Acasă Actual Doamna Vica de la ”Casa Bunicilor”

Doamna Vica de la ”Casa Bunicilor”

DISTRIBUIȚI
izotec

În general, 8 martie e prilej de promovare a femeilor vizibile, celebre, femei importante – medici, profesori, manageri, femei de succes. 8 martie, însă, este și ziua femeilor pe care nu le cunoaște decât familia ori cel mult vecinii, și a femeilor care robotesc anonime în posturi și funcții prea puțin publice și prea puțin vizibile, și a femeilor care au ieșit la pensie și care contează mai puțin pentru economia națională și mai mult pentru statistici. Cu această idee, ne-am oprit la Centrul rezidențial pentru persoane vârstnice ”Casa bunicilor” din Roman.

Personalul, dar și colegii și colegele din Centrul Rezidenţial pentru persoane vârstnice ”Casa Bunicilor” din Roman o alintă ”doamna Vica”.

O bunicuță minionă, firavă, gingașă, care pare mereu neajutorată, dar cu o anume cochetărie, cu o coafură elaborată și doi ochi în care și-a găsit adăpost toată inocența lumii.

Are maniere ușor desuete și un zâmbet permanent, care pare a fi un fel de scut cu care se apără de eventualele impoliteți.

– Apreciez că ați evitat să mă întrebați ce vârstă am… Dar pot să vă spun că sunt destui ani de când mă aflu aici, în Centrul rezidențial. Da, de cinci ani sunt aici și n-am să uit niciodată dragostea cu care am fost primiți și cu care suntem noi tratați aici. Ne simțim foarte bine, iar eu cred că cei care suntem acum aici formăm un colectiv minunat. De-a dreptul minunat! Suntem înconjurați cu blândețe și bunătate, suntem – pot spune – răsfățați din anumite puncte de vedere. Și mai mult nici nu ne trebuie, la anii noștri.

Doamna Vica remarcă, tangențial, ca pe un amănunt nesemnificativ, că acel Centru pentru persoane vârstnice este situat ”mai într-o margine de oraș”, dar retușează imediat, amintind că locatarii sunt duși, uneori, în oraș în mod organizat.

– Mai ne duc câteodată în oraș, dar putem merge și singuri. Cu bilet de voie, se înțelege. Dacă îmi lipsește ceva aici, m-am gândit. Nu, nu-mi lipsește nimic, am toată îngrijirea și supravegherea și asistența de care am nevoie. Dar… îmi vine, uneori, să mai colind magazinele, să mă uit la… poșete, la pardesiuri, la pantofi… așa, să-mi clătesc ochii, cum se spune, nu neapărat să cumpăr.

Doamna Vica a ales să locuiască la ”Casa bunicilor” fiindcă n-a vrut să-și deranjeze copiii, întrucât ea crede că, după o anumită vârstă, părinții trebuie să devină mai discreți cu copiii lor, să nu mai fie foarte prezenți în viața acestora, deoarece copiii au viețile lor, familiile lor, problemelelor. Doamna Vica are doi băieți. Amândoi căsătoriți, dar ea nu este încă bunică și asta pare să o întristeze puțin.

– Băiatul mare e la Brașov, a urmat istoria, a luat și doctoratul în istorie, ca și nora mea, de altfel. El a mai absolvit și facultatea de drept după aceea și este, de 12 ani, directorul Bibliotecii județene Brașov. Băiatul cel mic a urmat, și el, dreptul și acum este la Piatra Neamț. Mă bucur de ei, mă bucur că sunt sănătoși, că am reușit să-i ajutăm să-și facă studiile și că se împlinesc. Când mă sună, și mă sună des amândoi, și mă întreabă dacă sunt bine, eu le spun că sunt foarte bine, fiindcă nu vreau eu să le împui capul cu ce mă mai doare pe mine sau că mi-amorțește nu știu ce… Când îi aud la telefon, îmi îmbracă sufletul. Eu am preferat să vin aici, nu că nu m-ar fi luat cu ei, oricare din copii, fiindcă eu știu cum i-am crescut, cum i-am educat și nu sunt copii care să fugă de părinții lor ori să-i lase de izbeliște. Dar m-am gândit că e mai bine într-un cămin, unde să am și condiții și asistență medicală și să mai și socializez, cum se spune acum. Adică să mai schimb o vorbă, o rețetă, o părere…

Doamna Vica Elvira Nazare este una din persoanele cele mai active din Centrul rezidențial romașcan pentru vârstnici. Confecționează tot felul de decorațiuni, ornamente și compilații florale din hârtie și din alte materiale care sunt expuse pe pereții Centrului, se îngrijește de peste 30 de ghivece cu flori diverse, de la mușcate până la cactuși și orhidee, dar cea mai importantă activitate a ei este aceea de dirijor al corului ”Casei bunicilor”.

– Da, Centrul nostru rezidențial ”Casa bunicilor” are un cor. Eu mă ocup de el. Datorită pregătirii mele. Am avut foarte mulți amatori să cânte în cor, dar eu am făcut o selecție de la început, de acum 5 ani, și n-am primit persoane care nu au ureche muzicală și care nu au voce. Ce să facem, nu toată lumea poate cânta și atunci să-i lăsăm pe cei care pot să o facă. Și am fost, cu acest cor al nostru, pe la toate mănăstirile din județ și nu numai… Chiar mai înainte am terminat repetiția pentru 8 martie. Avem în repertoriu cântece adecvate sărbătoririi zilei femeii. Corul nu este unul foarte mare, dar 12-14 coriști sunt în formă mai tot timpul. Acum, știți cum e într-un astfel de Centru, unii poate nu mai aud așa bine, alții nu mai văd așa bine, dar eu caut să mă apropii de ei și, dacă tu cauți să te apropii de oameni, simți că ei te îmbrățișează cu sufletele lor.

Doamna Elvira locuiește de 5 ani în Centru. În primii doi, a avut o colegă de cameră cu care s-a înțeles foarte bine, dar,la un moment dat, aceasta a părăsit Centrul, prilej de tristețe pentru toată lumea. Pensionarii Centrului, chiar dacă locuiesc în camere diferite, știu și simt la fel față de orice eveniment din mica lor comunitate: o plecare, un nou coleg, o criză cu trimitere la vreun spital, vreun deces, toate acestea agită la fel toată comunitatea.

– Ei, mi-a părut tare rău când a plecat, dar am zis că, probabil, avea să-i fie mai bine. Am rămas prietene, vorbim des la telefon. Pe urmă, mi-a venit o nouă colegă, cu care mă înțeleg și mai bine decât cu cea dinainte… Și așa trebuie să fie, să ne înțelegem bine aici, pe Pământ, cât trăim, că nu e nimic dincolo.

Doamna Vica a fost, în viața activă, cadru didactic timp de 40 de ani. Absolventă a unei școli de arte și meserii (foarte populare până prin anii ’60), Elvira Nazare a predat desen, muzică, lucru de mână. Mulți ani prin comunele din jurul Romanului, iar în ultimii ani dinaintea pensiei la Liceul ”Roman-Vodă”, la Școala nr. 1 și la Școala nr. 7.

– Nu m-am gândit niciodată să socotesc, chiar și aproximativ, cam câți elevi mi-au trecut prim mâini în 40 de ani de carieră, dar mai păstrez, prin podul casei, câteva caiete pe care făceam prezența și puneam note înainte de a le trece în catalog. Un fel de ciorne, dacă vreți, ori de maculator, cum se spunea pe atunci, și sunt sute și sute de nume în aceste caiete. Dar mie mi-a plăcut meseria și, să știți, dacă nu ai drag de copii, n-ai ce căuta la catedră. Iar eu nu am predat un obiect esențial, matematica ori limba română, ca să zic că m-aș fi impus prin importanța obiectului. Aceste îndeletniciri, ce predam eu, nu erau de prim rang și, atunci, trebuia să fac ceva care să-i atragă pe copii la obiectul meu… și eu cred că am reușit. Satisfacția vine atunci când, peste ani, te întâlnești cu un fost elev, care te recunoaște și îți transmite gratitudinea lui pentru tot ce l-ai învățat… Atunci poți să-ți spui în sinea ta ”Da, nu am făcut umbră pământului degeaba, am lăsat ceva în urma mea”. De exemplu, nu mai departe de aici. Doamna doctor care are grijă de sănătatea noastră mi-a fost elevă și nu a uitat ce a învățat de la mine…

Soțul s-a grăbit să plece într-o altă lume în urmă cu 12 ani, la numai 62 de ani, puțin timp după ce băiatul cel mare își luase doctoratul. Provenea dintr-o familie cu 10 copii și a fost un soț perfect, spune doamna Vica.

– Mi-a fost foarte greu, fiindcă noi ne completam reciproc în mai toate chestiunile. Mie, și când trăia soțul, nu mi-a fost ușor, însă, fiindcă eram doar o femeie, contra 3 bărbați. Dar am reușit, cu o vorbă bună, cu exemplul personal, să am o familie unită, frumoasă și reușită. Și mi-a fost greu că am rămas singură la anii în care aș fi vrut, mai mult ca oricând, să merg la brațul soțului meu.

Cel mai greu moment din viață rămâne atunci când i-a murit mama.

– Se întâmpla la foarte scurtă vreme după ce născusem băiatul cel mare și, brusc, m-am simțit singură pe lume. Am realizat apoi că așa trebuia să fie și că am rămas cu familia mea, cu soțul și cu copilul meu, fiindcă părinții se duc în drumul lor.

Nu are o pensie mare, dar nu se plânge.

– Sunt mulțumită că am cu ce plăti aici, la Centru – că plătim 10 milioane – și-mi mai rămâne și mie ceva… Și, când e vreo aniversare sau vreo onomastică a copiilor, contribui și eu financiar, cu puțin, dar așa, cât pot și eu.

Deși a fost toată viața o femeie liniștită și calmă și nu s-a dat în vânt după petreceri, nu a stat doar în casă în timpul liber.

– Ne plimbam, când avea timp și soțul, care a avut o muncă de teren și scăpa mai rar. Și ne duceam la nunți, fiindcă soțul meu provenea dintr-o familie cu 10 frați, iar el a fost cel mare și vă dați seama la câte nunți a trebuit să mergem… Dar era frumos și plăcut să petrecem în familie.

A fost, tot timpul interviului, foarte emoționată. A avut, mereu, teama că ar fi fost, poate, mai bun alt răspuns… O stare de incertitudine pe care și-a indus-o ea însăși, din dorința de a nu dezamăgi.

– Nu știu dacă am fost la înălțimea așteptărilor cu răspunsurile, fiindcă așa e aici…

Epilog:

Cei care au citit romanele Rodicăi Ojog- Brașoveanu nu și-ar fi putut imagina fizic personajul Melania Lupu altfel decât așa cum arată doamna Elvira Nazare: ”O femeie care atrage atenția și simpatia tuturor prin simplul său comportament. Atitudinea de fetiță neajutorată, inocența și prospețimea spiritului, manierele impecabile, dar ușor demodate, îi conferă un magnetism teribil” (caracterizare făcută de maiorul Cristescu Melaniei, în romanul ”Bună seara, Melania”).

Dan AILINCĂI

pietricica turism

Lasă un răspuns