Acasă Actual EXCLUSIVITATE Vlad Ivanov: ”M-am făcut actor ca să le arăt oamenilor sufletul”

EXCLUSIVITATE Vlad Ivanov: ”M-am făcut actor ca să le arăt oamenilor sufletul”

DISTRIBUIȚI

Vlad Ivanov (n. 1969, Botoșani) are profilul și consistența unui actor total. Premiul Gopo câștigat pentru rolul părintelui Ivan în ”Un pas în urma serafimilor”, debutul în lungmetraj al regizorului pietrean Daniel Sandu, consfințește o interpretare magnifică. Elogiile și superlativele revărsate asupra filmului care a strâns 8 premii din 15 nominalizări întăresc bucuria de a fi contemporani cu acești creatori.

Ar mai fi de adăugat doar că una dintre învățăturile filmului spune ”Dacă știi ceva, să nu spui. Dacă spui, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Iar dacă semnezi, să nu te miri”. De multe ori merită riscul.

FOTO: imdb.com

– Toamna trecută, după spectacolul de gală de la Piatra Neamț, am spus și am scris că sunteți singurul care-l putea interpreta pe părintele Ivan. Cum v-a convins Daniel Sandu, noul prinț al filmului românesc, să jucați acest rol?

Prin scenariu. Primul lucru care poate convinge un actor, cred eu, este puterea unui scenariu. După aceea, bineînțeles, partitura mea care este extrem de ofertantă. Acest personaj are atât de multe drumuri interioare și are atât de multe stări prin care trece, întrebări, tumulturi, are extrem de multe uși lăuntrice pe care a trebuit să le deschid eu, ca actor. Mi-a plăcut enorm de mult. Aleg personajele în funcție de ce spun, dacă sunt bine conturate, dacă sunt bogate și dacă înseamnă ceva. Personajul ăsta este exact așa. Este o bucurie, ca actor, să primești o asemenea partitură. Al treilea lucru care m-a convins a fost Ada Solomon (producătoarea filmului – n.a.) când m-a sunat, la rugămintea lui Daniel Sandu. Mi-a zis așa: ”Dragă Vlad, te-am sunat să îți propun un rol pe care numai tu poți să-l scoți”. Nu în ultimul rând, după ce am citit scenariul, a fost întâlnirea cu Daniel, una absolut excepțională. În primă fază, mi-a spus că acest părinte Ivan există în realitate și slujește la o biserică din Roman. Mi-a spus că, dacă vreau, să mă duc până acolo să mă documentez. Pe mine, ca actor, nu mă interesa să pun ”în pagină” în film o copie fidelă a acestui părinte. Mă interesa să fac un act creator, să nu copiem o realitate, chiar dacă luăm din lucrurile care s-au întâmplat. Am renunțat să-l văd pe acest părinte. Cred că a fost foarte bine așa.

FOTO: Facebook/ Un pas în urma serafimilor

– Mai spuneam și scriam că ”Iubiți credincioși!” nu va mai suna niciodată la fel din gura unui preot. Nu v-au afurisit preoții?

Nu, nu. M-am așteptat la un moment dat să existe și reacții de genul ăsta, dar s-a spulberat această temere. Săptămâna trecută, cred, mi-a trimis Daniel un articol extrem de elogios la adresa filmului. Despre mine spuneau că fac cel mai memorabil rol al carierei mele în cinema și această cronică era scrisă de o doamnă în ziarul Lumina, ceea ce spune foarte mult. Dacă scoatem povestea din cadrul bisericii, ea funcționează foarte bine și în cadrul unui colegiu național, numai că a devenit sensibilă deoarece lumea are alte așteptări de la biserică. Hai să fim serioși, câți dintre noi nu au întâlnit în viața laică uscături? Cândva m-a afurisit un preot la o spovedanie, după ce i-am spus că sunt actor. Zicea că e dracul intrat în mine, am trăit o depresie atunci. Eram foarte supărat că un preot poate să vorbească așa. La două săptămâni distanță l-am întâlnit la Mănăstirea Sâmbăta de Sus pe părintele Teofil Părăian, care s-a născut orb și a învățat 4 limbi în Braille. Acel om m-a întrebat de ce m-am făcut actor. I-am spus ”Părinte, m-am făcut actor ca să le arăt oamenilor sufletul”. Asta cred cu adevărat, fac profesia cu această credință, nu cu credința de a ajunge pe covorul roșu, să iau premii. Îmi dă viață și putere de convingere. Și părintele Părăian a adăugat: ”Dacă faceți profesia asta așa, atunci Dumnezeu să vă ajute. Lăsați-l pe părintele care v-a spus ce v-a spus. Și la noi, ca și în viața laică, există uscături”.

– Noi discutăm înainte de o mare sărbătoare, ziua de naștere a lui Nichita Stănescu, iar interviul apare după. Întrebare: actorul poate dezîmblânzi o lume?

Am această credință. Cred că un actor trebuie să pună spectatorul nu într-o pozție comodă. Un om care vine într-un fel la teatru și pleacă la fel înseamnă că ori se întâmplă ceva cu el, ori actorul nu a știut să-l scoată din starea lui. El trebuie să plece modificat de la un spectacol, cu un alt gând, cu întrebări, poate cu răspunsuri, cu emoții de anumit gen. Pentru asta facem teatru, să le arătăm oamenilor și alte fețe de ale lor, o altă lume, alte lumi pe care poate ei le conțin, dar nu și le pot scoate singuri la suprafață. Cred că asta e frumusețea teatrului. Și a filmului la urma-urmei.

– În România – nu prea știu cum e în lume – nu se acordă premii pentru dialoguri. Am avut revelația unui film românesc care are dialoguri.

În America, la Hollywood, există dialoghiști – asta e o profesie! – care iau scenariul și scriu dialoguri special pentru actorul care joacă un personaj. A avea un dialog extraordinar, pentru actor este primordial, e absolut o minune să-l ai. E ca și cum ți-ar pune vorba-n gură.

– Eu aș fi dat și premiul pentru montaj. Când sunteți la filmare, mergeți pe îndrumarea regizorală, vedeți cum se pune camera. Dar ce senzație aveți când vedeți filmul montat?

Un actor cu experiență își dă seama de la filmare ce vrea să scoată regizorul. Dar, per total, la proiecție, e ca o bijuterie, dacă e montat bine. Este, dacă vreți, încă un elogiu adus actorului.

– Dar există și riscul unei frustrări.

Da, montajul poate nenoroci un film.

FOTO: Facebook/ Vlad Ivanov, credit foto Matei Buta, pentru Șapte seri

– Din poziția dvs. de liber-profesionist, vreți mai mult teatru sau mai mult film?

E o poziție destul de rară la noi. Mă simt privilegiat, nu sunt mulți actori care să fi avut norocul meu, să aibă atâtea proiecte, să reușească să trăiască așa. De obicei, trebuie să fii angajat la un teatru, să stai să asculți. În teatrele bugetare nu primează talentul, ci masa, ceea ce este extrem de greșit. Acum sunt în poziția în care aleg ce vreau să fac. Am început cu teatrul dintr-o dragoste imensă față de teatru și am virat, la un moment dat, către film, pentru că am descoperit filmul și am descoperit că pot fi și actor de film. Nu toți pot, e destul de greu, sunt tehnici diferite. Nu aș lăsa nici teatrul, nici filmul, pentru că sunt energii diferite, care mă încarcă diferit. Atât de frumos și armonios se completează, încât mă ridică pe mine la nivelul care sunt și mă vedeți dvs., ca spectator.

– Ați pomenit Hollywoodul. Ce ziceți de marii actori de film care, de la o vârstă și experiență încolo, își caută identitatea pe scena marilor teatre, mai ales la Londra?

Da, pe West End am văzut actori mari de la Hollywood. Se întâmplă un fenomen foarte frumos și ăsta e un gest de inteligență al marilor actori. Spun inteligență și nu suficiență fiindcă sunt și mari actori care ajung atât de mari încât le place doar faima, nu le mai place lucrul, să descopere, să se descopere pe sine. După o viață de actor, ajungi să te rutinezi, să ai aceleași mecanisme, tehnici actoricești pentru anumite stări. Joci nervozitatea la fel, joci anxietatea la fel. Atunci, acești oameni mari, tocmai pentru că au o inteligență în a face profesia, virează înspre zone mai incomode, ca să se redescopere, s-o ia, practic, de la zero. E ca atunci când ai un accident, nu mai mergi o vreme și reînveți să mergi ca un copil. Așa trebuie să fie actorul, să aibă neliniști, căutări, pentru că nu ai cum să le știi pe toate. La urma-urmei, produsul final e important pentru spectator, dar pentru actor – cred cu tărie – ce contează cel mai mult este căutarea și drumul către personaj. Aia e bucuria cea mai mare.

FOTO: Facebook/ Vlad Ivanov, credit foto Ionuț Rusu, tonica.ro

– Am încercat un mic joc cu câțiva prieteni și apropiați. I-am rugat să transmită o întrebare lui Vlad Ivanov. Ghinion, grosul a transmis numai felicitări, iar Liviu Timuș, fostul director general al Teatrului Tineretului, v-a proclamat actorul lui preferat. Însă un actor de la TT căruia nu-i dau numele, nu vreau să fie concediat, întreabă ce a-ți sfătui un tânăr actor, să se angajeze într-un teatru numai ca să fie angajat la teatru?

E o întrebare tristă și e tristă pentru că e adevărată. Mă doare cumplit când văd, așa cum m-a durut pe mine sufletul într-un teatru din care am plecat după 15 ani. Am avut 5 spectacole în care mi-a făcut o reală plăcere să joc și am simțit că talentul e folosit la nivelul care este. În rest, din păcate, sunt spectacole pe bandă, spectacole care nu cer adevărata măsură a valorii, a talentului unui actor. Sunt spectacole cu actori lipsiți de talent, cu regizori care nu au talent și vin doar pe pile. E foarte trist, dar eu spun că, la început de drum, pentru un actor tânăr și foarte tânăr, experiența de a fi într-un teatru chiar și pentru un an de zile este una necesară. E dificil ca actor tânăr să prinzi proiecte dacă nu ești într-un teatru. Nu ai cum să-ți încerci puterile. Merită să fii angajat ca să înțelegi cum e cu meseria asta. Când găsești o oportunitate, du-te înainte și zboară! Din fericire, există și teatre de stat cum e Teatrul Maghiar de la Cluj, care o trupă de actori absolut uluitori. Acolo a montat Andrei Șerban, montează și Tompa Gabor, directorul teatrului. Vin regizori foarte buni, pentru că au cu cine lucra, și se creează spectacole absolut fabuloase. Dar câte teatre din țară sunt la acest nivel?… Altfel, ești ca un halterofil care se pregătește de Jocurile Olimpice și care știe clar că va lua medalia de aur pentru că poate ridica 150-200 kg, dar directorul teatrului îi dă o halteră de 5 kg și-i spune ”Joacă-te cu asta!” – sigur, e o bătaie de joc. În clipa aia trebuie să pleci. E și un risc. Eu am plecat din teatru și am avut mare noroc de un proiect foarte bun din care am trăit. A fost și greu vreo doi ani, când nu aveam proiecte, după care au început să vină roluri consistente. Am intrat mai tare în atenția regizorilor de film și de teatru. Andrei Șerban a montat spectacole extraordinare la Teatrul Bulandra și îi sunt recunoscător acestui teatru și lui Ducu Darie și trupei de acolo.

– Ați câștigat Premiul Uniter în 2015 cu rolul principal din ”Omul cel bun din Sîciuan” pus de Andrei Șerban la Bulandra. Pentru același rol, cu Andrei Șerban regizor la Teatrul Tineretului, spectacolul având premiera în 1968, a luat Mitică Popescu marele premiu, în anul următor, la prima ediție a festivalului de teatru de la Piatra Neamț. Știați?

Așa este, știu. A avut un succes enorm…

– Eu vă întreb dacă Andrei Șerban este un geniu?

Mi-e greu să mă pronunț eu despre genii. Despre genii se pot pronunța tot geniile, așa se recunosc. Dar, cu siguranță, este un om de o adâncime spirituală extraordinară. Este un om care mi-a oferit niște partituri care sunt cadouri cu care te întâlnești foarte rar în viață. Este un om căruia i-am pus sufletul meu în palmă și el a făcut același gest cu sufletul lui. Este un dar să lucrezi cu Andrei Șerban.

– O întrebare primită de la cineva cu identitatea asumată. De la Ioan Onisei, pietrean, adjunctul lui Ion Caramitru la Teatrul Național București. A zis așa: dacă Vlad Ivanov nu se ținea să devină actor, după trei examene de admitere picate, ce-ar fi devenit?

Mi-am pus și eu întrebarea. Dar a fost atât de puternică chestia cu teatrul în mine, am vrut atât de mult să devin actor la mine încât… am fost norocos. Vorbeam mai devreme despre actori și cum sunt eu, că ar trebui să fiu un căutător. Ce urmează să spun: se ocupa cu căutarea, cu căutarea la un nivel extrem de frumos. Mi-ar fi plăcut să fiu pe vasul lui Jacques-Yves Cousteau.

– Cum au reacționat părinții când au văzut că unul dintre copii se încăpățânează să se facă actor?

A fost ceva destul de comic. Tata a suferit când nu am intrat a treia oară. Eram patru colegi împreună cu mine de la Școala Populară de Artă din Botoșani. Ei au intrat, eu nu. Tata s-a necăjit foarte tare, își pierduse parcă speranța. A patra oară, când am intrat, i-am dat telefon și a zis ”Da, bine!”. L-am întrebat dacă se bucură și mi-a spus că știa că dau până intru.

– L-am pomenit pe Nichita. Unul dintre cele mai frumoase nume ale noastre. Și Vladimir e un nume foarte frumos. Cum vă simțiți numele, cum îl purtați?

Vlad vine dintr-o întâmplare. Eram la Școala Populară de Artă și, la sfârșit de an, fiecare clasă făcea câte un spectacol ca elevii să poată fi notați. Spectacolul se ținea la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani. Toată lumea era trecută pe afiș, erau multe nume. Unii care se ocupau cu afișul au zis că numele meu, Vladimir Ivanov, e foarte lung. M-au întrebat dacă mă supăr să treacă numai Vlad, să încapă în pagină. Așa s-a născut Vlad Ivanov.

Lumea îmi spune Vladimir rar și îmi face plăcere. Mi se pare că are o încărcătură. Prietenii din Botoșani mă strigă Dima. Așa că mi se spune în trei feluri.

– Școlile de teatru din România generează inflație de absolvenți. În urmă cu doi ani am asistat la un casting la TT și am văzut niște tineri de mi se rupea inima de ei. Cineva îi păcălise că au talent.

Este groaznic. Sunt actori în teatru care nu joacă nimic. Regizorii nu-i iau din lipsă de talent. Bineînțeles că știm cum au fost angajați. Iau același salariu, la aceeași categorie, cu un actor care duce un teatru în spate. Am prieteni care vin să le pregătesc copii să dea la teatru – eu niciodată nu fac asta – și mă întreabă dacă să dea sau nu. Dacă ei nu știu, eu ce să le răspund? Când simți cu adevărat în tine că vrei să faci ceva, te duci și-o faci. Nu poți face meseria asta decât cu multă pasiune. Vai de sufletul omului care vrea să facă această profesie și el crede că-i bun, dar nu-i bun! Un actor netalentat este groaznic. Profesoara mea Sanda Manu spunea ”Vlad dragă, meseria asta este o profesie pentru regi”. Te simți cu adevărat împliniit în roluri mari, în roluri cărnoase. N-ai cum să fii un actor mare când duci tava cu ceaiul și ăla e tot rolul tău. N-ai cum să ai o bucurie.

Ca să vedeți și partea mai comică a profesiei, pe soră-mea, care locuiește în Germania, a întrebat-o cineva la o întâlnire ce fac frații. Când a ajuns la mine, le-a spus că-s actor. Cine-a întrebat-o a zis ”Săracul, nu și-a găsit nimic de muncă”.

Viorel COSMA

pietricica turism

Lasă un răspuns