Acasă Actual Din tradițiile poporului român – Constelațiile

Din tradițiile poporului român – Constelațiile

12
0
DISTRIBUIȚI
pietricica turism

Din marele număr al stelelor, poporul român, ca și cei vechi, și-a alcătuit câteva grupuri de stele, constelațiunile, pe cari le-a botezat cu un nume de care se leagă câte o zicere, adesea în legătură cu constelațiunile și zicerile celor vechi. Dintre stelele de căpetenie, prea puține au rămas în afară de constelațiunile populare, cu numiri singuratece sau fără numiri.

În deosebi, pentru acest capitol, folosind lucrarea d-lui Otescu, vom lua la rând constelațiunile astronomice, arătând numirile, povestirile și credințele populare, cu privire la întreaga constelațiune sau numai la o parte dintr’însa.

Dragonul este numit balaur sau smeu, având încolăcitura sau colacul și capul balaurului. «Acest balaur în timp de ploi și furtuni mari învie, și se joacă prin nori. Când norii ar fi subțiri, s’ar scăpa pe pământ. Se spune că în timpurile din vechime, s’a scăpat un balaur la locul numit Dealul Bălanului din jud. Neamț și a stat acolo mult timp, până a putrezit. Lungimea și grosimea îi erau foarte mari, scheletul colosal; o coastă îi eră de două palme domnești de lată».

Credința în astfel de balauri există de altfel în toată Moldova și Transilvania.

Lira se numește ciobanul cu oile, steaua Vega fiind ciobanul, iar cele patru stele, oile. Ciobanul se mai chiamă și luceafărul cel mare de miezul nopții, luceafărul cel frumos sau regina stelelor. După răsăritul lui în zi de sec, se poate mânca de dulce, întocmai cum s’a pomenit despre Venus.

* ”Stelele cari împodobesc noaptea cerul nu sunt altă decât lumânări aprinse ale sufletelor ce se nasc. Fiecare om are în cer o stea care lucește foarte frumos, când omul se silește a lucra fapte bune, și care nu mai licărește, când omul face rău: ”Fiecare om are steaua lui, căci câte stele sunt pe cer, atâția oameni pe pământ”. Dacă, numărând cineva stelele, și-ar număra-o și pe-a lui, ar muri”.

Crucea se chiamă cruce, crucea mare sau crucea miezului nopții, «crucea pe care a fost răstignit Hristos. De aceea, când țăranii o văd noaptea, se închină la ea, zicând că li s’a arătat Isus Hristos».

Prin unele părți se chiamă și cobilița ciobanului, ciobanul având două găleți în cobiliță și una în mână. Stelii din mijlocul crucii i se zice și fântână sau fântâna din răscruci, de care este răzemată cobilița ciobanului.

Delfinul se numește crucea sau crucea mică, «crucea de mână, cu care merg preoții la zi întâi» sau crucea fârtatului.

Prin jud. Botoșani se spune că, după cum această cruce nu este îndestul de dreaptă, «căci steaua de jos cade strâmb, – tot astfel și fratele de cruce, fârtatul, – nu e ca cel adevărat». (Elena Niculiță Voronca, ”Credințele poporului român”)

Vulturului «i se zice tot vulturul sau vulturul Domnului. Însă în general, cu steaua Altair și cele două stele mai luminoase, vecine, ce vin de o parte și de alta a stelei Altair, țăranii formează constelațiunea fetei de împărat cu cobiliță, Altair fiind fata, iar cele două stele, cârligele cobiliței, de cari sunt atârnate donițele, cofele sau gălețile, în cari fata de împărat duce apă, spre a răcori sufletele celor morți păcătoși, duși în iad».

Prin Bucovina, se chiamă fata cu coromâsla. Această fată a fost luată «în ziua de Iordan desdemineață apă, dar ea era așa de bună la Dumnezeu, încât, când a gustat, era vin, și chiar a luat-o [Dumnezeu) cu apă cu tot și a pus-o în cer». (Elena Niculiță Voronca, ”Credințele poporului român”)

* ”Cât vei trăi, dimineața, când răsare soarele, să nu arunci gunoiul înspre soare, nici peste zi. Pentru gunoiu să cați să ai un loc ia încolo, după casă, spre miezul nopții, nu pe unde umblă soarele în calea lui” – Elena Niculiță Voronca, ”Credințele poporului român”.

Cefeu se numește coasă. Cele trei stele în linie dreaptă alcătuesc coporâia sau coporâșca. Steaua din stânga este mânerul sau cornul coporâei. De cele două stele din stânga, nu se ține socoteală.

Perseu se numește căpățâna, carul dracului, – cu care se vor căra păcătoșii la iad, la sfârșitul lumei, – toporul sau barda, cu gura, coada, muchia sau gura.

Cassiope se chiamă scaunul lui Dumnezeu sau mănăstirea.

Andromeda este jgheabul puțului, puțul fiind Pegasul. Pegasul se numește toacă sau gavădul mic. La olaltă cu Andromeda, alcătuește puțul cu jgheab.

Vizitiul poartă numele de vizitiu, trăsură, surugiu, ocol, țarc, carul lui Dumnezeu, «căci se crede că la sfârșitul lumii, când Hristos va judeca lumea, pe cei drepți în acel car îi va duce la raiu».

Se mai chiamă și capră. Capra este steaua capella, iar iezii caprii sunt cele trei stele mai mici.

Prin unele părți, cei trei iezi se mai numesc și sfredelul mic, burghiul sau sfredelul pământului.

Coroana boreală se cheamă hora, – steaua Gemma numindu-se fala mare din horă, iar alte două stele din horă sunt lăutarii -, casa cu ogradă sau curtea ei, coliba sau cociorva ei.

Ophicus și Șarpele se numesc calea rătăciților, pe care «vor umbla oamenii păcătoși, rătăcind zăpăciți la a doua venire a Mântuitorului, când vor auzi de judecata lui», sau șarpele care a ademenit pe Eva.

Se spune că la început nu erau stele pe cer; de îndată, însă, ce oamenii au început să se nască, au început să răsară și stelele. Credința că stelele sunt lumânările vieților omenești o au și Ucrainienii.

Prin unele părți din Transilvania se crede că stelele sunt făcute din îngeri și povestirea acestei prefaceri este următoarea:

«Zice că scoborându-se o dată bunul Dumnezeu din cer jos, pe pământ, a luat cu sine și vreo câțiva îngeri, ca să le arate și lor lumea în care trăiesc oamenii pământeni.

Îngerii, umblând încolo și ’ncoace prin lumea largă, cât timp vor fi umblat, le plăcură tare mult de lumea oamenilor pământeni. Și mai cu seamă unuia, așa în cât, la despărțenie, începu a plânge cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale.

După ce se depărtară de pământ, înălțându-se în sus către cer, Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos și ce le-a plăcut mai mult pe pământ?

Îngerii răspunseră că biserici frumoase, ori călugări îmbrăcați în haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu-i răspunse nimic, fără sta trist și îngândurat.

Mai în urmă îl întrebă Dumnezeu și pe acesta, că pentru ce e atât de trist și de ce nu răspunde nimic?

– Mi-e frică, că mă vei certa rău. – îi răspunde îngerul.

– Nu-ți fie teamă de nimic, – îi zice Dumnezeu, – căci de una și aceeaș soartă vă veți bucura.

Îngerul, căzând în genunchi înaintea lui Dumnezeu, cu ochii scăldați în lacrimi, îi zise:

– Doamne, îs trist și amărât de aceea, că ochii unei pământene mi-au picat așa de dragi, cât nu-i modru ca să-i mai uit vreodată, fiind așa de frumoși, cum nu mai văzusem nici o dată!

– Și ai cui erau? – întrebă Dumnezeu.

– Ai unei păstorițe ce păștea oi albe pe un câmp verde!

– Și ai grăit ceva cu ea? – întrebă iarăș Dumnezeu.

– Da, căci îmi căzuse dragă și i-am spus că mi-aș da vieața mea îngerească pentru ochii ei cei albaștri ca cerul înseninat.

Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngândurat și, din om cu fața senină și fruntea curată, se prefăcu într’un moșneag cu fruntea toată crețe. Și apoi cum mergeau așa, înălțându-se cu toții încetinel către scaunul cel dumnezeiesc, ajungând la marginea cerului, Dumnezeu îi opri în loc și le zise:

– Știu că dacă veți merge cu toții în cer, și vă veți întâlni cu ceilalți îngeri, acolo veți povesti despre lucrurile cele pământene, și fiindcă lucrurile acestea nu-i iertat ca să le știe și cei din cer, acum vă opresc pe toți aici!

Și cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefăcut pe toți în stele luminoase, lucind de fericire că ele, în toată vremea, pot vedea lumea pământeană.

Îngerul cel îndrăgostit, prefăcut fiind și el în stea, nu lucia de bucurie, ci mereu scăpăra, aruncând scântei de foc supra celorlalte stele.

Dumnezeu, văzând că din asta au să se întâmple neînțelegeri între stele, a luat steaua cea plângătoare, și deslipind-o de pe cer, i-a dat drumul spre pământ, aruncând-o așa de tare, că tot în picături de scântei a picat pe pământ, umplând întreg câmpul unde fata cea cu ochi albaștri era cu oile.

Scânteile acelea nu s-au stins, ci s’au făcut licurici, pentru ca să nu-i piardă urma îngerului îndrăgostit în fata cea pământeană.

De atunci a trecut multă vreme, dar și acuma se povestește că licuricii nu sunt altă ceva decât scântei din steaua cea aruncată pe cer».

  • va urma –

Sursa: Tudor Pamfile – ”Cerul și podoabele lui după credințele poporului român”, București, 1915.

 

Lasă un răspuns