Acasă Actual Doctorul Cozărescu, istoricul spitalului romașcan

Doctorul Cozărescu, istoricul spitalului romașcan

DISTRIBUIȚI
Viaţa medicului Epifanie Cozărescu a fost o viaţă dedicată adevărului, autenticităţii istoriei şi demnităţii umane. Pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a încreştinat, epifanie, i se cuvin cuvintele romane: Sit tibi terra levis!” – conf. univ. dr. Octavian Buda, Universitatea de Medicină şi Farmacie ”Carol Davila”.

* Începuturile

S-a născut în Cernăuți, pe 24 ianuarie 1914. Tatăl său era șeful Arhivelor Mitropoliei Cernăuți. A urmat școala primară și liceul în orașul natal, la liceul ”Aron Pumnul” unde, în urmă cu ani, învățase și Mihai Eminescu.

În 1934, pe baza calificativului maxim obținut la bacalaureat, se înscrie fără concurs la Facultatea de Medicină din Iaşi. Din anul III, devine student extern la Spitalul ”Sfântul Spiridon”, iar din anul IV, ajunge intern la Spitalul de Chirurgie şi Neurochirurgie ”Caritatea” din Iaşi. În ultimii doi ani de facultate, Cozărescu se angajează, cadru mediu, în diverse secţii medicale, pentru a avea mijloace de întreţinere în vederea continuării studiilor.

În 1941, Cozărescu obține doctoratul în ştiinţe medicale, cu teza ”Leziunile medulare şi rănile de coloană vertebrală”, lucrare de actualitate în acea perioadă, vizând chirurgia și neurochirurgia de război. După absolvirea unui ”curs scurt de război”, de două luni, la Şcoala Medico-Militară din Bucureşti, devine medic de plasă – medic de circumscripţie, conform organizării administrativ-teritoriale de atunci – şi se ocupă serios de combaterea epidemiei de tifos exantematic la Cubei, în sudul Basarabiei, şi la Săveni, în județul Botoşani.

Medic slt. Epifanie Cozărescu întors din prizonierat, 30 septembrie 1944, la Turnu Măgurele (arhiva personală a dr. E. Cozărescu), via Urbana Roman

Este încorporat și trimis pe front ca medic de regiment și acordă ajutor răniţilor în prima linie. În 1944, cade prizonier, alături de alte câteva mii de ostaşi români, dar reuşeşte să evadeze. Se întoarce la Săveni, să lupte împotriva tifosului exantematic, a febrei recurente şi a tularemiei cauzată de rozătoarele sălbatice care-i atacau pe oameni. A fost numit medic şef al Spitalului din Săveni, dar asta nu l-a scutit pe doctorul Cozarescu să practice şi mica chirurgie.

Seceta din 1946-1947 a favorizat extinderea epidemiilor și Cozărescu se infectează de tifos (o formă mai ușoară), dar se vindecă repede, fiind ajutat de subchirurgul de atunci al spitalului, Ion Brânzei.

Apoi a ajuns la Roman. Iată cum povestește el însuși:

«În 1949, când începuse a se îndrepta lumea medicală din Săveni, mai venind și alți medici, a venit peste mine altă pacoste: deportarea. Fiind căsătorit între timp cu fiica unor proprietari agricoli la Borolea, deportați ulterior, în 1 martie 1949, când conform noilor legi, s-a decretat lichidarea gospodăriilor particulare, rudele soției au fost ori arestate ori deportate, iar partidul a decis că și soția mea, doamna Julieta Cozărescu, având o dotă ce se încadra ”în lege”, să fie ridicată, cu copilul nostru mic de patru anișori. Eu puteam rămâne, ceea ce nu am acceptat, plecând toți la Roman, unde mi s-a fixat domiciliu forțat, fără drept de reîncadrare!

După doi ani de șomaj am fost încadrat la o circă sanitară din apropierea orașului apoi, după un an, adus în oraș, ca medic la Policlinică. Odată cu unificarea spitalelor cu ”terenul”, am fost mutat în secția de boli interne la Spitalul ”Precista Mare”, unde am lucrat până la pensionarea din 1979».

În anii 1967 și 1968 fusese trimis la Cluj, la o specializare în boli interne, la Clinica Medicală a profesorului Iuliu Hațeganu. Dar pasiunea pentru istorie și pentru arhivistică, foarte probabil moștenită de la tatăl său, l-au făcut pe Cozărescu să urmeze, concomitent, și niște cursuri de istoria medicinei, ținute de profesorul Valeriu Bologa.

Întors la Roman, a pus bazele hidroterapiei, cu ape de la Strunga, prin cura cu aerosoli. Ca medic specialist ftiziolog, a fost numit de conducerea direcţiei sanitare Bacău, medic de specialitate pneumolog, pentru bolnavii din regiune și, câteva veri la rând, a fost detaşat la sanatoriul Slănic Moldova, pentru a acorda asistenţă de medicină internă, în special de pneumologie.

Dar microbul arhivisticii lucra. Iată ce mărturisea doctorul:

«Instruit cum devenisem, înzestrat cu o mare atracție pentru studii istorice și ale medicinei în mod special, găsind la Roman un teren virgin pe această linie, lucrând și într-un spital vechi și apreciat, mi-am dat seama că era terenul care îmi trebuia. Lumea știa că Spitalul ”Precista Mare” din Roman a fost odinioară al Epitropiei ”Sf. Spiridon” din Iași, dar… de când și în ce condiții? Atunci m-am apucat de studii arhivistice prin Iași, București, Pitești, Bacău, Botoșani, oriunde bănuiam că voi găsi, pe la Arhivele Statului, documente trimise spre păstrare. La Cluj, de pildă, am descoperit într-o veche revistă medicală două articole privitoare la starea de funcționare a Spitalului ”Precista Mare” din Roman, la 20 de ani de la inaugurarea, în 1872, a noului și grandiosului edificiu. Cu multă dificultate am descoperit un inventar, Katagrafie a Spițeriei sale, fondată în 1798. Deci o atestare! Iar, pentru că a fost adus aici și a preluat drogurile și le-a instalat în edificiul zidit ad-hoc, concomitent cu cel al spitălașului de 10 paturi, am dedus că primul medic a fost Josephus Muher, care, în lipsa unui spițer, a condus și farmacia timp de 7 ani (1798-1805), după care a predat-o spițerului Johan Simion Bruckner. Autoritățile locale și județene se pregăteau de centenarul spitalului, conform inscripției de pe frontonul majestuoasei sale clădiri: Ospitalul Precista Mare 1872”. Dar aceasta era data inaugurării noului edificiu, după ce spitalul funcționase anterior în alte trei edificii: unul cu 10 paturi, al doilea cu douăzeci și al treilea cu 50 de paturi».

* De la niște articole, la o colecție

Muzeograful Iulia Butnaru, de la Muzeul de Istorie Roman, povestește cum cel care s-a gândit, pentru prima oară, la organizarea unui muzeu al medicinei la Roman, a fost doctorul Vasiliu, fost medic primar al județului Roman: ”El a scris niște articole despre nevoia înființării unui muzeu al medicinei și farmaciei. Doctorul Cozărescu, mânat de pasiunea pentru istorie și arhive, a preluat ideea și a început să adune materiale pentru înființarea unei colecții. A avut, pe lângă dragostea pentru istorie, și o mare rigoare și o mare onestitate. Toate exponatele pe care le-a adunat de-a lungul timpului au fost înscrise într-un registru, care cuprinde tot felul de date: când a intrat în posesia obiectului, în ce fel, de la cine, ce legătură avea acea persoană cu Spitalul Roman… Iar în Istoricul Spitalului Roman, când scrie despre personalul unei secții, consemnează pe toți cei care au lucrat acolo, de la medicul-șef se secție și până la infirmiere”.

Încet, încet, dr. Cozărescu a descoperit destule mărturii despre cum a evoluat spitalul romașcan. De exemplu: la început, îndată după inaugurare, au fost instalate doar 30 de paturi, fiindcă de atâtea ajungeau banii dați de Epitropia ”Sf. Spiridon”. În multe încăperi, locuiau familiile medicilor și ale unor salariați administrativi.

Sau: în timpul Primului Război Mondial, între 1916 și 1918, în spitalul romașcan a funcționat Spitalul Militar Aliat anglo-american. Fără doctorul Cozărescu și fără pasiunea acestuia pentru istorie, ar fi rămas, fără doar și poate, necunoscute multe din faptele și evenimentele legate de spitalul Roman, dar și de cei care au lucrat acolo și de cum s-a făcut medicină în Roman. A adunat informații de la foștii salariați și de la urmașii acestora, strângând fotografii, obiecte vechi medicale, documente, declarații, numai bune pentru înființarea unui muzeu al Spitalului Roman.

Inițial, micul muzeu a fost amplasat într-o încăpere din clopotniţa bisericii ”Precista Mare” – care străjuia, odinioară, intrarea în incinta spitalului -, apoi, în 1973, în loja portarului de lângă turn, iar din 1989 și până în 2008 în clădirea spitalului. Muzeul se prezenta ca o expoziţie complexă, stratificată conceptual şi temporal, alcătuită din mai multe fonduri cu individualitate proprie, dar servind aceluiaşi deziderat expoziţional. Oglindea, așadar, evoluţia spitalului şi a farmaciei care a funcţionat odată cu el, în cei peste 200 de ani de existenţă. El conţinea într-o latură biblioteca, iar în alta obiecte vechi de farmacie şi medicină, precum şi o panoplie cu efigiile medicilor proeminenţi de la începuturile spitalului până în actualitate.

În 2008, colecția doctorului Cozărescu era serios afectată de condițiile în care era găzduită, în două săli din fostul Spital ”Precista Mare”, la ora aceea deja dezafectat. Documentele începeau să se fragilizeze, iar celelalte exponate rugineau. În plus, în 2008 și 2009, colecția a fost ținta a nu mai puțin de patru spargeri, prilejuri cu care au dispărut obiecte – între care un craniu uman, cu o vechime de peste 9.000 de ani – și documente care constituiau o parte din zestrea culturală a Romanului.

În aceste condiții, colecția a fost mutată în incinta Muzeului de Istorie Roman, în Casa Fălcoianu. Încăperea care adăpostește colecția de istoria medicinei și farmaciei poartă numele celui care a alcătuit-o, ”Sala Cozărescu”. Colecția este aproape unică în Moldova, doar Facultatea de Medicină din Iași mai are una similară.

Explică Iulia Butnaru: ”Grupurile de elevi, cu care noi, la muzeu, lucrăm constant, au intrat de mai multe ori în Sala Cozărescu. M-aș fi așteptat ca, după un timp, vizitând cine știe ce expoziție temporară, să nu mai dorească să intre și în acea sală, dar ei intră întotdeauna și o vizitează încă o dată și încă o dată. Am observat că știu deja exponatele și amplasamentul lor. Dacă, la început, unii din ei se îngrozeau de instrumentarul chirurgical, de pildă, ulterior, au stat și au studiat cu atenție chiar acele exponate. Și descoperă și alte exponate, pun întrebări, adică îi interesează”.

În Sala Cozărescu din muzeul romașcan sunt expuse truse de chirurgie cu care s-a operat în Primul Război Mondial, instrumentar medical și farmaceutic, aparatură din primii ani ai secolului al XX-lea, foi de observație, diplome ale medicilor, portretul doctorilor Vasiliu și Cozărescu, aparatul de fotografiat al acestuia, trusa medicală, dar și bicicleta cu care dr. Cozărescu mergea spre spital sau la pacienții pe care îi consulta la casele lor.

Nu refuza pe nimeni și nu percepea onorariu de la nimeni. Era de o modestie rar întâlnită. Părea tot timpul că se jenează să deranjeze oamenii. Hainele îi erau curate, bine întreținute, dar vechi. Servieta sa fusese fabricată, probabil, în urmă cu 25-30 de ani. În ciuda modestiei sale exagerate, atunci când venea vorba despre vreun eveniment istoric ori medical, devenea de-a dreptul vehement. Erau singurele domenii în care își impunea punctele de vedere.

* Implicarea în istoria Romanului

Doctorul Epifanie Cozărescu a încercat să-și aducă aportul și la deslușirea cât mai deplină a istoriei orașului Roman. El a ajuns în posesia unei copii după un document extrem de important pentru oraș, din care ar reieși anul exact al întemeierii Romanului. Copia respectivă a dispărut în împrejurări neelucidate și doctorul Cozărescu s-a adresat, cu destui ani în urmă, printr-o scrisoare deschisă autorităţilor de la Kiev, pentru a i se remite o altă copie, dar, din păcate, nu a primit răspuns. Iată textul scrisorii:

«Dr. Epifanie Cozărescu, Str. Smirodava, Roman, Neamţ, România, lucrând la istoricul Spitalului şi al oraşului Roman, vechi târg aşezat la confluenţa râurilor Siret cu Moldova, căutând documente care să dovedească vechimea, respectiv fondarea oraşului, am aflat printr-un document obţinut în copie de la arhivele istorice kievene, că oraşul Roman a fost fondat în jurul anului 1386 şi nu cum se credea, că a fost întemeiat în 1392 de către Roman Muşat, fratele domnitorului Petru I Muşat al Moldovei. Ca urmare, se stabilise în mod oficial că Romanul a fost întemeiat de această persoană. Această precizare aţi binevoit a ne-o trimite sub forma unei copii după un document aflat în arhiva Dumnevoastră, respectiv o listă a târgurilor moldovene printre care era trecut şi vechiul târg al Romanului. Acest răspuns ne-a parvenit pe o foaie, în care se preciza că, în 1386, existau în Moldova un număr de 8 oraşe, printre acestea şi Romanul. Probabil acest document era extras dintr-o veche ”Cronică Kieveană”. Deoarece la data prezentă, când ne preocupă iarăşi vechimea oraşului nostru, Romanul este precizat că nu a fost fondat de Roman Muşat, ci cu cel puţin 6 ani anterior de o altă persoană cu nume similar, stăpânitoare în acest loc. Deoarece a fost pierdut acest document primit de la instituţia din Kiev cu ani în urmă, vă rugăm să binevoiţi a ne trimite o nouă copie după acest important document. Cu alese mulţumiri şi deosebită stimă rămân al Dumneavoastră, Dr. Cozărescu».

* Epilog

FOTO: Melidonium

Epifanie Cozărescu a publicat numeroase articole de iatro-istorie romaşcană în presa centrala şi locală, în Revista Mitropoliei de la Iaşi. A ţinut zeci de comunicări la reuniunile istorice şi medico-istorice, la nivel național, regional sau local. A fost membru al Asociaţiei Medicilor Poeţi şi Prozatori. Mai bine de 30 de ani, a fost membru în consiliul de conducere al Societăţii Române de Istorie a Medicinei, el având meritul organizării filialei din Roman, pe care a și condus-o, ca preşedinte de onoare, până la sfârşitul vieţii. A fost, timp de 12 ani, membru al Eparhiei Episcopiei Roman. A publicat o carte de versuri, precum și lucrarea în proză ”Paramedicalia”, cuprinzând însemnări medicale și paramedicale.

În 2001, în colaborare cu medicul Octav Clocotici, doctorul Cozărescu a publicat poate cea mai importantă lucrare a sa, în care a fructificat munca sa de cercetare iatro-istorică de peste 40 de ani – ”Istoricul Spitalului Municipal Precista Mare din Roman până la bicentenar 1998 – parţial şi al vieţii medico-farmaceutice romaşcane”. Volumul constituie o sumă de restituiri substanţiale medico-istorice regionale, dar este, totodată, și o carte de vizită a unei lumi culturale moldovene ajunsă la unul din punctele de inflexiune ale trecerii sale prin lume.

În anul 2007, administrația publică locală i-a conferit titlul de Cetăţean de Onoare al Romanului. O adevărată istorie vie, la venerabila vârstă de 95 ani, el a fost omagiat într-o sesiune de comunicări ştiinţifice la Societatea Română de Istoria Medicinei, în 2009, la Bucureşti. Binecunoscut în comunitatea iatro-istoricilor din România, doctorul Epifanie Cozărescu (1914-2010) se înscrie printre puţinii creatori români de colecţii şi muzee de istoria medicinei și farmaciei.

Eu, ca și alți colegi de generație, am avut mereu sentimentul că unii oamenii din Roman vor trăi veșnic. Doctorul Cozărescu era printre acei oameni”, încheie Iulia Butnaru.

Dan AILINCĂI

pietricica turism

Lasă un răspuns