Acasă Actual Casa cu poveşti despre iubire

Casa cu poveşti despre iubire

DISTRIBUIȚI
izotec

Doamne, în liniștea zorilor acestei zile, vreau să vin la Tine şi să-ţi cer pace, înţelepciune şi tărie! Vreau să privesc astăzi lumea cu ochi plini de iubire, vreau să fiu înţelegător, răbdător şi blând, să-i văd, dincolo de aparenţe, pe copiii Tăi aşa cum îi vezi Tu şi să nu văd decât binele în fiecare dintre ei. Închide urechile mele faţă de orice calomnie, păzeşte-mi limba faţă de orice vorbire de rău, să nu rămână în mintea mea decât gândul ce binecuvântează. Să fiu atât de binevoitor şi de voios încât toţi cei care se apropie de mine să simtă prezenţa ta, Doamne! Îmbracă-mă în frumuseţea ta şi fă ca, de-a lungul acestei zile, să te vestesc lumii! Amin”.

Această rugăciune simplă este rostită, în fiecare dimineață, într-o casă din Turturești, unde și-au găsit acoperiș, hrană și iubire 5 mame și cei 13 copii ai lor. Oameni, care nu s-au întânit niciodată înainte de a locui împreună, au învățat să se înțeleagă, să se bucure, să se asculte unii pe alții și, mai ales, să se roage și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru că le-a îngăduit o nouă șansă.

În sala de mese de la parter, pereții sunt tapetați cu fotografii.

Sunt nunți, botezuri, inclusiv al unei femei de 36 de ani, creștinată la Pângărați pentru că numai acolo este cristelniță mare, un copil care avea la naștere 1,2 kg și niciun medic nu i-a dat șanse, însă acum are 6 ani și este în Italia, un alt băiețel pe care l-a bătut tatăl lui când avea 6 luni, l-a dat cu capul de calorifer, a fost operat pe creier și acum are 11 ani, dar nu vede, nu aude și nu se mișcă. Sunt imagini din vieți care au început strâmb, în case de copii, unde personalul deschidea larg geamurile, așeza copiii direct pe ciment și-i spăla cu furtunul cu apă rece. Unde cei mai mari îi băteau veșnic pe cei mai mici și le luau dulciurile. Sunt imagini ale unor tineri traumatizați de propriile familii, de copii care n-au știut să vorbească până la 4-5 ani, pentru că, de când reușeau să se țină bine pe picioare, erau puși să aibă grijă de găini și de gâște și nu se ocupa nimeni cu logopedia. Dar sunt și poze ale unor oameni care au învățat să zâmbească, să fie luminoși, să iubească și să plece pe calea lor cu un bagaj pe care l-au construit cu ajutorul, de fiecare zi, al doamnei Mihaela. Și o poartă în sufletele lor, în gândurile lor și în rugăciunile lor, oriunde au ajuns în lumea asta mare.

Prin mâinile şi prin sufletul doamnei Mihaela Tureschi, au trecut 468 de mame, în 15 ani și jumătate. Numărul copiilor nu-l mai știe, dar au fost în casa ei de la mame cu un singur copil, până la unele cu 5-6.

* ”Eram ca o epavă în derivă”

La 40 și ceva de ani, viața mea nu mai avea sens, era iadul pe pământ, urmare a grelelor păcate săvârșite”, spune Teodora, care are acum 57 de ani și locuiește în casa de la Turturești de aproape 13 ani. ”Mă îndepărtasem de părinți, de vechii prieteni, pierdusem serviciul, locuința și aveam grave probleme în familia pe care mi-o întemeiasem în anul 1995. Și mai grav era că nu mă mai simțeam în stare să lupt pentru a crește cei doi copii, care aveau atunci aproape 3 ani (George) și 10 ani (Ioana). Mă apucasem de băut și locuiam într-o baracă de pe șantierul din Roman. Iar în mijlocul acestui nisip mișcător, Dumnezeu a îngăduit să mi se întindă o creangă pentru a putea ieși”.

Teodora a fost ”trezită” de o cunoștință care i-a dat numărul de telefon al Mihaelei Tureschi. Așa a ajuns cu Ionela și cu George (aflat în scaun cu rotile) în casa ”Centrului de ajutor pentru viaţă”, care atunci era în Dumbrava Roșie. Acum, Ionela este studentă la Arte Plastice, la Iași, iar casa e plină cu lucrările ei, și George este elev în clasa a VII-a, premiant, pasionat de engleză, de citit și de inovații. A fost operat recent și a scăpat de presiunea pe care sternul o exercita asupra organelor interne, din cauza unei deformări accentuate a coloanei vertebrale. Dacă-l întrebi cum se simte, pe el nu-l doare niciodată nimic. Este, însă, foarte sensibil şi devine preocupat dacă vede că doamna Mihaela zăbovește cam mult în camera ei sau nu e plină de energie ca de obicei. Și nu ezită să spună ferm că o iubește, pentru că este, pentru el, ”a doua mamă”.
Mihaela Tureschi a început activitatea caritabilă în anul 2000, cu scopul de a ajuta tinerele care deveneau mame pe nepregătite și voiau să-și abandoneze copiii în spital. A început o alergătură contra cronometru după nași, pentru a boteza mai întâi copiii deja abandonați în maternitate. Apoi a primit fete însărcinate în casa din Dumbrava Roșie, unde era depozitul mare de materiale de construcții al firmei familiei ei, și un teren de două hectare și jumătate. În 2008, însă, casa a fost pierdută la bancă și centrul s-a mutat la Turturești, într-o altă locuință, pe care a cumpărat-o un preot. Între timp, doamna Mihaela urmase vreo 6 cursuri făcute prin Fundația Principesa Margareta, se specializase în câteva domenii, inclusiv psihologia copilului, derulase câteva proiecte, primise și două premii (femeia anului 2008 și premiul Galei Oamenilor pentru oameni), dar, dincolo de toate astea, învățase că lucrul cel mai important în viața unui om este să-și știe rostul rânduit de Dumnezeu.
Am avut o înclinaţie spre caritate dintotdeauna, iar când aveam bani foarte mulţi și mi s-a pus un diagnostic pe care nici nu vreau să-l pronunț, am înţeles că poţi avea de toate şi, de fapt, nu mai nimic în 5 minute. Şi am întors cu totul viaţa mea, dar şi a celor din jurul meu. Fratele și sora mea m-au sprijinit de la început, apoi băiatul meu, care acum este kinetoterapeut la Spitalul de recuperare din Iași. Eu am învățat cel mai mult din practica dură, cu care m-am confruntat: mamă schizofrenică care se dădea cu capul de pereţi și situații despre care nu scrie în nicio carte şi în niciun curs. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat, iar dacă este ceva bun aici este pentru că El a făcut, nu eu”.

* Casa fără internet, dar cu ”Baba-oarba” și ”Am pierdut o batistuță”

Ca să ajungi la casa din Turturești, trebuie să știi. Nu este niciun indicator, pe gard nu este nici pancartă. Te-ai aștepta ca un astfel de loc, unde mai vin bărbați cu dorințe de răzbunare, pentru că au rămas fără femeile pe care le chinuiau și fără copiii cărora le beau alocațiile, să fie ferecat. Porțile, însă, sunt larg deschise, iar gardul din spate este pictat. Casa nu are internet. Doamna Mihaela, a cărei noră lucrează cu copiii dependenți de tabletă, s-a ferit. Preferă să joace cu ei ”Baba-oarba”, ”Am pierdut o batistuță” sau ”Țară, țară, vrem ostași”. Uneori, seara, după poveste, este loc și de un film bun sau de un remi. Vara e timp de umblat pe dealuri şi de observat natura.

Doamna Mihaela a început să educe copiii în acelaşi timp cu mamele. Nici ele nu ştiau să ţină furculiţa corect, să meargă la piaţă şi să decidă ce cumpără, să facă mâncare şi curăţenie, să spună ”mulţumesc” şi ”iartă-mă”, să-şi îmbrăţişeze copiii şi să le arate cât de mult îi iubesc. Şi tot împreună, mame şi copii laolaltă, au învăţat să se roage şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru fiecare zi din viaţa lor.

Am considerat că Biserica este cel mai serios partener şi am sprijinul majorităţii preoţilor din oraş. Pentru mine n-are nicio importanţă dacă cineva e catolic sau ortodox, nu unde sunt eu sunt cei mai buni, sunt persoane care vin din alte confesiuni, le am şi în casă în momentul ăsta, una dintre ele s-a botezat la ortodocşi. Însă eu respect orice opţiune privind religia şi, de aceea, nu există în casă niciun fel de tensiune. Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Am cunoscut preoţi de excepţie şi asta m-a bucurat. Am cunoscut oameni de excepţie. Eu zic că toţi avem ceva bun în noi şi depinde cum ne uităm la celălalt, dacă nu cumva avem noi ochiul stricat. Eu exerciţiul ăsta trebuie să-l fac aici, până o să-l fac bine: să scot ce-i bun din cei de pe stradă, şi din cei care au trăit în canale”.

* ”Te crezi Dumnezeu, de-i judeci pe toţi? Respiră!”

Casa, pusă la dispoziţie de preotul care a oferit sprijin constant centrului, trebuie păstrată în stare excelentă, chiar dacă adăposteşte mulţi copii. Prima regulă este ca toată lumea să aibă mare grijă de fiecare obiect. Apoi, mamele au atribuţii în funcţie de priceperea fiecăreia: una se ocupă cu găinile şi cu centrala, două sunt la bucătărie, Teodora se ocupă cu copiii – activităţi afară, cântece, poezii, ajutor la teme, desene, jocuri – şi una este responsabilă de curăţenie. Şi toată lumea face rugăciuni aproape o oră, în fiecare zi.

Unii spun că e program de mănăstire, dar nu e deloc aşa. Nu e atmosfera unei instituţii, aici e căldura unei familii. Mă uit la copii, vin de la şcoală, se aşază la masă şi unul îmi spune că s-a certat cu colegul, altul că e îndrăgostit. N-am voie să zâmbesc, toate sunt probleme serioase şi importante. Unii mi-au zis că vor să fiu mama lor. Le-am explicat că mama lor este lângă ei, eu sunt doar doamna Mihaela. Sunt mame de 14 ani, care nu ştiu să dăruiască ceea ce are nevoie un copil, cresc odată cu copiii lor”.

Uitându-se peste pozele de pe pereţi, doamna Mihaela l-a găsit pe unul din băieţeii care avea 4 ani când a venit în centru şi nu spunea un cuvânt. El este cel care avusese grijă de găini. Un altul, de 3 ani şi jumătate, avea deja diabet, pentru că nu mâncase decât cartofi cu zahăr până la acea vârstă. Alături, o tânără, care a fost botezată la 23 de ani, când avea deja copil. În aceeaşi zi a fost botezul ei, cununia cu tatăl copilului şi botezul copilului. Din altă fotografie zâmbeşte ”Biluţă”, un băieţel a cărui mamă a crescut la casa de copii. A venit în centru, direct din maternitate. Acum Biluţă este în anul III la liceul de artă, cântă la pian (a avut deja vreo 6 audiții), vrea să se facă preot şi, de un an şi ceva, poartă veşminte şi face ucenicie în biserica părintelui Cojan.

Dincolo de acoperişul pe care-l au deasupra capului şi de farfuria cu mâncare caldă, toţi cei care au ajuns în centru, s-au ”stabilizat” şi au plecat apoi să trăiască pe picioarele lor, au învăţat să fie oameni frumoşi şi să nu-i critice pe ceilalţi.

Am avut proaspete venite, din diverse medii, dornice să facă reguli. Una chiar era mai înverşunată şi începuse să observe care dintre cunoscuţi merge la biserică. Am oprit-o imediat: «Te crezi Dumnezeu, să-i judeci pe toţi? Tu cum erai? Respiră!» Întotdeauna trebuie să avem grijă la vorbele pe care le rostim şi să ne gândim ce impact au”.

* ”Vă iubesc! Diana”

Diana a fost un caz ”special”, o fată tare bună, despre care doamna Mihaela spune, sigură pe ea, că Dumnezeu a trimis-o la centru. Era studentă în anul II şi rămăsese însărcinată, motiv suficient ca familia s-o renege. A căutat, probabil pe internet, şi a găsit adresa centrului de la Turtureşti, ea fiind din alt judeţ.

Parcă o văd şi acum, m-am trezit cu ea în uşă, era iulie, iar ea avea cizme de blană. Mi-a plăcut din prima. A născut după trei zile şi a stat 6 ani aici. A lăsat facultatea de litere, a făcut postliceala, iar acum este în Anglia, cu copil cu tot, şi lucrează ca asistent medical. A trimis bănuţi pentru casă. Asta înseamnă că a înţeles, nu că stăteam eu în bănuţii ei. Şi acum aştept, că se pare că vorbeşte cu un băiat şi să-i fac şi o nuntă, dacă mă ajută Dumnezeu să fiu sănătoasă”.

Acum câţiva ani, când Diana era încă în casă, de ziua doamnei Mihaela, care este pe 28 aprilie, toate mamele din centru au scris câteva rânduri pentru ea, apoi au adunat filele şi au făcut o cărticică. Este unul dintre cadourile de suflet, pe care Mihaela Tureschi îl păstrează cu grijă.

Alături de dvs. am învățat să fiu OM. De multe ori, când am simțit că nu mai pot, dvs. ați fost acolo și m-ați ridicat. De multe ori când am greșit, ați fost acolo și m-ați iertat. De multe ori când am uitat să fiu bună, ați fost acolo să îmi amintiți. De multe ori când mă simțeam tristă, ați fost acolo și m-ați îmbrățișat. Îmbrățișări care mă făceau să mă simt mică, să redevin copil, dar, cel mai important, îmi transmiteați iubire și mă ajutați să o pot împărți și eu cu ceilalți. Vă iubesc! Diana”.

Tot de Diana este legată şi una dintre minunile despre care vorbeşte doamna Mihaela. Diana învăţase să gătească foarte bine, deşi, când a venit în casă, nu ştia să facă nici măcar cartofi prăjiţi. Era la bucătărie, când a descoperit că s-a terminat mierea de albine. Pentru casă, mierea de albine este foarte importantă, mai ales în perioadele în care copiii fac ”tratamente” pentru imunitate. N-a durat 20 de minute și un preot, care ajuta centrul în mod constant, a sunat-o pe doamna Mihaela şi i-a spus că este grăbit şi nu are timp să stea, dar o roagă să iasă până la poartă, să-i dea nişte miere de albine.

La fel s-a întâmplat şi când s-au terminat lemnele în plină iarnă, iar în casă era un copilaş de doar două săptămâni, şi când s-a terminat mâncarea… tot timpul a apărut cineva care a adus.

Când apare vreo problemă, toată lumea pune genunchiul la rugăciune și, noi ca noi, dar sunt convinsă că rugăciunea copiilor merge ca săgeata albastră. Sunt tineri de la liceul Rareș care s-au dus cu colindul și au venit și-au luat medicamente pentru copii, pentru tot anul. Să nu mai spună nimeni că tinerii din ziua de azi sunt nu știu cum, să se gândească întâi ei când erau tineri ce făceau. Şi le-am spus lor: «Vedeți ce face rugăciunea! Să exersați cu lucrul ăsta pe unde veți fi!» Nu-i totul să mergi la biserică, important este cum trăiești și câtă dragoste pui într-o vorbă și în absolut orice gest”.

* ”Aici l-am cunoscut pe Dumnezeu”

Dintre toate mamele, singura care încă nu are puterea să zâmbească şi i se citeşte suferinţa pe faţă este o femeie de 43 de ani, venită acum 8 luni, de la Băluşeşti. A avut o căsnicie de coşmar timp de 21 de ani şi este mama a 5 copii.

Viaţa mea a fost zbuciumată. Tatăl lor era violent din cauza alcoolului, mă lovea. Pe ei nu-i bătea, dar îi jignea, avea o ură în suflet. Am îndurat stresul şi apăsarea din familie. Le-am spus la copii să fie de acord cu el orice ar spune. N-am mai răbdat când a început cu ameninţări cu moartea. M-am gândit că eu mă duc, dar ce fac copiii, că rămân în urmă. Fata cea mare este în primul an la asistenţă socială, băiatul a rămas la taică-su, iar eu şi ceilalţi 3 copii suntem aici. Bine, şi fata când vine în vacanţă tot aici vine, iar doamna Mihaela îi trimite pachet. Aici avem o viaţă minunată aş putea spune. Dacă mai sunt mici neînţelegeri, ne iertăm, suntem ca nişte surori. N-am crezut că, după 21 de ani, pot avea o viaţă liniştită. Dacă un copil greşea cu ceva, tatăl lui pe mine îşi vărsa nervii. Şi se întâmpla din nimic. De multe ori mă gândeam că eu sunt de vină, că poate nu i-am educat bine, dar nu înţelegeam de ce este aşa. Ar fi trebuit să fie altfel”.

Fiica mijlocie a femeii are 14 ani. Cu ea de mână a plecat de acasă, pentru tatăl ei o ura, fiindcă încerca să aplaneze scandalurile şi le-a dat pe amândouă afară. Acum, adolescenta a început să picteze, inspirată de lucrările Ionelei, pe care le-a găsit în casă. E fericită că trăieşte în pace şi că a fost cu doamna Mihaela la teatru.

Celelalte două mame, una de 28 de ani, cu 3 copii, şi una de 30 de ani, cu un băieţel, au avut aceeaşi soartă: bărbaţii lor le-au abandonat, pur şi simplu, când şi-au găsit alte femei.

Aurelia, cea de 30 de ani, e mai ambiţioasă şi s-a apucat să facă şcoală, ca să devină bucătar. Îi este atât de recunoscătoare doamnei Mihaela că a primit-o, încât nici nu se gândeşte să plece vreodată din preajma ei: ”Cât o să ţină centrul, o să stau aici. Nu ştiam până acum să mă rog, să cer iertare, eram mereu mândră, eram mereu cu ură şi nu ştiam de ce mi se întoarce înapoi răul, că nu înţelegeam că am făcut rău. Acum, când greşesc, mă lupt să mă împac cu omul faţă de care am greşit. Şi sunt atentă ce spun şi cum spun. M-am legat foarte tare de locul ăsta şi e normal, pentru că aici l-am cunoscut pe Dumnezeu”.

Cristina MIRCEA

pietricica turism

Lasă un răspuns