantagruelice

Trenul cu săcari, numit și Trenul foamei, lăsa în urmă o dâră rău mirositoare, o proastă impresie, fapt pentru care politicienii vremii au hotărât să-l interzică. N-au reușit, dar chiar au vrut. Motivul: specula fără jenă care se făcea în județele cu rezerve cerealiere – Dolj, Romanați, Teleorman -, dar și la destinație – Dorohoi, Botoșani, Piatra Neamț, Iași.

Ziarul Scânteia îi incrimina zilnic pe marii samsari de cereale care se îmbogățeau pe spinarea celor mulți, disperați și proști. Pe ticăloșii de speculanți, pe care îi demascau public oamenii muncii, cu mândrie proletară. Toate articolele care apăreau în Scânteia se terminau cu îndemnul ”Nu faceți ca ei!”.

Cei mai afectați de marea foamete au fost copiii. Aflați la vârsta creșterii, fie suportau efectele subnutriției, fie rămâneau orfani și la voia întâmplării. Așa a apărut adoptarea de orfani, inițiată de nomenclatura comunistă. Cum se trăia în orfelinate și casele de copii, se știe. Mai ales după război.

Ziarul Poporul, anul I, nr. 62, 14 aprilie 1946

La 27 iulie ’47, dr. Petru Groza, care conducea un guvern ”de largă concentrare democratică”, spunea: ”Anii secetei ne-a pus în cea mai grea situație. Noi am fost din nou nevoiți să batem la ușa prietenilor noștri de la Răsărit. Ne-au dat împrumut 30.000 tone de grâu, livrate la domiciliu fără să ceară aur” (v. articolul ”Foametea din Moldova”, ziarul Jurnal, din 8 septembrie 2006).

Care este adevărul istoric? Îl aflăm de la un hamal din gara Iașilor, care a încărcat sute de vagoane de grâu pentru soldații cu stea roșie în frunte. La un transport realizat rapid, sub presiune bolșevică, respectivul încărcător și-a uitat haina personală într-un vagon încărcat de el. Nu mică i-a fost mirarea când, după 6 luni, garnitura s-a întors în România și surpriză! Grâul revenit la marcă se intitula: ”Ajutor pentru poporul frate, român din partea URSS-ului!”. Și, culmea, într-un vagon, haina proletarului român zăpăcit! Ce dovedește această întâmplare? Un lucru clar: potrivit Convenției de armistițiu din 12 septembrie ’44, România era obligată să plătească mari despăgubiri rușilor. Aceste despăgubiri însemnau mari cantități de cereale, petrol, lemn. În consecință, grâul românesc a plecat spre Rusia drept despăgubire de război și s-a întors ca ajutor frățesc și dezinteresat.

Despre cumplita secetă și foamete din ’46-’47 a scris și istoricul Valeriu Florin Dobrinescu, de la Institutul de Istorie ”A.D. Xenopol” din Iași: ”În ’44, după trei ani de război, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, comportându-se ca adevărați stăpâni. Primul lucru făcut? Au măturat podurile țăranilor de ultimele boabe de grâu și grăunțe de porumb. Au fost scene terifiante de-a lungul și de-a latul țării, ce nu pot fi povestite”.

* Păduchii – copiii foametei și ai mizeriei

Strașnica foamete de după război s-a prăvălit și peste mahalaua Precista din târgul Pietrei. Noi, puștanii, am fost luați prin surprindere totală, exact ca autoritățile locale în fața primei ninsori abundente. În consecință, am îngurgitat tot ce ne-au pus scumpii noștri părinți în farfurie. Când foamea ne dădea contre prin stomac, apelam la gorgoazele din mediul înconjurător: la zarzărul lui madam Olaru, la părul lui Căciuleanu, la merele lui Simizeanu. Când o tăiam la Bistrița la scaldă, obligatoriu dijmuiam copacii fructiferi din grădinile lui Gătej, Jinga și Petruț. Am avut râie căprească, purici și păduchi, de care am scăpat cu ajutorul mamei. Și astăzi, când aud de leșia de ciocălăi, mi se face părul măciucă. Că, la foamete și mizerie, toate relele se adună.

Foametea a făcut prăpăd peste tot, această istorie nefericită am trăit-o fiecare cu lacrimi și suspine. E amintirea unei mari dureri, ce nu se poate uita cu ușurință de cei implicați. Mahalagiii de la poalele Cernegurei, mulți, calici, răi și analfabeți, au luptat pentru supraviețuire în mod diferit. Unii și-au amintit zicerea străbună ”codru-i frate cu românul” și s-au aliat cu el. Au luat pădurea la scotocit și au găsit de-ale gurii: flori de tei, cireșe sălbatice, fragi, zmeură, mure, bureți, coarne, alune… Mătușa Mărghioala, vecina mea, cunoștea toți bureții cu ochii închiși, după miros. Pe prispa casei, avea la expoziție cu toate bunătățile pădurii. Evident, nu lipseau hribii tăiați și înșirați pe ață, coarnele mălăiețe… Numai că, oricât de aromate și parfumate erau fructele de pădure, nu prea țineau de foame. Așa că noi, țâncii mahalalei, mergeam la Bistrița, la pește. Se pescuia cu poaca, cu undița, cu coșul, cu priponul… La fiecare bâzoi albastru înfipt în cârlig, erai obligat să prinzi două șui sau două beldițe. Când adunai un pumn bun de chitici – boișteni, moine, porcani, clenuți -, o tăiai acasă, unde mamaf ăcea mâncărică de pește, cu mărar. ”La stânci”, locul unde se pescuia cu undița, erau copii care mâncau peștele crud, cum îl scoteau din cârlig, îl haleau mintenaș. Era gustarea lor de dimineață.

Gazetarul și scriitorul Eugen Verman, născut în mahalaua Precista din Piatra Neamț, acum pensionar, la Bacău, a prins marea foamete și a povestit cum, nu o dată, s-a chinuit să supraviețuiască alături de ai lui. Ne-a relatat cu lux de amănunte cum, împreună cu mama sa, a strâns din cimitirul Eternitatea o căldare de melci de pe morminte, i-a fiert în apă cu sare câteva ore și i-a halit hulpav, că erau hrănitori. Pentru că ideea cu melcii i-a aparținut lui Eugen, acesta a pretins fraților mai mici, Didi și Culai, să se roage la Cel de Sus pentru el, iar aceștia au îngenuncheat în fața icoanei Maicii Domnului și a candelei aprinse și au spus: ”Dă, Doamne, sănătate și noroc fratelui nostru mai mare, că ne-a adus, din milostivenia Ta, belșugul burților noastre hămesite!”.

Bazându-se pe principiul ”scapă cine poate”, mulți mahalagii cu obiecte de valoare în casă le vindeau pe făină de porumb și alimente. Aveau căutare carpetele, covoarele, instrumentele muzicale, cărțile din ediții de lux. Pentru un covor înflorat, făcut la mănăstire, primeai până la 5 kilograme de mălai, măcinat la râșniță manuală, și se chema că ești asigurat o săptămână cu ”cir proaspăt”.

Ziarul Poporul, sâmbătă, 2 august 1947

Spectacolul cel mai degradant din timpul foametei putea fi ”vizionat” la coadă la pâine. În mahalaua noastră, pâinea neagră, un sfert de persoană, se împărțea la norocoși în casa dlui Ardeleanu, o hardughie amplasată între Cofetăria lui Orza și Măcelăria lui Bercum, închisă pe motiv de criză. Coada se forma afară, sub o fereastră cu placaj verde. Aici își dădea întâlnire toată pleava leșinată de foame din zonă: femei, copii, bătrâni, muncitori, gură-cască. Cei mai privilegiați erau muncitorii de la fabrica de cherestea Foresta, fugiți de la program. Gateriștii, țapinarii, vagonetarii, circulariștii erau handralăi mari, pricepuți în hei-rup. Când venea ora și se deschidea oblonul de placaj, începea circul și ”fabricanții” plecau întotdeauna cu pâine. Restul? ”Mâine, la aceeași oră!” Și dă-i, și luptă!…

Și eu am escaladat coada de la pâine, dar fără succes. N-am reușit niciodată să ajung la mult doritul sfert de pâine. Am mirosit-o de la distanță. Atât. Mama, Dumnezeu s-o odihnească, când vedea că vin cu mâinile în buzunar, mă bodrogănea: ”Bă, ești un bleg! Ai să mori de foame! O să-ți mănânce câinii din traistă!”. Și nu a fost cu prorocirile sale prea departe de adevăr. Săraca mama! A închis ochii, amărâtă…

Prof. Dumitru RUSU

1 COMENTARIU

  1. Domnule Profesor!
    Va multumesc pentru scrierea dumneavoastra despre momentele nefericite traite de bunicii si parintii nostri precum si de cei care atunci erau copii. Tara aceasta s-a cladit pe lacrimi, munca si credinta in Dumnezeu.

Lasă un răspuns