Acasă Actual Din tradițiile poporului român – Mărțișorul

Din tradițiile poporului român – Mărțișorul

În cele mai multe părți din Bucovina, și mai cu seamă din Moldova, Muntenia și Dobrogea, este datină ca părinții să lege la 1 martie copiilor cîte o monetă de argint ori de aur la gît sau la mînă.

Moneta aceasta, care e de regulă atîrnată de o cordea roșie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roșie și albă, sau dintr-un fir de arnici roșu și unul de bumbac alb, sau și din mai multe fire de argint și de aur, se numește mărțișor, mărțiguș și marț.

Scopul legării sau punerii mărțișorului la gîtul sau mînile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus și-l poartă să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoși și curați ca argintul cu venirea primăverii, și peste vară să nu-i apuce și scuture frigurile. Punerea sau legarea mărțișorului se întîmplă de regulă la 1 martie des-dimineață, pînă nu răsare soarele.

Totodată e de observat că părinții, cînd îl pun, se feresc să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci zic ei că se pătează copiii pe ochi.

Unii copii poartă mărțișorul 12 zile la gît, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tînăr. Și dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că și copilului îi va merge bine în viață.

Alții îl țin la gît pînă ce văd primul pom înflorit și atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoși și frumoși ca florile pomului respectiv.

Alții îl poartă pînă înfloare porumbarul sau porumbrelul lat. Prunus spinosa L., și păducelul, lat. Crataegus Oxyacantha L., și atunci, luîndu-l, îl pun pe un porumbar, respective pe un păducel, zicînd ca copilul să fie alb ca floarea acestor ciritei.

Și iarăși alții îl poartă pînă sosesc berzele (cocostîrcii), iar atunci îl aruncă după aceștia, zicând:

Na-ți negrețele,

Și dă-mi albețele!

Datina punerii mărțișorului la gîtul copiilor e uzitată și la românii din Macedonia, cu acea deosebire numai că acolo nu se pune în ziua de 1 martie dimineața, ci în ajunul acestei zile.

Iată ce ne spune în privința aceasta d-l I. Nenițescu:

«În ajunul lui martie, mamele pun la brațul copiilor mărțișor, ce se poartă pînă în ziua de Patruzeci de Mucenici, cînd se scoate și se leagă de ramurele vreunui pom. Mamele cred că pomii vor rodi abundent iar copiii cred că rîndunelele le-ar aduce haine nouă de Paști.»

În multe părți, și mai cu seamă în Muntenia, este datină ca să poarte mărțișor la gît sau la mînă nu numai copiii cei mici, adecă băieții și fetițele, ci și fetele cele mari, ba pînă chiar și o seamă de neveste tinere. Și aceasta o fac ele cu scop ca să nu le ardă și pîrlească soarele, căci:

Cine poartă mărțișoare

Nu mai e pîrlit de soare,

ci ca să li se conserve coloarea pielei pe față în timpul verei, ca și în timpul iernei.

Pe la finea lunii lui martie însă unele dintre dînsele iau legătura marțului și o pun pe trandafiri, iar moneta o dau pe vin, pîne albă și caș, crezînd că fata care a purtat marțul, făcînd aceasta, îi va fi fața albă ca cașul și rumenă ca trandafirul și vinul.

Altele, din contra, îl poartă pînă ce începe cucul a cînta, sau pînă ce înflorește porumbarul ori vișinul, și atunci îl aruncă ca și copiii, pe rămurelele acestor pomi sau pînă cînd sosesc berzele, și atunci, cum le văd, le aruncă după acestea.

Însă cele mai multe dintre dînsele caută ca atunci cînd îl scot și și-l aruncă, să nu le vadă soarele, căci văzîndu-le, se înnegresc.

Acestea sînt toate datinele și credințele românilor, cîte le-am putut eu pînă acuma aduna în privința mărțișorului. Din toate cele înșirate rezultă că mărțișorul sau mărțigușul servește celor ce-l poartă ca un fel de amulet. Însă cine voiește ca mărțișorul să aibă efectul dorit, acela trebuie să-l poarte cu demnitate. Celor ce nu fac aceasta, și cu deosebite fetelor cari uită că poartă mărțișor, nu le ajută nimic. Dovadă despre aceasta avem următoarea poezie poporală de pe valea Prutului din Moldova:

Lelița cu mărțișor

Fuge la badea într-un zbor,

Și-i dă gură de trei ori,

Și se-ntoarce-apoi în zori!

Azi e una, mîni îs două,

Poimîini douăzeci și nouă…

Iar cînd lelea a cătat,

Nu era de sărutat,

Ci de gătit feșele,

Feșele, pelincile.

Totodată, trebuie să amintim încă și aceea că mărțișorul era mai demult un dar ce-l dau nu numai părinții fiilor lor, ca în ziua de azi, ci un dar care și-l trimiteau românii unul altuia la 1 martie.

Acuma însă această datină strămoșească a început în cele mai multe părți, și cu deosebire în Moldova, a se pierde, iar în Bucovina, care s-a ținut odinioară de Moldova, numai rar unde se mai aude de dînsa. Un semn că aici s-a pierdut mai cu desăvîrșire.

Iată ce ne spune în privința aceasta dl. N. Gane:

«Astăzi, cînd societatea noastră, din română ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încît a ajuns a nu mai scrie, nici vorbi, nici gîndi românește, cînd înșiși copiii din fașă nu mai învață a zice tată și mamă, ci papa, maman, cînd și chiar slugile de prin case se monsuiesc și mădămesc în disprețul vechii frății românești, în această grozavă babilonie de limbi și moravuri, am uitat toate tradițiunile vechi care împodobesc trecutul nostru. Așa, dacă am întreba astăzi pe oricine ce este un mărțișor, desigur că ar da din umere, zicîndu-ne: nu știu!, căci nu numai obiceiul, dacă însăși amintirea lui, însuși înțelesul cuvîntului s-a șters din memoria noastră.

Româncele din vremea trecută nu știau să-și facă părul din negru alb și din alb negru, spre derîderea vîrstelor, nu cunoșteau crinolinele și turnurele, puful și cocul, spre derîderea formelor omenești; ele se îmbrăcau cu altițe, își spălau fașa cu apă de izvor și urmau datinilor și obiceiurilor strămoșești; ele ciocneau ouă roșii la Paști, ascultau cîntece de stea la Crăciun, colindele la Anul Nou și trimiteau mărțișori la întîi martie.

Astăzi gingașele degete a damelor noastre nu mai îndrăznesc să atingă ouăle roșii, ușele noastre se închid cu îngrijire înaintea colindătorilor ce cutează să ne calce pragul, iar mărțișorul nici nu se mai știe ce este.

Să scuturăm dar noi pulberea uitărei de pe acest vechi și frumos obicei strămoșesc.

Mărțișorul era un dar ce și-l trimiteau românii unul altuia în ziua de 1 martie. El consta într-un bănuț de aur spînzurat de un găitan de mătasă împletit cu fire albe și roșii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gît pînă cînd întîlnea cea întîi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit.

Bănuțul însemna îmbelșugarea, firele albe și roșii ale găitanului însemnau fața albă ca crinul și rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.

Așa aveau vechii români obiceiul de a se ura în ziua de 1 martie!

Ei erau naivi în sufletul lor; trăiau în simplicitate și împrumutau vorbele și obiceiurile lor de la mama natură, care împodobea fruntea fiicelor lor cu flori de cîmp și vorbele bătrînești cu alegorii poetice.

Toate însă s-au șters de buretele așa-numitei civilizațiuni moderne, care, în locul comorilor de înțelepciuni și tradițiuni strămoșești, n-a găsit altăceva mai bun de pus în loc decît minciunile de la 1 aprilie, care și acestea, din cauza necontenitei îndulciri a moravurilor noastre, au ajuns a se practica în toate zilele anului.»

În fine, trebuie să mai amintesc încă și aceea că în unele părți din Banat este datina ca la 1 martie să se facă și să se poarte în loc de mărțișor, legături de mărgele.

* Dragobetele de martie

În prima zi a lunii lui mărțișor, numită pe alocurea și Dragobete, Dragobete ca de primăvară, și Dragobete cap de vară, este datină în cele mai multe părți locuite de români ca fetele cele mari să strîngă apă de neauă (omăt, zăpadă) și cu apă de aceasta să se spele apoi peste tot anul, anume ca să se facă frumoase și drăgăstoase.

Tot în această zi este datină a se face și dragobete de dragoste.

Iar dragobetele de dragoste se face, și anume nu numai în prima zi a lunii lui mărțișor, ci și mai pe urmă în decursul întregei acestei luni, în următorul chip:

Se caută prin pădure floare de fragi și, cu apă de pe ea, se spală fetele mari, anume ca să fie plăcute și văzute cînd merge peste an la joc ori la altă petrecere, zicînd:

Floare de fragă,

Din luna lui Marț

La toată lumea să fiu dragă,

Urîciunile să le desparți!

Pe lîngă apa de neauă și cea de pe floarea de fragă din luna lui mărțișor, unele românce mai întrebuințează încă și apa de ploaie, precum și cea de izvor din aceeași lună, parte spre conservarea sănătății și parte spre învîrtoșarea pepenilor (castraveților) murați și a curechiului (verzei) murat, care începe în decursul acestei luni a se muia și a se strica. Așa românii din Bihor, în Ungaria, spun că dacă în luna lui mărțișor te speli cu apă de ploaie ești sănătos, iar cei din Bucovina spun că, dacă se ia apă în Zilele Babei din fîntînă sau din pîrîu și se toarnă în poloboacele cu curechi sau cu pepeni, aceștia nu se moaie, ci se fac vîrtoși.

SURSA: Simion Florea Marian, ”Sărbătorile la români – studiu etnografic”

 

 

Lasă un răspuns