”Statuia lui Miron Costin din Iași este cea mai reușită statuie din care s-au realizat pe pământul Țării Românești” – Nicolae Tonitza.
Românii și polonezii au trăit dintotdeauna în armonie și pace. Și când au fost vecini, și după… Așa au fost surprinși și de istoria de astăzi, când ambele popoare împlinesc 100 de ani de la constituirea statului național, Polonia fiind ștearsă de pe hartă de marile imperii vreme de 123 de ani.
La 1 septembrie ’39, când trupele motorizate ale celui de al treilea Reich invadau Polonia și începea cea mai distrugătoare conflagrație mondială, singura țară care a întins o mână de ajutor polonezilor a fost România. Guvernul Poloniei, condus de gen. Piłsudski, s-a refugiat la Bicaz, în Palatul Regal de aici, și a început să-și încropească planul de rezistență împotriva invadatorilor. Cu ajutor autorităților române, Tezaurul Poloniei a traversat în secret România, până la Constanța, de unde a plecat spre Anglia. Paradoxal, România a fost mai grijulie cu Tezaurul Poloniei și mai neglijentă cu propriul Tezaur, oferit rușilor ”cadou” în 1917.
Amiciția noastră cu polonezii se pierde în negura vremurilor. Firesc este să vorbim de evenimentele mai recente. De pildă, în 1873, la Paris, s-a organizat Congresul Latinității, la care a participat și pietreanul V.A. Urechia, mare om de cultură al vremii. Pentru contribuția sa, adusă la respectivul congres, organizatorii i-au oferit românului o statuetă realizată de sculptorul polonez Wladimir Hegel (1839-1918), venit mai târziu în România, unde a realizat opere nemuritoare, inclusiv busturile monarhilor români de la intrarea în Castelul Peleș, Carol I și Elisabeta.
În 1888, când, la Iași, s-a pus problema înălțării unei statui închinate stolnicului și cronicarului Miron Costin, comitetul de inițiativă, format din M. Kogălniceanu, V.A. Urechia, N. Culianu, N. Gane, I. Negruzzi, ș.a., s-a oprit asupra lui Wladimir. Se pare că acesta avea o recomandare a președintelui francez Marie François Sadi Carnot. Ajuns pe pământ românesc, sculptorul polonez Hegel a ajuns în atenția protipendadei românești, prin câteva lucrări de calibru: Gh. Lazăr (1883), Doamna Balașa (1884), Gh. Asachi (1885) și Miron Costin (1888). «La Iași, monumentul lui Miron Costin a fost amplasat exact în spațiul în care s-a aflat odinioară casa cronicarului, implicându-se în realizarea proiectului Societatea ”Miron Costin”, din care făceau parte M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, T. Maiorescu, B.P. Hașdeu, V.A. Urechia, V. Pogor, L. Negruzzi și alte mari personalități ale vremii. Piatra fundației s-a pus la 12 iunie 1888, la baza ei fiind îngropate osemintele cronicarului și ale fratelui său Velicico, aduse de la Barboși-Roman, unde Costineștii fuseseră decapitați în 1691, la ordinul domnitorului analfabet Constantin Cantemir. Inaugurarea monumentului s-a făcut la 30 septembrie 1888, în prezența a mii de participanți, între care și membrii a două delegații de studenți din Bucovina și Polonia, cărora le-au vorbit M. Kogălniceanu, V.A. Urechia și V. Pogor» (N. Mareș, articolul ”Vladimir Hegel – centenar”, România Literară, 23 februarie 2018).
Începând cu anul 1893, W. Hegel își concentrează atenția asupra realizării unor sculpturi consacrate lui Kogălniceanu, lucrări care vor fi ridicate la Galați, Iași, Dorohoi și Piatra Neamț. Statuia conului Mihalache din târgușorul nostru patriarhal a fost dezvelită în 1913:
«Trebuie menționat faptul că fondurile bănești pentru crearea și amplasarea statuii pe soclu au fost strânse din inițiativa lansată cu doi ani înainte de prefectul de atunci, Leon Bogdan – om politic născut la Dobreni – cu sprijinul primarului și vice-primarului de Piatra Neamț, Dumitru Corbu și respectiv Nicu Albu. La această chetă, o contribuție însemnată au adus ofițerii din garnizoana Piatra Neamț și cadrele didactice din judeș. Festivitatea dezvelirii a avut loc la 19 mai 1913, la ceremonie participând funcționarii prefecturii și ai primăriei, ai instituțiilor locale, militari, cadre didactice și elevii de la toate școlile din oraș, sute de delagați veniți din comunele județului. Discursul principal a fost rostit de Panaite Criveț, profesor de limba română la Liceul ”Petru Rareș” între anii 1903-1933 iar Ion Radu a recitat poezia ”Odă lui Mihail Kogălniceanu”, text compus de un tânăr poet» (N. Sava, articolul ”Statuia lui Kogălniceanu împlinește 100 de ani”, ziarul Ceahlăul).
Statuia celebrului om politic, publicist și istoric M. Kogălniceanu s-a plimbat prin tot târgul, pentru ca, în final, să dispară definitiv din peisajul pietrean, din motive politice. Nu trebuie uitat, conul Mihalache făcea parte din tagma boierilor exploatatori, în consecință, comuniștii veniți la putere după război l-au ascuns, bine de tot, ca pe mareșalul Antonescu astăzi. Cel care l-a scos din nou, printre pietreni, a fost profesorul de istorie Mihai Zămoșteanu, de la Liceul ”Calistrat Hogaș”, din capitala de județ. Că, astăzi, numele ilustrului dascăl este dat uitării complet, nu ne miră deloc. Așa suntem noi, nerecunoscători, nu ne prețuim înaintașii merituoși.
Așa cum probabil ați sesizat, în preajma sculptorului W. Hegel, autorul statuii lui Kogălniceanu din Piatra Neamț, s-a aflat permanent cărturarul V.A. Urechia. Despre care știm multe, foarte multe. Și bune, și rele.
A văzut lumina zilei la 27 septembrie 1834, la Piatra Neamț, și, încă din anii adolescenței, a manifestat un interes deosebit pentru carte, pentru învățătură. Solicitarea sprijinului pentru continuarea studiilor și prezentarea făcută de Mihail Kogălniceanu în fața domnitorului Grigore Al. Ghica a devenit anecdotică: «Măria Ta, ți-am adus un jăluitor, pasăre rară… Nu cere slujbă, ci școală unde să învețe». Reamintind această situație, rarisimă pentru acele vremuri, la 23 noiembrie 1971, Șerban Ciohulescu se întreba, retoric: «Cine ar fi putut bănui că acel tânăr dornic de învățătură va avea să străbată toate treptele ierarhiei sociale și că va face din carte unul din punctele crezului său spiritual?».
Pe scurt, pietreanul V.A. Urechia a ajuns om MARE, om de cultură, om de școală, patriot, orator, iubitor de neam și țară. Probabil multiplele sale calități l-au făcut să greșească. A crezut că știe tot și l-a atacat pe Eminescu, taman în momentele sale de glorie. Când Titu Maiorescu vedea în poet ”elita intelectuală a vremii”. Să lămurim lucrurile.
V.A. Urechia și Pantazi Ghica (fratele mai mic al lui Ioan Ghica) erau adversari literari înrăiți ai ”Junimii” și, normal, ai lui Eminescu. Aceștia, nu o dată, l-au atacat pe poet în Revista Contemporană, fără să aibă competența de critici literari. O lungă perioadă, Eminescu nu i-a luat în seamă. A avut resemnarea augustă a unui leu atacat de muște. Însă ”băieții” au recidivat, iar poetul n-a mai tăcut. I-a bombardat cu mai multe poezii satirice și pamflete în proză. Practic, i-a desființat. Cele mai necruțătoare lovituri le-a primit concitadinul nostru V.A. Urechia, care a fost numit ”omul cu șapte nume”. Și le-a înșirat pe toate în Sonetul satiric, scris în mai 1876, în mai multe variante: ”Vasile Alexandrescu Urechia, Urechilă, Ureche, Popovici-Ureche, Vasile Ureche Alexandrescu, Vasile Alexandrescu, Ureche”. Ultimul nume se referea la cronicarul Grigore Ureche, cu care se compara de multe ore. Și, pentru a-l termina complet pe Urechia, Eminescu încropește un sonet satiric, în care folosește ca rimă cuvintele ”streche”, ”veche”, ”ureche”, ”pereche”.
Iată și versurile integrate în sistemul de rime încrucișate din primele două catrene ale sonetului:
”Pișcată-ți este mâna ta de streche,
De miști în veci condeiul pe hârtie
Dureaz-un șir sau fabrică o mie:
Cuvinte – nouă or fi, dar blaga veche.
Ce are-n gând un om aceea scrie,
Nimica nou tu n-ai de spus Ureche,
Cu Pantazi fiind pe veci păreche,
Tu izvodești, cel mult, ce dânsul știe”.
Ultima lovitură, nimicitoare pentru ”omul cu șapte nume”, sună cam așa:
”Ți-asamăn fruntea unei vii paragini
Și vânt și pleavă sunt ale tale scrieri,
De zei lipsite, vai! a tale pagini,
Degeaba paiul sec al minții-l treieri,
Drăpându-i golul ei cu reci imagini:
Nimic nu iese dintr-un dram de creieri”.
Prof. Dumitru RUSU