Acasă Actual Dr. Dorice Albu: ”Dumnezeu face minuni, noi nu suntem decât oameni. Profesioniști,...

Dr. Dorice Albu: ”Dumnezeu face minuni, noi nu suntem decât oameni. Profesioniști, dar oameni”

DISTRIBUIȚI

Providența i-a scos în cale, la momentul potrivit, un om potrivit, care a intuit că misiunea de a salva oameni în momente dintre cele mai critice este adevărata ei menire. Era în liceu și credea că va face Literele sau Dreptul. A învățat pentru Medicină, a intrat din primul an la Iași și a absolvit cu 9,98. A terminat două mastere, dintre care unul pe terapia stresului și a durerii cu reputatul profesor emerit dr. Ostin Costel Mungiu, tatăl cunoscutului regizor Cristian Mungiu. Dr. Dorice Albu a lucrat pe timpul rezidențiatului la Spitalul ”Sfântul Spiridon” din Iași, și un an în Franța. Deși ar fi putut să aleagă între cele două, a terminat specializarea pe Urgență și a decis să se întoarcă acasă, la Piatra Neamț, unde, din 2013, conduce Serviciul de Ambulanță Neamț. Dorice Albu se consideră o femeie puternică, directă, protectivă, hotărâtă și, la 37 de ani, face a doua specializare.

– Când ați știut că veți ajunge doctor?

Eram în liceu și încă oscilam între Litere și Drept, poate pedagogie, fiindcă eram la Liceul Pedagogic, în Piatra Neamț, poate asistentă medicală.

Într-o zi, m-am dus la medicul de familie după o rețetă. Dna doctor Liliana Dorofte mă întreabă atunci: ”Dorice, ce vrei tu să te faci când vei fi mare?”. Am fost un pic surprinsă și i-am spun că nu m-am decis, poate asistentă medicală sau învățătoare. La care dna doctor mi-a replicat scurt: ”Auzi, n-ai vrea tu să revii cu picioarele pe pământ, să te-apuci de învățat și să dai la Medicină?!”.

A fost ca un declic pentru mine, tot drumul spre casă m-am gândit că, într-adevăr, îmi place să fiu doctoriță și am revăzut toți anii în care am avut grijă de sora mea mai mică. Delia e cu 9 ani mai mică: i-am spălat scutecele mult timp și am fost lângă ea în cele mai importante momente ale vieții ei. Așa mi-am descoperit latura protectivă. Iar dna doctor Dorofte a fost omul care mi-a deschis mintea și m-a ajutat să mă descopăr într-un moment important al vieții mele. Am mers atunci acasă și le-am spus părinților mei decizia mea, iar ei au înțeles și au acceptat și m-au susținut, din toate punctele de vedere.

– Medic urgentist la Ambulanță, o profesie extrem de solicitantă, trebuie nervi tari, sănătate maximă și o oarecare detașare în cursul misiunilor. Cum se descurcă o femeie într-un asemenea ritm, știut fiind că, la Neamț, ca în toată țara, de altfel, sunt puțini medici și asistenți medicali, puține autospeciale și, din păcate, multe nenorociri?

Asta a fost ceea ce am ales.

Eu nu am regrete și fac exact ceea ce-mi place, nu este o profesie în care să reziști dacă nu-ți place ceea ce faci.

După ce am terminat liceul, am dat examen și la Drept, și la Medicină. Prima dată s-au afișat rezultatele la Drept, unde fusesem admisă, a fost examen de dosare, așa era pe-atunci. Apoi, când s-au afișat și rezultatele la Medicină, bineînțeles că am ales Medicina. Am terminat cu 9,98 Universitatea de Medicină și Farmacie ”G.T. Popa” din Iași, în 2006. Am ales să nu fac masteratul imediat, pentru că eram însărcinată și în acel an a murit și tatăl meu. Am făcut rezidențiatul la UPU în Spitalul ”Sfântul Spiridon” din Iași și un an am fost la specializare în Franța. Inițial, am oscilat între cardiologie și urgență, dar eu am dat examenul de rezidențiat pe post, la Ambulanța Neamț, fiindcă voiam să vin acasă. Chiar dacă am avut posibilitatea să aleg între o clinica universitară din Iași și Franța.

– Între cardiologie și urgență, ați ales-o pe cea din urmă doar pentru a putea profesa acasă?

A fost doar unul din motive. Cardiologia este, după Urgență, a doua mea pasiune, chiar dacă am ratat 10 la absolvirea facultății tocmai din cauza unei întrebări din cardiologie. Și nu renunț, acum fac a doua specializare, pe cardiologie.

Ceea ce m-a atras și îmi place ca medic urgentist este tocmai ritmul, provocarea de a face absolut tot și mai mult decât tot pentru a salva viața unui om, lupta cu secundele când ajungi la misiune și te înțelegi din priviri cu echipajul, lacrimile de mulțumire din ochii rudelor celor pe care-i readuci la viață, momentele de după misiune când, în drum înapoi spre stație, discutăm între noi dacă am făcut tot, dacă mai puteam face ceva.

Discuțiile astea ne eliberează pe toți de acea tensiune pe care, în timpul misiunii, nici unul dintre noi nu are cum s-o perceapă. Ea există, însă concentrarea noastră este pe misiune, pe victimă, pe lupta cu timpul, cu situația din teren.

Și, întotdeauna, pe drumul de întoarcere din misiune eu îmi dau seama că, de fiecare dată, Dumnezeu este cu mine, este cu echipajul, cu victima și că, de multe ori, face minuni, fiindcă noi nu suntem decât oameni. Profesioniști, dar oameni.

– Ați venit în 2012 pe post și un an mai târziu ați fost numită manager, până în prezent, faceți și gărzi. Cum faceți să vă acordați un pic de timp?

Programul managerial este de la ora 8 la ora 16, iar gărzi fac doar noaptea. Timpul meu cu mine este dimineața. Mă trezesc de ani buni la ora 5, fără ceas. Până la ora 6,45, când trezesc fetița pentru școală, atunci e timpul meu: pregătesc micul dejun, beau un ceai, citesc o pagină-două dintr-o carte, îmi fac programul pe ziua respectivă – niciodată nu plec de acasă fără să știu exact ce fac în acea zi. Ghiozdanul și hainele pentru școală sunt deja pregătite de cu seară, niciodată Azaria nu-și caută o rochie sau o bluză dimineața. Dimineață sunt eu cu gândurile mele, cu emoțiile și sentimentele mele, cu ziua care mă așteaptă. Când se trezește Azaria, totul este pregătit și până plecăm am timp pentru ea: servim amândouă micul dejun, stăm de vorbă, apoi plecăm spre școală și cântăm în mașină, tot drumul.

– Azaria nu vă reproșează că stă prea puțin cu dumneavoastră?

Vă dați seama, în curând împlinește 11 ani și este la vârsta întrebărilor și a reproșurilor. Singura ei mâhnire este că nu mă are lângă ea în fiecare noapte, așa cum colegele și prietenele ei le au aproape pe mamele lor. Am și avut o perioadă foarte grea în ultimii mai bine de doi ani și jumătate. De curând s-a terminat divorțul, după 15 ani de căsnicie, și a fost destul de urât. Tocmai de aceea, în vacanța de iarnă am dus-o pe Azaria într-o excursie, în Laponia, în țara lui Moș Crăciun. A fost o săptămână întreagă numai pentru noi două, am stat permanent una cu alta, am avut ocazia să mă apropii mai mult de ea și să recuperăm timpul. Ne-am împrietenit și mai mult și ea a putut să se deschidă față de mine. Mă bucur că este un copil întreg și frumos. A plâns în hohote, în Ajun, când l-a văzut pe Moș Crăciun în sania trasă de reni, exact ca în povești, și a fost foarte emoționată de tot peisajul acela deosebit. A fost o vacanță frumoasă pentru amândouă. Mergem în fiecare an împreună o săptămână în vacanță, atunci suntem numai noi două.

-Vrea și ea medicină?

Fetița mea este o mare iubitoare de animale: are un motan – Brioșel, un câine – Atis, un labrador, are două broscuțe țestoase, acvariu cu pești, cinteze și canari. Și nicio păpușă! În programul ei zilnic are multe activități, pe lângă animăluțele de care are grijă, face cursuri de călărie, tenis, pregătire la diverse materii. Are și ea un ritm alert, ca și mine. Din toate aceste preocupări, de până acum, cel mai mult o atrage să petreacă timp cu animalele, să le îngrijească, îi place mult natura și libertatea. Aș vrea să facă medicina, dar, orice ar alege, eu voi fi alături de ea. Consider că este darul meu de la Dumnezeu și voi face orice pentru ea.

– Cum reușiți să găsiți energia necesară, în fiecare zi?

Eu sunt o femeie puternică, îmi place să trec frumos prin viață, iar problemele nu sunt pentru mine necazuri, ci provocări. Consider că orice hop care apare este trecător și niciodată nu mă plâng, mai degrabă sunt genul care caută imediat soluția. Așa sunt eu. Și-mi place să spun lucrurilor pe nume, direct și mai ales atunci când apar neînțelegeri prefer să comunic, să discut. Fiindcă eu consider că multe neajunsuri apar din cauza lipsei de comunicare între oameni. Eu sunt o fire deschisă și cred că este importantă nu doar comunicarea, ci și felul în care spui lucrurilor pe nume, pentru că de multe ori poți răni pe cineva din cauză că nu ai fost atent ce cuvinte și ce ton ai ales să comunici.

Colegii mei știu că eu sunt cea mai bună prietenă când nu suntem în misiune, dar când am pornit la intervenție, toată lumea își face treaba și este responsabil.

Am mare încredere în colectivul de la Ambulanță, sunt toți profesioniști și spun asta pentru că merg cu ei de mult timp în misiuni și știu cum lucrează: nimeni nu scoate niciun cuvânt, fiecare știe exact ce are de făcut și își face treaba, toată lumea se înțelege din priviri.

– În atâția ani de Urgență, există vreo situație care v-a marcat?

Cazurile care mă marchează sunt cele cu copii. N-am să uit niciodată un caz… Eram la un accident rutier, părinții au scăpat… dar copilul era în stare foarte gravă. Mama s-a aruncat la picioarele mele și plângând atât a spus: ”Vă rog, salvați-mi copilul!”. Eu, pe moment, nu am realizat disperarea mamei, resuscitam copilul. Am reușit să-l resuscitez, l-am transportat la UPU. Pe drum, înapoi spre bază, noi nu știam ce a urmat, dar tot drumul niciunul dintre noi nu a scos un cuvânt. Cred că tot echipajul avea în minte durerea acelei mame, nimeni nu mai putea să rostească nimic, așa era de copleșitor, mai ales că noi, profesional vorbind, știam care sunt șansele. Din păcate, am auzit că a murit mai târziu, pe ATI.

– Viața în Urgență înseamnă multe cazuri la limită, victimele sau rudele acestora nu mai au când să spună ”mulțumesc”, fiindcă totul se face în viteză și rănitul trebuie să ajungă cât mai rapid la spital. Dar de multe ori viața unui om depinde de cât de repede vine ambulanța și de cât de repede se intervine.

Să știți că eu am trăit trei asemenea experiențe, iar ultima chiar din vara trecută. Fusesem cu un an în urmă la o misiune, un accident rutier pe la Alexandru cel Bun. O mașină acroșase un motociclist, acesta era în stare foarte gravă, l-am dus în UPU și apoi tot noi l-am transferat la Iași. După un an, bărbatul, care este din Bacău, a venit la noi la Ambulanță și a vrut să știe cine l-a salvat în acea noapte, fiindcă el era în comă și nu-și amintea nimic. Oricum, era încă în cârje după un an de la accident. Și a venit la un an de zile ca să-mi mulțumească: ”Dumneavoastră ați fost îngerul meu?!”, a spus el și faptul că a vrut să vină personal să-și exprime recunoștința pentru noi, după un an, este o satisfacție profesională. Fiindcă știi atunci că ai dat tot. Ca și în cazurile în care, deși știi că ai făcut tot, pierzi lupta, fiindcă nu poți să fii supraom.

– Ce vreți să transmiteți femeilor?

Colegelor mele, prietenelor, familiei mele, femeilor în general, vreau să le spun atât: viața, cu provocările ei, este frumoasă, prețuiți-vă și iubiți, restul este trecător.

Cristina IORDACHE

pietricica turism

Lasă un răspuns