Acasă Actual ”Hai, vino iar în gara noastră mică!”

”Hai, vino iar în gara noastră mică!”

0
1
DISTRIBUIȚI
pietricica turism

”Ceasul ticăie-n perete și eu vreau să mă socotesc cu timpul. Cam dificilă treaba, de vreme ce timpul ne îngenunchează pe toți” – Doina Vodă-Adace.

De câte ori aud melodia din titlu, semnată de regretatul compozitor Dumitru Lupu, automat, îmi amintesc, cu adâncă nostalgie, de ”gara noastră mică” și cochetă de la Piatra Neamț. O gară din vremuri îndepărtate, triste și tulburi, din anii copilăriei mele de mult apuse.

Și atunci, ca și astăzi, pe peronul gării îl vedeai pe mândrul impiegat de mișcare, cu șapcă roșie și paleta sub braț, înconjurat de ceferiști în uniformă, dotați cu ciocane cu cozi lungi, cu care ascultau ”glasul roților de tren”. Pe atunci, gara pietreană era cap de linie, punct terminus, se oprea abrupt în fața gospodăriilor particulare Jinga, Aron și Ștefănescu din mahalaua Precista. Nu depășea făbricuța de cherestea Foresta, înghițită de supermarketul Carrefour. Pe atunci, demult, demult, gara noastră mică era invadată de puzderie de vilegiaturiști, veniți din toate colțurile țării, iubitori de natură sălbatică, consumatori de aer ”tare”, de munte, amatori de drumeții pe la mănăstirile Bistrița, Pângărați, Almaș, Văratec, Agapia și, evident, muntele sfânt al dacilor, Ceahlăul. Erau oameni care au urcat muntele sărbătorit în august de cel puțin 50 de ori.

Turiștii aterizați în Piatra erau așteptați de birjari în fața gării și poftiți în caleștile lor cu un cal sau doi și duși la Hotelul ”Regal” din centrul vechi al târgului. Aici se puneau la cale ieșirea în natură și distracția.

În epoca Dej, după ce s-au bătut primii țăruși la șantierul hidrocentralei de la Bicaz, comuniștii au ajuns la concluzia că este ”impetuos necesară” construirea unei noi căi ferate care să lege Valea Bistriței cu restul țării. Așa s-a prelungit calea ferată Piatra Neamț – Bicaz, pe direcția Bistrița, Pângărați, Vaduri, Tarcău…

Noua cale ferată s-a construit în primii ani ai primului plan cincinal comunist și a fost inaugurată cu ”mare pompă”. S-a sărbătorit după cum ne povestește fostul gazetar pietrean Eugen Verman, în recenta sa carte, ”Noi, cei de pe Lăpușneanu”:

Ce de popor! Un tren nou-nouț, ce locomotivă englezească s-a desprins din gara orașului meu (Piatra Neamț, n.red.), gară care era pavoazată cu drapele roșii și tricolore și cu un tablou mare al lui Gheorghiu-Dej, conducătorul țării și în uralele și chiotele noastre, ale tuturor, a plecat spre Bicaz. Aș fi vrut să mă urc și eu în trenul acela – minune, dar mi-a fost frică să nu mă calce lumea în picioare. Trenul era îmbrăcat sărbătorește cu steaguri, tablouri și lozinci, așa a ajuns în gara aceea nouă făcută din piatră și despre care lumea spunea că-i minunea minunilor… He, he, Bicazul…! Locul unde era să se ridice cel mai mare baraj din câte s-au văzut vreodată, care trebuia să stăvilească pentru vecie Bistrița și din lacul acela format avea să plece, în toate colțurile țării, Lumina lui Lenin… Așa vorbea toată lumea, așa vorbea și tata, și mama, și, și, și… ce mai, toți vorbeau de Lampa lui Ilici, de Hidrocentrală, de șantierul acela uriaș cum nu s-a mai văzut prin părțile noastre și prin alte părți din lumea asta mare…”.

Așa au fost românii dintotdeauna, săraci, dar fericiți când politicienii le promit marea cu sarea. Au uitat că dispărut 20 de sate pe Valea Bistriței. Au uitat de biserica de la Hangu, de pe fundul lacului de acumulare, și de osemintele străbunilor din țintirimul satului acoperit de apă. N-au înțeles că așa-zisul comunism a vrut să ucidă pe Dumnezeu din fiecare creștin. N-au înțeles că politica minte în orice situație.

După inaugurarea liniei ferate Piatra Neamț – Bicaz, ”gara noastră mică” a devenit și mai animată și mai plină de viață. Constructorii hidrocentralei de la Bicaz au făcut o adevărată pasiune pentru urbea noastră de sub munți. La fiecare sfârșit de săptămână, urcau în tren și, după 25 de kilometri, ajungeau în Piatra, că trenul personal venea tot la vale. ”Bicăzenii” veniți în cetatea noastră la distracții erau văzuți prin cele mai sordide cârciumi: la Bercu Făinaru pe Strada Mare, la Ciontuleasa pe Cuiejdi, La Soioasa în Obor, la Calul Bălan pe Ulița Strâmtă. De obicei, se adunau la bal, la Foresta, Metalul sau Mucava și făceau scandal. Oameni de șantier – șoferi, macaragii, buldozeriști, artificieri de la Tunel. La balul de la Foresta, un tânăr a fost înjunghiat mortal de un astfel de ”șantierist”.

Și, pentru că Bicazul trebuia să aibă legătură cu toată Moldova, s-a înființat o linie directă cu ”dulcele târg” Iași. Te urcai în trenul personal la Bicaz și te dădeau jos în orașul de pe Bahlui, fără să mai schimbi la Bacău și Pașcani. Înlesnire mare, mai ales pentru studenții din Piatra lui Crăciun. Cum gara din Piatra devenise extrem de aglomerată, destui pietreni plecau la Bicaz cu o ocazie și ocupau loc pentru Iași. Când ajungeau în gara din Piatra, bine instalați în compartimente, deschideau geamul și le spunea celor care nu reușeau să urce: ”Pa și pupici cu brizbrizuri!”.

Anii au trecut și ”gara noastră mică” din Piatra Neamț a fost martoră la multe evenimente triste, vesele și curioase. De pildă, după război, când Doamna Foame făcea ravagii printre plebei, cineva – nici astăzi nu știm cine -, a lățit zvonul prin târg că, la gară, s-a consumat o mare minune, mare. Pe un geam mare, orientat spre bulevard, a apărut chipul Maicii Domnului, cu Pruncul Iisus în brațe. Evident, la asemenea veste, mahalagiii au dat buluc, să vadă ce și cum. După aprinse dezbateri pro și contra, s-a dovedit că totul a fost un fâs.

Pretinsa icoană făcătoare de minuni nu era decât o pată mare de petrol, rămasă pe sticlă, după ștergerea geamului cu superficialitate și lene.

O altă întâmplare nemaiauzită, consumată în ”gara noastră mică”? Pietrenii get-beget își amintesc și astăzi că, în partea stângă a gării, pe peron, pe un soclu modest, trona un căprior de bronz, din gura căruia țâșnea un jet de apă potabilă. Căpriorul, care apare și în heraldica târgului nostru, era, de fapt, o pompă mascată cu apă, care potolea setea călătorilor ce treceau prin zonă.

Curios sau nu, în vara lui ’87, arteziana a dispărut de sub nasul Miliției.

Nimeni nu putea da relații clare, precise. Unii spuneau că aici au acționat minoritarii bronzați de pe Cuiejdi, numai ei valorifică metalul la depozitele de colectare. Alții susțineau că s-a acționat cu ordin ”de sus”. Căpriorul, probabil, zace într-o magazie, undeva, aruncat exact ca bustul mareșalului Antonescu.

Și a venit Revoluția Română, din Decembrie ’89. Mare bucurie, mare, entuziasm fără granițe! Lucrurile s-au mai schimbat. Prima mișcare? Inventarul CFR-ului s-a subțiat de la an la an. Pentru început, au fost scoase din el o puzderie de locomotive vechi, cu aburi, alea negre ca bivolii. Apoi, s-a trecut la vagoanele de călători și vagoanele de marfă. Cele deteriorate și vechi au fost trase pe linia moartă. S-a renunțat la gările insignifiante, cu călători foarte puțini, s-au desființat. Au dispărut și banalele halte din fața gărilor mari. S-au demontat kilometri de cale ferată, bucată cu bucată, șină cu șină. Linia ”moartă” de cale ferată, pe care se mergea paralel cu str. Toamnei din cartierul Precista, a dispărut, ca măgarul în ceață. Nimeni nu știe ce s-a făcut cu șinele, traversele, șuruburile. Calea ferată care intra în fabrica de cherestea Foresta s-a evaporat, și ea.

Cât privește ”gara noastră mică”, ea a rămas tot cochetă, tot frumoasă și cu lipici. Toți turiștii care trec prin Piatra o admiră, numai că nu mai are ”pulsul” de odinioară. Pare mai sfioasă, mai părăsită, mai nedumerită. Între sosirile și plecările de tren, peronul gării e pustiu. Bate vântul. N-a fost așa dintotdeauna. În ’63, am însoțit un grup de pionieri fruntași la mare, la Năvodari. Ne-am întâlnit în gară, pe peron. Era un puhoi de pietreni, părinți, bunici, amici. Toți voioși, zâmbăreți și puși pe șotii. De la Bicaz, a sosit o garnitură specială cu elevi merituoși. S-au atașat la locomotiva noastră și am plecat spre Bacău. Veselia ne-a însoțit tot drumul Piatra Neamț – Năvodari. De ce s-a schimbat ”gara noastră mică”? Ne răspunde un ceferist cu chipiu și uniformă albastră: ”Țara noastră e un pion de șah, e mutat de marile puteri, după voia lor, spre binele lor, nu al nostru”.

Prof. Dumitru RUSU

P.S.: De ceva timp, în gara municipiului capitală de județ, s-au înmulțit pisicile vagaboande pe metru pătrat. Călătorii care vin cu trenul la Piatra, dinspre Bacău și Bicaz, aduc cu ei, în sacoșe, pisicile de apartament stricătoare, enervante, prost educate… și le eliberează în ”gara noastră mică”. Atenție, pietreni, vi se pregătește ceva! Deja cel mai simpatic motan ”bagabond” s-a pripășit la Poșta din gară. E frumos foc!

FOTO: Pixabay

1 COMENTARIU

  1. Domnule Profesor!

    Povestiti atat de frumos si convingator. Despre oameni, fapte si intamplari legate de Piatra-Neamt. E fascinant..

    Apreciez, in acelasi timp, politica editoriala a Mesagerului si a Dlui Valentin Balanescu.

    Politica care asigura accesul la spatiului editorial atat pentru dumneavoastra cat si pentru doua ziariste din noua generatie atrase de social. Cred ca, daca ar fi trait, Pamfil Seicaru, Stelian Popescu sau Nichifor Crainic, v-ar fi recunoscut valoarea sau, pur si simplu, v-ar fi furat pentru publicatiile pe care le patronau..

    Domnule Profesor!

    Va imbratisez cu dragoste si, pentru ca vine toamna, sper sa ne revedem si sa gustam o cana din tulburelul pe care il adminnistrati ca un magician.
    Sa va dea Dumnezeu sanatate.

Lasă un răspuns