”Jana era croitoreasă
Și Jan frizerul o iubea,
Dar ea muri tuberculoasă
Și Jan frizeul o jelea…”
O melodie de succes, care se fredona pe ulițele înguste și strâmbe ale mahalalei pietrene Mărăței, după ultima conflagrație mondială. O poveste de dragoste tristă, locală, terminată abrupt, care seamănă izbitor de bine cu ”Traviata” lui Verdi, unde eroina principală, Violetta, se stinge și ea de tuberculoză, ca și Jana, croitoreasa de sub Pietricica. Singurele deosebiri dintre ele ar fi epoca în care și-au dat obștescul sfârșit, cine le-a bocit și unde au fost înmormântările.
Demult, demult, târgul Pietrei avea în componență nouă mahalale, între care Precista, Valea Viei, Țărăncuța, Mărăței, Dărmănești, Lutărie, Poștei… Dacă primele două au fost descrise cu mult talent, în scris, de gazetarul E. Verman și preotul Gh. Verșescu, celelalte au fost tratate cu o condamnabilă indiferență. Practic, nu s-a spus nimic despre ele. În consecință, să facem ”o reparație istorică”. Să începem cu mahalaua Mărăței.
La începutul începutului, a fost un cătun care, cu timpul, s-a topit în urbea noastră. Exact ca anexele Ciritei, Sarata, Bâtca Doamnei. Cam pe atunci, boieroaica Ana Balș, ”Lățeasca-Bălășoaia”, bogată în multe moșii a ajuns la Piatra, la tribunal. Cum a pierdut procesele, feudala s-a făcut foc și pară. A intrat călare pe cal în tribunal și i-a cravașat pe judecătorii ”vinovați”. Urmarea? Boieroaica a ajuns după gratii, la Iași, cu servitoare și țigan bucătar la dispoziție. Și dreptul de a primi musafiri. Dacă ar fi fost judecată azi, în mod sigur primea arest la domiciliu.
Revenind în mahalaua Mărăței.
Pe vremea fraților Lalu, bogătași greci pripășiți la Piatra Neamț, cu fabrici, bănci și relații la Curtea Regală, Mărățeii se întindeau cu aproximație de la Podul Scully la Abatorul de sacrificat animale (Șc. gen. nr. 1 Piatra Neamț) și de la Muntele Pietricica la Bistrița cea zglobie. În Mărăței, a funcționat o frizerie vestită, intitulată ”La Jan și Ica”, dugheana evreului Kaț, cârciuma lui madam Zeillicovici și o moară de dărăcit lână… Seara, la cârciumile mai răsărite, se cânta melodia nemțească Lily-Marlen ascultată cu adevărată religiozitate de soldatul Fritz, aliatul nostru de atunci și de astăzi.
Mahalagiii din Mărăței aveau palmele bătătorite și crăpate de muncă. Cei mai mulți roboteau cu cârca la fabrica de celuloză, numită pe vremea comuniștilor Reconstrucția. Noi, țâncii, îi ziceam Cerloză, evident greșit. Surplusul de mahalagii lucrau la făbricuțele de cherestea, parchet și scobitori de pe malul Bistriței. Nnu le căutați, că nu le mai găsiți, s-au privatizat.
Țâncii mahalalei Mărăței, vara se hârjoneau în prundul Bistriței de la schela Arini, iar iarna se dădeau cu sania pe derdelușurile de sub Cernegura. Școlile cele mai meritoase din mahala erau nr. 2, nr. 26 (”Daniela Cuciuc”) și nr. 1. La una din aceste școli a învățat și Gh. Iacomi, ajuns medic chirurg la Spitalul Județean Neamț, unde se păstrează și astăzi o sală de operație ce-i poartă numele.
Mahalaua Mărăței era străbătută de o stradă pavată cu piatră cubică, se numea Victoria și era garnisită numai cu maghernițe negustorești. Pe aici trecea zilnic coloana de autobuze ce-i ducea pe operatorii chimiști la CFS Săvinești. Se cutremura pământul. În timpul liber, mahalagiii mergeau în pădure după bureți, la ”Ciupercă”, o crâșmă din mijlocul lacului de la Reconstrucția, sau la pescuit. Cei mai buni pescari au fost Cropaciuc, Burlacu și moș Orza, acesta fiind și cel care vindea și vermuși roșii pentru scobat, când intra în bătaie, primăvara, în aprilie.
Cine crede că trista poveste de dragoste dintre Jana și Jan din Mărăței a fost singura idilă din burgul nostru, se înșeală, rău de tot. Tinerii din veacul trecut, ca și cei de azi, erau frumoși, deștepți și iubeau viața.
O altă pildă de dragoste eșuată din porunca destinului.
În primăvara lui ’28, a apărut pe ulițele târgului un tânăr și chipeș inginer elvețian ce răspundea la numele de Willy Freihofer. Misia lui în urbea noastră era construirea unei uzini electrice pe str. Aviator Dumitrescu – Țesători, pe vremea comuniștilor -, la granița dintre Țărăncuța și Borzoghean. Elvețianul avea o ținută de mare sportiv și făcea o impresie bună. După programul de muncă, umbla teleleu Tănase prin târg și se documenta. Așa a descoperit, întâmplător, un boboc de fată, care l-a zăpăcit pe loc. Frumoasa pietreancă citea în balconul casei sale, vizavi de uzina electrică. Minunea s-a produs: cei doi s-au văzut, s-au plăcut și au devenit amici înamorați. Se întâlneau duminica, mergeau la plimbare în parc, stăteau pe bancă și oftau… Discuta numai în limba lui. Cum, la Piatra Neamț, primăvara, la 10 Mai se sărbătorea Ziua Regelui în Grădina Publică de altădată, tinerii amorezi n-au lipsit din peisaj. Ca să-și impresioneze iubita, elvețianul i-a oferit cadou un imens curcan pe tavă. Cel mai baban curcan de la petrecere. Și, când toată lumea credea că ”celebrul cuplu” se va căsători și va trăi fericit până la ”adânci bătrânețe”, destinul a strigat: ”Halt!”. Elvețianul s-a întors în Elveția, în orașul Winterthur, cu o mare fotografie înrămată, pe care a pus-o la cap, iar pietreanca noastră și-a căutat refugiul în cărți. S-a adeverit încă o dată zicerea ”Ochii care nu se văd, se uită!”.
În orice confruntare dintre mahalagiii pietreni, cei din Mărăței aveau un avantaj cu care îi încuiau pe toți ceilalți. Aveau un poet. Se numea Doru Hainaru și, ce-i drept, era surdo-mut, dar era poet. Îl descrie un gazetar care l-a cunoscut personal:
”Era roșcovan din cale afară. Mergea cu gâtul strâmb, căscând gura des ca și când s-ar fi sufocat. Purta sub braț o servietă veche și era îmbrăcat cu o manta soldățească lungă până-n pământ. Se spunea că fusese student la Iași și-l izbise un profesor cu capul de tablă. De atunci rămăsese neom. Dimineața îl găseai în Grădina Publică sau în Parcul Cozla, așezat pe o bancă, rezemându-și fața de umărul drept. Privea un timp prin frunzișul castanilor, apoi începe să scrie zorit, vers după vers, ca și când i le-ar fi dictat cineva. Muncitorii de la tipografie îi tipăreau poeziile pe foi volante, pe care apoi le împărțea trecătorilor, în special tinerilor îndrăgostiți”. (Laurian Ante, ”Hoțul de câini”, București, 1974).
Căutătorii de nod în papură cârcoteau despre Hainaru care locuia în mahalaua Mărăței la nea Petrică, cizmarul, tot felul de povești. Ba că se iubește în taină cu ”liceista” care stă în gazdă la madam Tarhon. Ba că este spion și urmărește miscările trupelor germane din Piatra. Ba că e lingău și bețiv. Prea umbla barbunca prin crâșme. Când un tren marfar, încărcat cu grinzi de lemn pentru podurile militare germane, a deraiat și s-a prăbușit în apele Bistriței învolburate, poetul Hoinaru a dispărut din Mărăței, irevocabil și definitiv. Femeile din mahala și-au făcut cruce că au scăpat de el și l-au întrebat pe cizmarul lor, Petrică: ”Cum aveai curajul să-l primești în dugheana dumitale, dacă îți fura ceva, dacă îți dădea foc?”.
În toamna lui ’40, trupele germane ale ”Reichului milenar” au început să pătrundă în România, ca aliate. Au ajuns și pe meleagurile nemțene, unde au fost primite cu mare ospitalitate. Catanele de trupe au fost cazate pe Borzoghean în barăci, ofițerii în clădiri mai ochioase. Localnicii care roboteau cu sârg la ridicarea barăcilor – dulgherii, tâmplarii, sobarii, geamgiii – erau scutiți de armată și nu erau trimiși pe front. Așa au scăpat băftoșii de încercuirea de la Cotul Donului. Nemții, deveniți peste noapte ”pietreni”, erau băieți spilcuiți, înalți, blonzi și cu ochii albaștri. Au zdrobit multe inimi gingașe din târgul uitat de lume.
Se povestește că un fermecător ofițer german s-a îndrăgostit ”lulea” de fiica adorabilă a unui primar nemțean. S-a înamorat atât de tare de fată, încât a lăsat-o grea. Prostimea târgului a rămas ”paf”, n-a înțeles nici în ruptul capului cum s-a întâmplat așa ceva, mai ales că româncuța nu știa nicio boabă nemțește, nici ”Auf Wiederseen!”. A învățat, însă, când i-a zis așa, frumosul teuton, când a plecat din Piatra…
V-am povestit niscaiva iubiri eșuate din mahala, din veacul trecut, pentru că au făcut parte din viața noastră. Pentru că democrația ne-a adus numai libertate, sărăcie și vorbe de clacă. Pe scurt, o viață de mahala mai cosmetizată, cu telenovele indiene și turcești, cu concursuri stupide, cu filme de pe vremea lui Stan și Bran, cu un circ politic zilnic. Peste tot, mahala!
Prof. Dumitru RUSU
FOTO: Pixabay