Barajul de la Bicaz se mișcă, dar nu se poate rupe

Scenariul legat de ruperea barajului de la Bicaz este echivalent cu un dezastru, care ar ”mătura” totul în cale, până la confluența cu Dunărea, unde, conform calculelor, unda de viitură ar măsura 5,42 metri și ar ajunge în 12 ore. Desigur, primul afectat ar fi Bicazul, însă, la Pângărați, unda ar avea 28 de metri, iar la Piatra Neamț, la Barajul Bâtca Doamnei – 19,5 metri.

”Dacă ar fi făcut dintr-o singură bucată, barajul s-ar putea rupe”, spune Constantin Marcu, unul din oamenii care a lucrat la construcție și, apoi, până în anul 2000, când s-a pensionat, la supravegherea modului în care se comportă. ”Barajul este făcut din 30 de blocuri, care se mișcă independent unul faţă de altul, stânga-dreapta, sus-jos și amonte-aval. Personalul care se ocupă cu urmărirea comportării construcțiilor hidrotehnice asta verifică. Există pendule directe și indirecte, înclinometre, clemă dilatometrică, foraje pentru a fi studiat nivelul pânzei freatice de sub baraj. Există o grămadă de aparatură în baraj, care arată ce se întâmplă în el, dar și sub el.

Dacă vrea Dumnezeu, poate să-l rupă sau să se deplaseze un munte și să se întâmple ceva. Totuși, barajul a fost proiectat să reziste la un cutremur cu magnitudinea de 9,5 grade pe scara Richter.

A fost făcut cu simț de răspundere”.

Barajul de la Izvorul Muntelui a fost construit în perioada 1950-1960, însă, în primii doi ani, s-a lucrat doar la amenajarea de șantier. Fabrica de ciment de la ieșirea din Bicaz, locuințele pentru muncitori, căminul cultural și spitalul au fost ridicate în aceeași perioadă. S-a muncit cu tehnologia rudimentară de atunci, s-au cofrat cu scândură toate galeriile, s-a săpat un tunel de 4,8 kilometri prin munte. Barajul are dimensiuni impresionante, este înalt de 127 de metri și este construit 30 de metri sub pâmânt, dar injecţiile de consolidare, cu lapte de ciment sub presiune, s-au făcut până la adâncimea de 100 de metri. De aceea, Constantin Marcu spune că ”mai este un baraj sub pământ”. El a lucrat chiar la injecţiile de consolidare, iar în 1961 a plecat, odată cu tot şantierul, la Argeş, la construcţia barajului de la Vidraru. Apoi a făcut armata şi, din 1964, când s-a întors, până în anul 2000, a lucrat numai la Bicaz, supraveghind toate aparatele care urmăresc deplasarea barajului și infiltrațiile.

”Normal, el se deplasează, orice pod, orice bloc se deplasează, orice construcție. Nu a fost niciodată o deplasarea a barajului în afara limitelor admise, încă nu s-a ajuns la maxim. Vorbim de milimetri, până în 2 centimetri, nu mai ştiu cât e maxim.

Cel mai periculos lucru ar fi fost ca apa din lac să treacă pe sub baraj şi să iasă în aval. Să ne gândim numai la un lucru: lacul plin are 9 atmosfere pe centimetrul pătrat; dacă apa s-ar infiltra dedesubt, ar fi 9 centimetri care ar ridica barajul.

Dimitrie Leonida a fost primul care a făcut un studiu și aici s-a construit primul baraj din țară. Nu erau specialiști, s-a lucrat cu brigadieri, cu militari, cu deținuți. În 1960, eu intram prin galerii, în timp ce, deasupra, încă se mai lucra. Prima dată s-a început cu excavatoare din astea vechi şi s-au făcut săpăturile pentru cei 30 de metri de construcţie de sub pământ. Pe urmă, s-au adus niște excavatoare mari, rusești, care aveau cupele de vreo 2 mc. S-a folosit dinamită pentru dislocare de rocă, până s-a ajuns la roca de bază, s-au făcut injecții pentru consolidarea rocii de bază. Şi versanţii sunt injectaţi, de jos până sus. Pe urmă, a început să se toarne, dar nu liniar, un bloc era mai sus, altul mai jos, au intrat 1,6 milioane de metri cubi de beton în total. S-a lucrat cu 3 macarele de 20 de tone, cu funicular, era un om pe căruț, cu un steguleț în mână şi el dădea semnalul unde să se toarne”.

* ”Oamenii morţi nu contau, dar cepurile rupte erau subiect de anchetată de Securitate”

Barajul de la Bicaz a fost primul construit în ţară şi, ca la orice pionierat, muncitorii – care nu erau calificaţi – au învăţat din mers. Au fost şi foarte multe accidente, au murit oameni, dar nimeni nu ştie numărul lor. Nu se consemnau nicăieri, nu se făceau anchete, pentru că asta ar fi presupus să se oprească lucrările. Or, la baraj s-a muncit continuu, cu oameni aduşi de la ţară, care nu ştiau decât să mânuiască lopata sau târnăcopul, cu brigadieri care munciseră la calea ferată Bumbeşti-Livezeni, cu deţinuţi… Toţi aveau un singur scop: să dea şantierul ”gata” cât mai repede.

Pe deasupra cablurilor de funicular, s-a făcut o instalaţie electrică, iar becurile de 1000 de waţi luminau ca ziua. Nu conta că-i iarnă sau vară, că plouă sau ninge, betonarea trebuia să meargă în continuare, 24 de ore din 24. Nimeni nu pierdea timpul, totul se făcea repede. Nu s-au oprit lucrările nici când a plouat, s-a răsturnat un mal și a omorât câțiva deținuți. În condiţiile astea, incidentele – când mai adormeau muncitorii, iar alţii, care nu-i vedeau la timp, începeau să toarne beton peste ei – erau detalii. Îi scoteau rapid din gropi, ei se schimbau ca să nu devină ”statui” şi se întorceau la treabă. Nu stătea nimeni la discuţii. De altfel, orice pierdere de timp şi orice incident puteau fi considerate tentative de sabotaj de către securiştii vigilenţi, care aveau şantierul în observaţie.

”Îmi amintesc că am fost liber câteva zile şi, când am venit în tură, mi-a cerut un coleg să-i dau un pacăr – o ţeavă prin care se turna lapte de ciment, sub presiune, în rocă”, povesteşte Constantin Marcu. ”De multe ori, ieşea cimentul prin alte foraje, că erau apropiate, şi, atunci, se închidea cu un dop de lemn. Băiatul care era cu mine i-a dat vecinului pacărul, iar el n-a putut să scoată un cep şi l-a rupt. Într-o zi, au venit nişte specialişti să vadă cum facem probele şi atunci am găsit dopul ăla rupt acolo, l-am scos, am rezolvat treaba, însă, imediat, am fost chemat la Securitate. M-au luat şi m-au chestionat ca pe un borfaş şi norocul meu mare a fost că, atunci când am spus despre ce a fost vorba, băiatul ăla a recunoscut că s-a rupt acolo cepul. Altfel făceam puşcărie pentru sabotaj. Era obiectiv strategic de importanţă 0 sau 1, noi nu ştiam exact în ce categorie este înscris. La vremea respectivă, în Bicaz erau 15.000 de oameni. De la tunelul care duce spre Stejaru, atelierele centrale, barăci, peste tot era un adevărat furnicar. Şi calea ferată Bicaz – Piatra Neamţ tot atunci a fost făcută. Era balastieră la Potoci şi aici era staţia de betoane, iar maşinile de 5 tone – cărăbuşi li se spunea -, aveau o cupă deasupra agăţată cu un cârlig. Se ridica acea cupă şi betonul curgea, jos, în buncăr. Trebuia să fii foarte atent cum treci strada din cauza cărăbuşilor, a maşinilor, de fapt. Mergeau pline încoace, goale încolo, era un du-te-vino continuu. Dar să ştiţi că era şi frumos”.

Astăzi, oricine se plimbă prin galeriile barajului, trăieşte o experienţă pe care o ţine minte. Bineînţeles, doar angajaţii – în frunte cu şeful, Bogdan Branişte – ştiu exact unde se află, în orice moment. Şi se descurcă şi pe întuneric, atunci când se întâmplă să mai fie câte o pană de curent. Oricum, toţi poartă lanterne de obicei şi parcurg, zilnic, kilometri întregi, de la un punct la altul, ca să verifice aparatele, amplasate în locurile în care măsurătorile sunt relevante.

În galerii miroase a sulf, de la apa infiltrată din pânza freatică, iar prin unele zone – a gaz metan, pentru că se produc mici acumulări. Există şi un lift, care iese sub stradă, dotat cu telefon fix, ca să poată fi anunţat mecanicul, în caz că se blochează cabina. În baraj nu este semnal pentru telefonie mobilă.

* ”Atunci n-a meritat, au fost mari tragedii”

Ca să poată fi construit barajul, s-au desfăcut satele. Cine a avut loc şi-a mutat casa pe deal. Cei care n-au mai încăput s-au dus prin alte părţi. Ca să-i încurajeze, statul le-a dat, la început, câte 100.000 de lei de familie, o sumă colosală pentru vremea aceea, când salariul unui director nu depăşea 2.000 de lei pe lună. Însă puţini au primit atâţia bani. După ce s-au mutat primii oameni, statul a revenit asupra deciziei şi n-a acordat mai mult de 18.000 de lei. Cu banii ăştia, abia se putea construi o casă mică, din lemn. Oamenii, însă, n-au avut de ales. Sate întregi au dispărut, iar mulţi bătrâni s-au stins cu zile. Unii venind mereu, pe marginea lacului, când era apa scăzută, şi uitându-se, ore în şir, spre pietrele de la fostele temelii ale caselor lor, care încă se vedeau. Vorbeau şoptit unii cu alţii şi arătau, cu mâna tremurândă, spre locul în care a fost beciul sau fântâna.

Biserica de la Hangu era un reper pentru sătenii din acea parte a lacului. Se vede şi acum, când scade lacul. Oamenii spun că a fost construită cu şine de cale ferată în loc de fier beton şi de aceea a rezistat la dinamitare. O altă biserică, din piatră, a fost desfăcută, şi mutată, bloc cu bloc, cu căruţele, la Izvorul Muntelui, în sat.

”Eu zic că, acum, barajul merită, atunci n-a meritat, au fost mari tragedii”, crede Constantin Marcu. ”Eu am fost la o reciclare la Cluj şi am văzut acolo un sat de moţi, de 100 de case, care a fost mutate. Au făcut, practic, Belişul nou, cu biserică şi casele tip, una lângă alta. Mi-a plăcut acolo. În afară de asta, toată amenajarea de şantier s-a făcut sub supravegherea judeţului. Când s-a terminat barajul, toate construcţiile au rămas staţiune climaterică. La noi, a rămas ruină. În Dodeni, sunt temelii de bărăci şi la ora actuală. Maică-mea n-a vrut nici în ruptul capului să se mute şi-a plecat în audienţă la Gheorgiu-Dej. N-a ajuns să discute cu el, dar şeful de cabinet a chemat-o la două-trei zile, să-i dea răspunsul. Asta vreau să subliniez: ce se stabilise şi ce s-a făcut de fapt. I-a spus aşa: «50 de metri de la şosea spre pădure, casele rămân acolo. Restul terenului, până sub deal, îl cedaţi pentru şantier. Când se termină barajul, şantierul este obligat să vă dea terenul înapoi, în starea în care l-a găsit».

Maică-mea nu s-a mutat şi încă două familii. Restul aveau copii la serviciu şi au fost şantajaţi că, dacă nu se mută, îi dă afară de la locul de muncă. Bunica lui Bogdan Branişte a fost una din cele care nu s-au mutut, însă s-a făcut închisoare în jurul casei ei, era colonia deţinuţilor. Până la urmă, a trebuit să plece”.

Tot efortul şi toate tragediile care au marcat construirea barajului au avut un singur scop: crearea unui stăvilar care să asigure alimentarea hidrocentralei de la Stejaru. Apa merge printr-un tunel, cu diametrul de 7 metri şi lungimea de 4,8 kilometri, care străbate muntele. S-a făcut odată cu barajul, tot cu tehnologia de atunci, mai mult la mână. Muncitorii au pornit din două părţi şi s-au întâlnit la mijloc. În prima carte scrisă, pe vremea Partidului Muncitoresc Român, despre construcţia barajului, se precizează că tunelul de aducţiune se numără printre cele mai mari tuneluri hidrotehnice din lume. S-au excavat 600.000 mc de sterile, s-au turnat 300.000 mc de beton, din care 126.000 mc beton armat, şi s-au făcut injecţii cu 1.500 tone de ciment.

”Barajul de la Izvorul Muntelui este un baraj cu regularizare anuală; eu pot regla debitul care pleacă în aval, indirect, prin hidrocentrala de la Stejaru, anual, faţă de un baraj cum este cel de la Piatra Neamţ, care poate face o regularizare din aceasta zilnică, adică debitul care afluieşte în barajul de la Piatra Neamţ trebuie transmis în aval în aceeaşi zi”, a declarat Cornel Melinte, directorul Hidroelectrica Sucursala Bistriţa. ”Barajul de la Izvorul Muntelui poate să preia volumul de primăvară datorat topirii zăpezilor, poate să preia volumul din ploile torenţiale şi, printr-un regim optim de funcţionare, atât din punct de vedere hidraulic, cât şi din punct de vedere energetic, putem face o variaţie de cotă de aşa fel încât să pot să produc energie electrică, dar şi să pot preveni acumularea de ape încât să nu ajungem la deversare. Deversarea înseamnă ca, pe acele goliri de suprafaţă, să trimit apa pe lângă hidrocentrală şi s-o regăsesc în lacul de la Pângăraţi. Faţă de momentul construirii, impactul pentru economia ţării este total diferit. La nivelul anilor ’60, hidrocentrala de la Stejaru asigura, de departe, stabilitatea sistemului energetic naţional. Actualmente, este un punct important, dar nu singurul şi nu cel mai important. De la Stejaru, apa care se uzinează intră succesiv în 3 lacuri cu acumulare zilnică, cu câte două hidroagregate fiecare: Pângăraţi, Vaduri şi Piatra Neamţ. Iar de la Piatra Neamţ , apa intră pe un şir de 6 hidrocentrale amplasate pe canale: Vânători, Roznov, Zăneşti, Costişa, Buhuşi şi Racova.

Există situaţii în care, din cauza unor ploi abundente, se poate ajunge – şi s-a ajuns de-a lungul timpului -, la deversări nedorite de nimeni.

Se folosește sistemul de alarmare, cu texte înregistrate, se spune exact momentul și cât se deversează. Dacă se deversează la captarea de lângă anexa Vânători, pe albia veche a Bistriței, se dă întâi un jet de alarmare, ca să vadă oamenii care sunt la păscut cu vitele că vine apa. Iar stațiile montate din sat în sat anunță că, în jumătate de oră, se va deversa, dar anunță și debitul. Oamenii cam știu că, dacă este debitul de 50 mc/s, apa e mai mare, spre deosebire de 15 mc/s, de exemplu”.

Despre scenariile, ipotetice şi teoretice, legate de avarierea barajului, directorul Cornel Melinte are o opinie clară: ”Acest baraj este un baraj de greutate foarte bine dimensionat şi riscul unei avarii majore este infim. Barajul pare o instalaţie simplă, dar personalul de acolo este obligat, conform legii şi conform atribuţiilor de serviciu, să facă nenumărate măsurători, care ne dau o imagine permanentă a evoluţiei barajului. Şi se dovedeşte, practic, o evoluţie foarte bună, nu doar bună”.

* ”Pentru două ţigări, militarul le dădea drumul să viziteze barajul”

În baraj, în toate galeriile, dispuse pe 4 nivele, este temperatură constantă. Personalul suferă mai mult vara, pentru că vine de la 30 de grade, de afară, şi, deodată, ajunge la 4 grade. E un şoc pentru organism. Iarna, însă, când sunt temperaturi negative, în baraj e bine. Mai complicat este cu orientarea, prin ”labirintul” de galerii. S-a întâmplat, de-a lungul anilor, ca oameni care au reuşit să intre să nu mai ştie pe unde să iasă. Acum s-a făcut gard, iar la poartă este pază armată, asigurată de o firmă privată.

”Întotdeauna am considerat că paza cea mai bună şi cea mai serioasă a fost paza întreprinderii”, spune Constantin Marcu. ”Omul se temea că, dacă dă drumul cuiva înăuntru, îşi pierde pâinea.

Când lucram eu, era pază militară, lăsam uşa deschisă şi mă trezeam cu oamenii înăuntru. Pentru două ţigări, militarul le dădea drumul să viziteze barajul. Era o problemă serioasă. Omul nu ştia, putea să calce undeva unde nu trebuie, să se accidenteze sau să moară şi răspundeam eu.

Acum s-au schimbat lucrurile în bine. De altfel, un astfel de obiectiv chiar trebuie păzit cu stricteţe. Va rămâne o mărturie a faptului că s-au construit baraje serioase în ţara asta. E adevărat, fără restricţii, dar şi fără să se mai construiască 50 de case pe lângă. Se luau probe, era laborator. Se luau calupuri de beton şi se făceau teste cu presiune; dacă nu era bun îl aruncau şi făcea altul. Iar fierul beton din interior este gros cât mâna”.

În baraj, sunt două seismografe, unul se poate citi pe hârtie, iar celălalt trasmite datele direct la Institutul Naţional de Fizica Pământului. Bineînţeles, aparatele înregistrează toate TIR-urile şi alte maşini grele, care trec pe baraj. Seismograful cu citire pe hârtie este adus din Germania, iar din 1977 merge continuu şi este verificat de 3 ori pe zi.

Pendulul, alt instrument important, este, de fapt, un fir, introdus într-o fantă, şi măsoară, pe două axe, înclinaţia blocului de beton stânga-dreapta şi amonte-aval. Aceiaşi parametri se pot măsura, le nevoie, şi manual. În tot barajul, sunt 5 astfel de pendule, pe diferite blocuri. La rândul lor, clemele dilatometrice măsoară cât se deplasează un bloc faţă de altul. Există 30 de rosturi, de la bază, până la stradă, care sunt verificate anual, pentru că au izolaţie de smoală, care se mai poate fisura.

Ultimul studiu, făcut la 50 de ani de la darea în exploatare a barajului, rezumă: ”Comportarea barajului, fără incidente sau accidente, confirmă calitatea foarte bună a lucrării şi încadrarea sa în parametrii de siguranţă avuţi în vedere la proiectare”.

Cristina MIRCEA

FOTO: Ștefan DAN