Acasă Actual Recurs la memorie: Oastea Domnului și Securitatea

Recurs la memorie: Oastea Domnului și Securitatea

Înființată în 1923 de preotul Iosif Trifa, în Ardeal, Oastea Domnului a fost o mișcare care a reunit mulți adepți din Biserica Ortodoxă Română. În 1948, comuniștii au scos-o în afara legii, deși toți membrii săi erau ortodocși, iar măsurile reparatorii aveau să vină abia în 1990, când și Statul, și BOR, a repus în drepturi Oastea Domnului și a fost ridicată caterisirea preotului Iosif Trifa. Acum, sediul de bază al mișcării e la Sibiu, numărul membrilor este semnificativ, iar unul din ei este la Săvinești, Neamț.

Constantin Mitroi are puțin peste 90 de ani. A lucrat ca agricultor, plutaș, constructor de case, dar și la Combinatul de Fibre Sintetice Săvinești, de unde s-a pensionat. Deși erau vremuri de prigoană comunistă, deși a fost anchetat de Securitate la Bacău, Piatra și Săvinești, Constantin Mitroi a aderat la Oastea Domnului în 1952 și nu a mai părăsit-o până în ziua de azi. Are o memorie extraordinară, iar spusele sale pot avea valoare de document pentru acea perioadă, când Securitatea era în tot și-n toate, iar oricine încerca să iasă din rând intra, automat, în supraveghere, dacă nu chiar în anchetă.

– Domnule Mitroi, cum a fost cu cărțile la uzină, la Săvinești?

Directorul și un alt inginer, care era evreu, mi-au găsit cărți în fabrică. Inginerul șef, când venea în control, mai dădea cu piciorul când nu-i plăcea ceva, dar la mine lua cartea, frumos. Era ”Viața lui Iisus”. Mi-a găsit altă carte, a desfăcut-o, s-a uitat în ea, a pus-o înapoi frumos. El a fost și cel care l-a înfruntat pe securist, maiorul Ionașcu, care a zis așa: ”Este om periculos, pentru că este în Oastea Domnului”. Iar inginerul i-a spus: ”Dacă ar fi toți ca omul ăsta, eu nu ar trebui să fiu aici. Dacă el este aici, nu ai nicio treabă”. Când ceilați au văzut că l-a înfruntat pe securist, oamenii de lângă mine îmi arătau un respect deosebit și mă mai protejau. M-au găsit dormind, mi-au luat ceasul de la mână. Eram obosit, pentru că mergeam la întâlniri cu oamenii din Oastea Domnului. Sau întârziam, tot pentru că fusesem la adunare…

– Credeți că veghea Dumnezeu asupra dvs.?

  • Nu știu, dar era o putere care îi supunea pe toți, chiar și pe securiști. Nu pot să explic altfel.

– Câte cărți religioase ați dus în uzina de la Săvinești?

Religioase nu am dus decât două. Biblia mea a ajuns și la comitetul de partid. Un maistru, Dumnezeu să-l ierte, a zis: ”Cum să meargă instalația bine, dacă tovarășul Mitroi citește Biblia în timpul serviciului?”. Erau doi maiștri, unul era bețiv și unul afemeiat. Amândoi îmi ziceau că ei mă văd cum îmi port limba în gură și că mă rog. Până la urmă, șefii mei cei mai mari mi-au luat apărarea și mi-au dat Biblia înapoi. Puteau să nu mi-o dea sau să-mi facă multe rele. De asta spun, Dumnezeu lucra pentru mine.

– Cum a fost cu Securitatea?

Păi, întâi și întâi, eu nu rămâneam numai cu adunarea din cetate, de aici, din Săvinești. Aici eram patru lucrători, să aibă cu cine sta oamenii la adunare, pentru o cântare, un cuvânt, o poezie, pentru o sfătuire. Dintre noi, unul-doi puteam pleca unde era nevoie. Eu m-am mai dus pe la Țolici, pe la Verșeni… Ducându-mă, ăștia au început să mă caute. Securiștii mă căutau cu un IMS, din alea cu cort pe ele. Dincolo de Bodești, peste deal, eu m-am întâlnit cu ei, dar nici ei nu m-am cunoscut și nici eu nu i-am cunoscut. Luni dimineața, am venit acasă, m-am echipat cu alte haine și m-am dus la lucru, la un verișor, la acoperișul unei case. De sus, de pe casă, am văzut pe băiatul meu că venea cu cineva pe cărare, cu o haină galbenă. Mi-a mirosit și mie, ca și când vine lupul, că se întâmplă ceva. A întrebat care este Mitroi Constantin. I-am spus că eu sunt. ”Coboară, ca să mergem până acasă”. Acasă era soția, care era operată de vreun an de inimă.

– Când se petrecea acest eveniment?

Pe 24 iulie 1964. Au luat și un martor, un cumnat de-al meu. Ei erau cinci inși. Soția mea a încuiat casa, a luat cheile cu ea și stătea întinsă pe iarbă. Le-a zis: ”Eu sunt operată de inimă. Dacă vă purtați rău cu mine…” Nu i-au făcut nimic. Mi-a dat cheile, am deschis casa și m-au întrebat dacă am ceva subversiv. Eu mă așteptam la altceva, că erau destule… Puteau să-mi arunce peste gard vreo armă, vreun pistol, și spuneau că este a mea și mă băgau la pușcărie. Totuși, le-am răspuns: ”Doar dacă ați aruncat ceva în ogradă”. ”Nu, nu”, mi-au spus. ”Cărți nu ai?” ”Am!” M-am dus cu ei în casă. Au căutat peste toto. Eu, ce știam, am scos, dar a rămas un caiet, în care scrisesem eu pe la Comănești ”Meditații la Sfânta Evanghelie după Ioan”, capitolele 7 și 8. Îl am și acum. Și o carte, ”Călătoria creștinului”… Erau căzute după sobă. Dumnezeu le-a apărat. Restul au fost luate. Am avut Biblia în versuri de Petre Dulfu, am mai avut ”Filocalia”, de la părintele Veleșcu, de la Podoleni… N-au vrut să mi le lase, în rupul capului!

– Trebuiau să-și justifice vizita la dvs. acasă…

Probabil. Le-am spus de părintele Veleșcu, dar el făcuse pușcărie și se gândea, săracul, că poate o să-l ia și pe el. Nu a fost arestat din cauza asta, Dumnezeu să-l ierte. Am avut un vraf mare de cărți pe plită și mi le-au luat. Le-am spus că am auzit la radio că Biblia poate fi citită de studenți și de oricine din țara asta. Și au scos din vraful de caiete, Biblia și testamentul și mi le-au așezat pe plită. Am fost foarte mulțumit, că era foarte greu de găsit o Biblie atunci. Iar la plecare mi-au zis ca vineri să mă prezint la Bacău, la Securitate.

* ”Mi-am băgat mințile în cap în 1952”

– Cum a fost la Bacău?

Nu am avut nicio frică, nicio grijă. M-am prezentat și m-au luat înăuntru. Unul m-a întrebat ce caut în alte comune. Le-am răspuns că mă duc unde sunt creștini, cărora le place de Dumnezeu. La început, au vorbit oleacă mai frumos, după aceea s-au apucat de scris. Au mai venit și alții. Venau pe rând. Am spus că eu nu-mi vând frații. ”Ce, faci un păcat?” ”Nu, dar dvs. sunteți oameni adevărați ai legii, care cunoașteți și aveți toată puterea. Eu nu spun niciun nume”. M-au amenințat cu închisoarea. ”Păi, am venit pregătit. Mi-am sărutat soția, băieții nu erau acasă. Dacă mă duceți undeva, la închisoare, dacă am să muncesc, o să-mi dea o pereche de haine mai vargate și o să lucrez. Seara o să-mi dea un blid de mâncare, că mai rea, dar merge. Nu o să dorm nici în zăpadă, nici în ploaie. O baracă tot or să aibă”. ”Uite, bă, comunistul!”, a zis unul, în sensul că nu mă tem. Mi-au mai zis să-mi bag mințile în cap. Mințile mi le-am băgat în cap din 1952.

– V-au bătut?

Nu. Pentru că mă uitam peste ei și îl vedeam pe Iisus răstignit. Credeți-mă, nu am avut nicio teamă, simțeam că Dumnezeu mă scapă. Nu mi-au dat nici măcar o palmă. M-au amenințat, dar nu m-au bătut.

– Ce s-a întâmplat în 1952?

Atunci m-am întors la credință. Eram militar și, la Duminica Tomii, am făcut legământ. În timpul armatei, am făcut la Piatra doi ani. Am lucrat la Pângărați, la podul care trece peste Bistrița. De Paști, mi-au dat drum acasă trei zile: sâmbătă, duminică și luni. A doua zi, de Paști, am fost la slujbă, la biserică. O fată din sat mi-a spus de adunare, ea era pregătită pentru a doua zi de Paști, pentru că, la această sărbătoare, nu se fac adunări mari. Mama ei mi-a zis să vin a doua zi. În ziua a doua, este slujbă mai puțină, iar eu am plecat după ce s-a cântat axionul. Venind spre casă, aveam o bucată de carne de miel în mână și mâncam pe drum. Părinții mei au căutat să mă vadă pe la horă, pe la scrânciob. Însă în mine se făcea o lucrare. Am trecut și pe lângă crâșma lui Popic, iar niște băieți din sat m-au invitat să mă duc cu ei la băut. Le-am arătat că am bani, dar nu-mi trebuie băutură. Fumător eram, țigări aveam. De asta am zis la Securitate că mi-am băgat mințile în cap în anul 1952.

– Ați stat mult la Securitate?

Am stat o singură zi. Au scris o declarație de șase coli duble. Nu am refuzat să semnez, pentru că nu se putea. Nicio palmă nu mi-au dat, nici unii, dar, de amenințat, m-au amenițat. Când m-au amenințat să nu mă mai duc la adunări, m-am dat lângă perete și am spus: ”Dacă în România mai este vreun om care crede, eu mă dau lângă el, iar dacă nu, pușcați-mă!” M-au hărțuit cum au vrut ei, doar din cuvinte. Le-am mai spus că ”dacă mi-ar da Uzina de la Săvinești, la anul aș mai face o secție”. Au râs și au zis iarăși: ”Iote bă, comunistul!” Am semnat acele coli, dar am refuzat să dau declarație. La fel s-a întâmplat și la Piatra. Acolo eram eu și Nelu Aursulesei, de la Slobozia. Nu știam unul de altul, eu într-o cameră, el într-o cameră. Ne-au dat coală de hârtie, ochelari, pix, să scriem ce-am făcut la adunări și ne-au lăsat o jumătate de oră. Nu am scris niciun rând, nici eu, nici Nelu. Parcă am fi fost amândoi la un loc. Așa lucrează Duhul lui Dumnezeu. Lui Aursulesei îi confiscaseră și magnetofonul, și cărțile, plus un acordeon.

– Când au încetat presiunile?

Am auzit la radio de pactul pe care Ceaușescu l-a semnat și l-am multiplicat și l-am dat la frații mei din comunele învecinate, cum că românul are dreptul să adere la orice credință recunoscută de statul român. Noi eram ortodocși, așa încât nu ne mai puteau face nimic. Pe securistul Ionașcu nu l-am mai văzut la uzină. Mai era unul, Dascălu, care era un om rău, aspru. Mai era unul Lupu, iar eu am fost dat pe mâna lui. S-a purtat omenește cu mine, iar la urmă ne-am despărțit râzând, când am ieșit la pensie. M-a întrebat cum s-a purtat cu mine, iar eu i-am spus: ”Ca un om bun. Dacă vroiai să mă bați, puteai să o faci”.

– Ce-au spus preoții din comună?

Nu am avut probleme, pentru că noi suntem ortodocși, ca toată lumea.

– Cu care dintre ei v-ați împăcat mai bine?

Cu părintele Filip, Dumnezeu să-l odihnească în pace! M-am cunoscut cu el când a venit prima dat în sat. Nu a fost iubit de Securitate. Era un om extraordinar, și i-am fost dascăl la biserică.

– Regretați ceva din viața asta?  

Îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe Dumnezeu mai de tânăr. Eu am trăit până la 25 de ani bețiv, fumător, bătăuș, rău din cale-afară. La nunți bătăi – am venit acasă fără spate la cămașă. Tăiat nu am fost, dar așa am trăit eu până la 25 de ani. După, Dumnezeu le-a schimbat pe toate. Și mama plătea la preoți să se roage să-l întoarcă pe băiatul ei de la relele pe care le făcea. Când am venit la Oastea Domnului, mama s-a speriat crezând că m-am dus la o adunare rătăcită. Când au auzit că sunt în Oastea Domnului, preoții, care nu țineau pe atunci cu Oastea, i-au spus mamei că eu m-am rătăcit. I-au spus mamei: ”Măi, femeie, eu mă rog pentru că îmi dai bani, dar roagă-te tu pentru el, pentru că este copilul tău”. Dar Dumnezeu nu a lăsat lucrurile, iar, după 28 de ani, a venit și mama la Oastea Domnului, cu două săptămâni înainte de a trece în veșnicie. S-a hotărât și ea, cu legământ. Tata a făcut și el legământ, la 79 de ani, dar meritul îl are Costică Neamțu, nu eu. El venea la tata și îi vorbea din Biblie.

Constantin NEGRU

Lasă un răspuns