Acasă Actual ”Regiunea care nu spune o poveste nu primeşte nimic!…” – o poveste...

”Regiunea care nu spune o poveste nu primeşte nimic!…” – o poveste cu Ionel Dancă de la… Partidul Petru Rareş

Sub genericul Cultul performanţei, explicit sau implicit, nu am ezitat de-a lungul anilor să promovăm persoane, idei, proiecte, atitudini, inclusiv dispute inteligente care contează, indiferent de apartenenţa la o şcoală de gândire, religie, sex sau partid. Mersul vremurilor şi interesul publicului cititor scârbit de modele false ne îndeamnă să dezvoltăm abordarea noastră. Pe scurt, încercăm să facem pasul de la prezentări sporadice la apariţii constante. În timp, cultul performanţei poate deveni o adevărată pecete.

– Apucăm să vedem rezolvată în România problema comunelor abuziv înfiinţate? Începem cu acestea, în contextul unei dorite şi mult amânate reorganizări administrativ-teritoriale a României.

Tema este foarte amplă şi ratată de foarte multe ori în ultimii ani. N-a fost tratată cu seriozitate până la capăt. De ce? Pentru că orice reorganizare administrativă în România întâlneşte opoziţia unor aleşi locali, a unor interese de natură etnică sau mai puţin culturale. De câte ori se vorbeşte despre această reorganizare, ajungem la un subiect tabu. Realitatea ne arată că, la modul cum este organizată acum România, nu poate continua aşa pentru foarte mult timp. Avem, într-adevăr, unităţi administrative care nu se pot susţine.

– Intervin un pic. Cine-o face, cine ia decizia?

Reiau, ne confruntăm cu rezistenţa celor aflaţi în funcţie în momentul de faţă. Are legătură şi cu teoriile politice fiindcă birocraţia are acest păcat de a se perpetua, de a se autoîntreţine. Merge de la conservare până la a-şi crea funcţii care să-i justifice existenţa. Nu avem instituţii care să deservească o necesitate, ci ajungem să creăm necesităţi pentru a justifica existenţa unor instituţii. Aşa se întâmplă şi în cazul multor unităţi administrativ teritoriale.

O astfel de decizie nu poate fi luată, evident, decât cu o largă susţinere politică. Sigur, sunt şi victime colaterale, pe care trebuie să ţi le asumi. Cu siguranţă înseamnă mai puţini aleşi locali, mai puţine funcţii, mai puţină clientelă politică.

– Vedem cât de greu înţelege românul. Unii încă mai cred că reorganizarea înseamnă ruperea ţării. Pe de altă parte, îmi aduc aminte că, înainte de aderarea la UE, tare ne plăcea ideea cu Europa regiunilor. Nu se mai povesteşte nimic. De ce?

Aici sunt două planuri, cel european şi cel naţional. În plan european, într-adevăr, modelul politic promovat, al unei Europe a regiunilor, a fost menit pentru a promova identităţile culturale locale şi pentru a opune acest model unei Europe a naţiunilor, care tinde să uniformizeze culturile, tradiţiile, obiceiurile. Pentru a evita o confruntare a naţiunilor pe planul deciziilor majore, Europa a promovat acest concept al regiunilor pentru a da oamenilor posibilitatea să se simtă că deciziile sunt mai aproape de ei, pentru a evita blocajul generat de o confruntare a naţiunilor.

Nu putem spune că, în momentul de faţă, suntem în situaţia de a consemna un succes al acestui model. Europa regiunilor a fost, este un deziderat, dar suntem departe de ce îşi propune. Vedem revirimente ale dorinţelor locale, naţionale, secesioniste, segregaţioniste. De la Catalunia, dacă vreţi, până la manifestări de autonomie faţă de decizia centrală a Bruxelles-ului din partea Estului Europei.

În plan naţional, modul în care România a fost organizată pe regiuni (de dezvoltare – n.a.), înainte de aderare, a avut alte criterii decât, să spunem, criteriile culturale sau istorice. A fost în prim-plan un criteriu administrativ, de eficienţă economică. Cele opt regiuni au fost gândite aşa şi pentru a nu alimenta temerile cunoscute, că pleacă, de exemplu, Ţinutul Secuiesc din ţară. S-a dorit ca zonele cu o populaţie minoritară predominantă să nu aibă şi contur administrativ. Personal cred că acest model s-a dovedit ineficient.

Nu văd ce legătură are Vrancea cu Constanţa, ca să dau un exemplu. Sau ce legătură are Suceava cu Bacăul sau Vasluiul. Dar nu neapărat lipsa de coerenţă este un factor care ar impune în acest moment o regândire, ci faptul că sunt lipsite de pârghii care să le permită cât de cât o administrare coerentă. Sunt regiuni doar din punctul de vedere al Comisiei Europene. Sunt puse pe hârtie pentru o mai bună absorbţie a fondurilor europene. Ce avem noi acum NU înseamnă regionalizarea României. Ar trebui regândit acest model şi în sensul în care trebuie mai multă omogenitate culturală şi istorică, pe lângă cea economică şi socială. Pe de altă parte, le trebuie pârghii pentru a gândi programe coerente, pentru a lua decizii locale. Suntem încă departe de a legifera ceva în acest sens.

– USL a ratat regionalizarea într-un moment istoric favorabil. Se spunea insinuant că un judeţ este o unitate administrativ-teritorială prea mică, dar ce împiedica judeţele să se asocieze? De ce Suceava nu se putea asocia cu Neamţ şi Bacău să facă împreună o mare bucată de drum?

Se poate face şi acum, dar în momentul în care, la Suceava, îl ai pe dl Flutur, iar la Iaşi pe dl Popa, îţi dai seama, o colaborare între aceşti preşedinţi depinde foarte mult de voinţa lor. Fiind partide diferite şi personalităţi total diferite, cu Suceava ca Destinaţie Turistică de Excelenţă în Europa, în timp ce Iaşiul orbecăie în căutarea unor strategii de dezvoltare, nu poate să stea dl Flutur după dl Popa.

E nevoie de o regionalizare efectivă care, prin votul unei majorităţi, să poată decide proiectele prioritare din regiune fără a ţine cont de culorile politice ale preşedinţilor. E nevoie de alte baze care să eficientizeze administraţia locală.

– Cu sau fără o nouă reorganizare efectivă, rămânem în această regiune. În conturul actual se spunea că este cea mai săracă din Uniune. Cândva descoperisem sigur una mai prăpădită în Bulgaria. Suntem condamnaţi la subdezvoltare?

Eu cred că Regiunea Nord-Est – şi Moldova în general – are un potenţial foarte mare, care va deveni esenţial în perioada următoare. România este ”în buza” unei crize economice fără precedent, dată de criza forţei de muncă calificate. În anii scurşi de la Revoluţie, România a încercat să atragă investiţii majore cu argumentul forţei de muncă ieftine şi calificate. Investitorii – cei externi la început, mai nou şi cei români – spuneau că e ok, dar cereau infrastructură. Problema infrastructurii pentru unele zone ale României rămâne una acută.

– … E gata cronicizată.

De aceea Moldova are nevoie ca de aer de Autostrada Unirii…

– I se spune autostrada lui Cozmanciuc. Când n-are ce spune, liderul PNL de import în Neamţ pune placa binecunoscută cu autostrada.

E un proiect pentru care PNL militează şi se luptă foarte mult. Avem nevoie de infrastructură, dar nevoia stringentă a investitorilor în acest moment a devenit cea de forţă de muncă calificată. În Vestul ţării, companiile vor să se dezvolte, dar nu mai găsesc oameni. Din acest punct de vedere, Moldova ar putea profita foarte mult. Ar putea fi următorul val al dezvoltării economice a României, tocmai pentru că dispune de un capital uman calificat, are centre universitare puternice la Iaşi şi la Suceava. Văd Moldova ca pe următorul hub de dezvoltare al României. Am discutat cu investitori, cu oameni de afaceri din România, ei spun că trec şi peste autorizaţii, peste birocraţie, peste corupţie, obstacole serioase, dar nu peste lipsa forţei de muncă calificate.

Pentru că vorbim de Piatra Neamţ şi de Petru Rareş, ca absolvent al acestui liceu, spun că Petru Rareş poate fi un avantaj competitiv major. În măsura în care absolvenţii de Rareş, care, ulterior, finalizează studii superioare în diverse centre din ţară sau străinătate, vor vedea că există oportunităţi de carieră profesională adevărată acasă, sunt convins că o bună parte se va întoarce.

Eu nu văd regiunea noastră ca pe un pol al sărăciei din UE, ci, dimpotrivă, ca pe unul de competenţe dezvoltate care nu sunt folosite.

– La cum se mişcă lucrurile în România, înseamnă că putem relua discuţia cam după 2030.

Ai văzut, cei care guvernează acum au făcut planuri pentru 2040. Ești mai optimist, e bine…

– Insist pe mitul gata prăbuşit al rezervorului de forţă de muncă din regiune. Statul mituieşte oamenii ca să nu muncească. E tot un ajutor de stat, botezat altfel pentru popor.

În 2016, cât eram consilier la Cancelaria prim-ministrului de atunci, m-am ocupat puţin de această chestiune, a ajutorului de stat. Am gândit un program care să stimuleze o dezvoltare echilibrată a regiunilor. Vorbisem inclusiv la Comisia Europeană, să folosim atât fondurile naţionale, cât şi fondurile europene, într-o manieră integrată – adică nu finanţăm prin fonduri naţionale ceea ce se poate finanţa prin fonduri europene -, pentru o dezvoltare integrată a zonelor respective. Nu facem grădiniţe acolo unde nu sunt copii. Sau când facem un centru educaţional, ne asigurăm că avem şi profesorii care să predea.

– De fapt, conducătorii s-au obişnuit să facă grădiniţe, şcoli şi altele, pentru a da de lucru constructorilor şi a încasa parandărătul.

Corect!… Asta se întâmplă de foarte mulţi ani. Gândisem şi agreasem o formă inclusiv cu Comisia Europeană şi stabilisem 3 zone pilot pentru dezvoltarea acestor programe. Erau Valea Jiului, Munţii Apuseni şi zona Vaslui-Iaşi ca fiind zonele cu cele mai multe comunităţi locale marginalizate, potrivit unui atlas realizat de Banca Mondială. Spuneam să aibă prioritate la finanţare. Spuneam să nu mai dăm ajutoare de stat investitorilor care îşi dezvoltă business-ul la Arad, de exemplu. Acolo nu ai nevoie să stimulezi investitorul cu astfel de instrumente. El vine oricum acolo. Am zis să dăm ajutorul de stat cui investeşte, uite, în zona Vaslui. Dacă o face, în evaluarea aplicaţiei pe care o face primeşte automat 20 de puncte în plus. În unele cazuri, şi din programe europene şi naţionale, gândisem un buget separat. Dacă aveam schema de sprijin pentru dezvoltarea afacerilor cu finanţare între 1 şi 5 milioane euro, spuneam că 25-30% merge strict către aceste zone deficitare. Din păcate, ca orice idee bună, odată schimbată guvernarea, tot ce făceau cei dinainte nu era bun.

– Veneau oameni după forţă de muncă în Moldova, dar s-au lecuit. Li se oefereau avantaje uluitoare faţă de un salariat similar omolog încadrat aici, dar nu plecau. Preferau ajutorul social, mai lucrau ca zilieri, mai dă un partid pachete şi gata.

Aici e o discuţie. Am avut-o şi cu alţi colegi. Care e strategia mai eficientă? Să iei forţa de muncă din Vaslui sau Neamţ, s-o duci în altă parte şi să aplici scheme de mobilitate – pentru care există inclusiv finanţare europeană! – ca să le asiguri transport, cazare etc.? Sau interesul prevalent trebuie să fie acela de a aduce investiţiile aproape de oamenii disponibili? Eu m-am situat de partea celei de-a doua opţiuni. Este foarte periculos, nu doar contraindicat, în condiţiile în care aceste zone suferă de un fenomen de depopulare, prin migraţia anterioară a forţei de muncă active către alte ţări, să aplicăm şi scheme de mobilitate care să îi stimuleze să se mute unde e nevoie de forţă de muncă. Abia asta ar însemna să condamnăm definitiv aceste zone la sărăcie. Din păcate, da, România înregistrează o problemă cu ajutoarele pentru cei apţi de muncă. PNL are un proiect de lege, avansat în Parlament, de a nu mai da ajutor social persoanelor active, apte de muncă şi care refuză un loc de muncă. Dar, fiindcă vorbisem de întoarcerea rareşiştilor acasă, propun să ne inspirăm dintr-o replică de film, cu Gheorghe Dinică. Mâna-ntinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic. Aşa şi cu zona noastră, regiunea care nu spune o poveste nu primeşte nimic. Oamenii nu se întorc acasă dacă nu ai ce să le oferi, pus într-o poveste. Un plan de viaţă, o perspectivă, dă-le un viitor! Lipsa de perspectivă este o problemă uriaşă. Tinerii dinamici şi creativi pleacă pentru că simt că se irosesc. Îşi caută locul să se pună în valoare, să trăiască bine. Asta e ceva important ce lipseşte şi regiunii noastre şi altor comunităţi slab dezvoltate: povestea, povestea care să-i întoarcă pe oameni acasă.

E Vărsător autentic, dacă vreţi născut în aceeaşi zi cu Oana Pellea. Anii diferă. Vine din Buruieneştii de Doljeşti, Neamţ, dintr-o familie de opt copii, el fiind al cincilea. Vorbește cu veneraţie despre mamă şi fratele cel mare, care i-au crescut cu sacrificii şi credinţă în Dumnezeu. Fratele e nimeni altul decât marele teolog şi filisof, profesor şi ierarh romano-catolic de patrimoniu, membru corespondent al Academiei Române – Wilhelm Dancă. De vremea când părintele Willy a slujit la Biserica Catolică (veche) de pe str. Chimiei se leagă ajungerea lui Ionel la şcoală în Piatra Neamţ, stând în gazdă la familia de medici Palade. Recunoştinţa se subînţelege.

Recuperează repede diferenţele de învăţătură şi intră, în 1990, la actualul Colegiu Naţional ”Petru Rareş”. Din liceu visa să facă politică. Urmărea cu interes dezbaterile, atâtea şi aşa cum încăpeau sub zodia fesenistă. Era fascinat de profilul, imaginea şi povestea personalităţilor profunde ale vremii. Chiar dacă urma profilul fizică-chimie, avea o înclinaţie personală spre filosofie, spre ştiinţele umaniste. Îl menţionează şi salută dintr-o suflare pe profesorul de filosofie Mihai Obreja, amintind cum s-au distrat filosofând la ore până a ajuns olimpic la filosofie.

Îşi aminteşte de o pauză extinsă, oferită de o oră chiulită sau care nu s-a ţinut, la liceu fiind în clasa a X-a sau început de a XI-a. Sigur era 1992, anul cu ruperea FSN şi mutarea alegerilor generale şi prezidenţiale în toamnă (de către Stolojan) pentru a da răgaz lui Iliescu şi FDSN să prindă putere. Se gândeşte cu căldură la acei profesori de la Rareş care exprimau (inclusiv la ore) convingerile contrare FSN şi FDSN. Ca o insulă de libertate, o insulă liberă de comunism inspirată din Piaţa Universităţii.

A coborât, aşadar, pe Republicii, până la sediul PNL. Şi-a zis să se înscrie, era o pornire adolescentină, uşor teribilistă, însă viaţa a închis bucla politică, la vârf, în 2017.

În 1994, după bacalaureat, e atras de o şcoală de ştiinţe politice cu predare în limba franceză, la Bucureşti. Cade la proba elimantorie de franceză, dar are succes la Filosofie, la Universitate, după un examen cu 7 pe un loc. ”Era un val de interes pentru treburile cetăţii, treburile politice”, mărturiseşte, înainte puncta că, în studenţie, a participat la mitinguri istorice fundamentale. De la început, i-a plăcut foarte mult Ion Raţiu.

După moartea lui Corneliu Coposu (11.11.2015 – n.a.) a fost decepţionat de politică. Aşa că alege calea presei şi, cu gândul la Ion Raţiu, se duce la Cotidianul. Urmează alte publicaţii. În 1998 pleacă în Italia, la un masterat în ştiinţe sociale, în doctrina social-creştină, la o universitate pontificală. După întoarcere, joacă în grupa mare în presa scrisă, ajunge în televiziuni şi strânge vreo 20 de ani de notorietate în jurnalism. A urmat o experienţă complexă administrativ-politică la vedere, pe a cărei ultimă bornă, marcată de anul trecut, scrie ”purtător de cuvânt al PNL”. Lesne de observat, în cuprinsul discuţiei consemnate, dincolo de câteva referiri naturale, accentul nu cade pe acest partid. Mai degrabă pe altul, ce-i drept unul generic, dar imbatabil când îşi va da seama de forţă.

Viorel COSMA

Lasă un răspuns