Acasă Actual Mariana Petrea – Două decenii în Urgență

Mariana Petrea – Două decenii în Urgență

DISTRIBUIȚI
izotec

Mariana Petrea este vrânceancă, născută la Adjud, și, de mai bine de douăzeci de ani, este asistent medical în cel mai fierbinte ”nod” al sistemului, la Unitatea Primiri Urgențe. Se apropie de vârsta la care colegi de-ai săi se gândesc la ieșirea din ritmul nebun în care au muncit ani la rând, dar ea nu. Spune, cu hotărâre, că fiul Cristian și profesia îi sunt ”urgențele majore” și nici nu se gândește să fie altfel.

* Aniversarea fiului – prima operație în Chirurgie

– Urgența nu este un loc de muncă pentru oricine. Asta ați ales sau a fost un concurs de împrejurări?

Am absolvit Liceul Veterinar din Focșani, c-așa au vrut părinții mei. Spuneau că e ceva ”de viitor”, dar mie nu mi-a plăcut. Am stat acasă un an și, în vara următoare, verișoara mea, care m-a învățat să-i fac injecții mamei mele care era bolnavă, mi-a sugerat să dau la postliceala sanitară, care abia se înființase. M-am decis într-un final și două săptămâni am învățat și m-am dus la examen așa, mai puțin pregătită, recunosc. Trei ani mai târziu, am absolvit școala, cu medie mare. Verișoara mea, care lucra la Spitalul Județean Focșani, a fost primul om important în viața mea, ea m-a îndrumat și sprijinit în timpul stagiaturilor din perioada școlii și-i mulțumesc.

După absolvire, am primit repartiție la Spitalul Orășenesc Adjud și m-am prezentat la ATI. Cât am pregătit licența, am făcut practică și pe chirurgie, în cele din urmă. Nici nu voiam s-aud și am amânat cât am putut. Deși nu pusesem în viața mea mâna pe un bisturiu, am deprins repede manualitatea necesară și, într-un timp foarte scurt, mi-am dat seama că îmi place mult, mai ales că am învățat foarte rapid. Ce alții învățau în câteva lun,i eu am deprins în două-trei săptămâni. Acolo mi-au spus prima dată ”Tu ești făcută să faci chirurgie”. Singurul chirurg de pe secție, la acea vreme, era și directorul spitalului și a ținut foarte mult să vin acolo după absolvirea școlii. Când m-am prezentat cu repartiția, a spus ”Nu ATI, tu mergi pe Chirurgie!”.

Iar asistentul care mi-a fost mentor – îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos în cale, să-i fie țărâna ușoară acolo unde este și-mi pare foarte rău că a murit într-un mod stupid! – Gelu Bușilă, era din Piatra Neamț. El a fost cel care mi-a pus bisturiul în mână și m-a încurajat mereu, mi-a spus că am un har pe care-i păcat să-l irosesc. Am rămas pe Chirurgie, acolo unde mentorul meu, un om cu mare iubire de oameni și o dăruire de sine inegalabilă, m-a sfătuit și m-a învățat, ca un tată.

– Ce făcea o asistentă medicală în sala de operații a unui spital micuț, de provincie, la începutul anilor ’90?

Eram a doua mână, alături de chirurg. Pe 14 decembrie 1994, când copilul meu, Cristian, împlinea trei ani, a fost prima mea operație. Singură cu doctorul, în sală! Doamne, ce emoții aveam! Dar s-au pierdut rapid în promptitudinea cu care trebuia să răspund comenzilor chirurgului. Și a fost bine! Apoi au urmat multe alte operații: apendicectomii, hernii, amputații de membre, mai rar coleciste, fiindcă era nevoie de încă un chirurg de la Focșani.

Cei cinci ani acolo… a fost o perioadă grea: mă trezeam la 5, duceam copilul la cămin, apoi mergeam la serviciu și mă întorceam acasă, seara, pe la 19-19.30, deși aveam program până la ora 15. Dar a fost o perioadă foarte frumoasă. Am avut un colectiv extraordinar, oameni frumoși, care rămân oamenii mei de suflet. Îi numesc pe doamna Elena Diaconu, pe doamna Maria Jeghen, doamna Cristina Bâtcă, pe doamna Marilena – infirmiera de pe blocul operator, un om extrem de educat și cu mult respect.

Au fost cinci ani în care am muncit foarte mult, dar rămân cinci ani foarte dragi mie. Personal, a fost la fel de greu ca în timpul școlii postliceale, fiindcă mă măritasem după liceu și, în anul următor, eram însărcinată, când am început studiile. Au urmat trei ani de trezit la ora 3, ca să fac mâncare, să calc, plecam la 5, fiindcă făceam naveta la Focșani, la școală, și mă întorceam seara, când, dacă mai eram în stare, mai făceam ceva prin casă, dacă nu mă culcam și lăsam pe dimineață. De învățat, învățam doar pe tren, altfel nu aveam când.

* 11 ani cu sute de pacienți pe zi în Urgențe

– A urmat Spitalul Județean Neamț?

Din 1999, am venit la Spitalul Județean Neamț și am început în Urgență. A fost mai întâi Urgența Medicală din pavilionul vechi, așa era pe-atunci. Mi-aduc aminte că nu erau atât de mulți pacienți ca acum, dar nici posibilități de investigare cum sunt acum.

Ce aveam atunci și nu mai avem acum este timp. Aveai timp să vorbești cu bolnavul, să-i explici că procedurile pe care le faci îl ajută, să-i spui o vorbă bună. Și pacienții erau mai înțelegători. Deși, atunci, pe Urgența Medicală eram doar o singură asistentă și o singură infirmieră pe tură, care asiguram tot compartimentul medical de urgență: pentru cardiologie, neurologie, interne, reumatologie, așa erau atunci structurate. Asistentul făcea triajul în urgență. Adică făceam o anamneză, o electrocardiogramă și măsurarea parametrilor vitali, astfel că reușeam, de cele mai multe ori, să mă orientez corect cărui medic specialist să mă adresez pentru a ajuta pacientul respectiv.

– Asistenta trebuia să ajungă la un pre-diagnostic doar pe examenul clinic al pacientului?

Da, așa era pe-atunci și lucrurile mergeau bine. Vreau să spun că, de cele mai multe ori, chemam exact medicul de care era nevoie, diagnosticul meu era, de multe ori, confirmat de investigațiile care se făceau. Dar, da, asistenta decidea ce medic specialist cheamă la consult.

Ei, în tot acest timp, cât făceam triajul, aveam și timp să comunicăm mai mult cu bolnavul. Erau și zile pline, aveam și câte 80 de pacienți pe zi! Acum, în UPU, avem între 180 și 220 de prezentări pe zi! Dar lucrurile mergeau bine, iar pacienții și aparținătorii nu erau atât de revendicativi.

– Acum câți asistenți medicali sunt în UPU?

Suntem 45, adică jumătate din schemă. Unii înțeleg că suntem puține cadre medicale, alții nu. Eu mă pun de foarte multe ori în situația pacientului și mă doare sufletul, îi înțeleg pe cei nemulțumiți, pe cei frustrați. Sunt și aparținători foarte vehemenți și nemulțumiți încă de când intră la UPU și, oricât le explici că suntem puțini, iar pacienții tot mai mulți, că există o ierarhie a preluării pacienților, în funcție de gravitate, unii înțeleg, alții nu. Asta este situația, iar pacientul sau aparținătorii ar trebui să înțeleagă că nu poți să ai același ritm, nu poți să acorzi același timp fiecărui pacient, să-i explici, să-i vorbești, să-l încurajezi. Cel puțin nu așa cum făceam acum 10 ani.

– Cum poate un asistent din UPU să facă treabă pentru doi și să rămână întreg?

Eu ce pot să spun este că avem și noi frustrările noastre. Fiindcă ne transformăm, încet-încet, în niște roboți, care fac nenumărate proceduri și manevre… și cam atât. Un asistent din UPU muncește foarte mult, din cauz raportului inegal de ”forțe” și ajungem să fim din ce în ce mai epuizați. Eu nu mă plâng, dar să privim un pic cifrele: suntem același personal ca în 2007 în UPU, când se prezentau 20.000 de pacienți pe an, iar în 2017s-a ajuns la aproape 60.000 de prezentări într-un an. Poate și din cauza acestui ritm infernal ne pierdem latura umană. Și, pentru mine, este dureros, pentru că bolnavul nu simte că suntem și noi oameni, că profesia noastră presupune umanism. Pentru că eu fac repede manevrele pe care trebuie să le fac și i le explic pacientului în cuvinte puține, iar când termin, plec, fiindcă am alt pacient, și altul, și tot așa.

Nu poți să primești zece comenzi într-un minut și, în același timp, să fii empatic cu pacientul, să și vorbești cu el. Este inuman! Ajungi robot. Eu, uneori, asta simt – că nu am timp decât să execut ordinele date de medici, ca un reflex profesional. Să le execut repede, fiindcă presează pacienții din urmă, să le execut și corect. Dacă medicul poate vedea doi-trei pacienți în jumătate de oră, un asistent medical are nevoie de cel puțin jumătate de oră pentru a face manevrele pe care le indică medicul la un singur pacient! Și-atunci cât de repede trebuie să se miște un asistent, ca să-și facă treaba – avem reguli de respectat – și, la final, toată lumea să fie mulțumită?!

– De ce credeți că majoritatea dă vina pe UPU?

Fiindcă noi suntem linia întâi. Nu este internat niciun pacient fără să treacă prin UPU și să fie investigat complex. Dar, pe lângă UPU, depindem și de medicii specialiști de pe secții, depindem de investigații. Să nu uităm că, până îi faci pacientului tomografia durează, până i se face interpretarea rezultatului durează, până i se face radiografia durează, investigațiile de laborator durează.

Ar fi bine ca oamenii să vadă că, în spital, toți suntem colegi, implicați în același act medical, servim aceeași cauză și am depus cu toții același jurământ. Totul este ca un mecanism, în care fiecare rotiță are rolul ei și fiecare rotiță trebuie să funcționeze. Așa cum se întâmplă de multe ori. Sunt ture când totul merge foarte bine și suntem și noi mulțumiți, dar sunt și ture când, oricât ai vrea, totul e foarte greu, fiindcă depinzi de alții. Și frustrările se adună. Sunt aici, în UPU, din anul 2007, îmi cunosc colegii foarte bine, știu cât muncesc.

Îmi place foarte mult ce fac de 11 ani în UPU, dar marea problemă este că suntem foarte puțini asistenți medicali și suntem epuizați, unii dintre noi foarte obosiți, câțiva grav bolnavi. Iar pentru noi, ca asistenți medicali, variantele sunt extrem de puține. Eu, una, nu mă văd făcând ceva mai ușor, fiindcă asta a fost alegerea mea.

* ”Mă bucur că fiul meu și-a urmat chemarea”

– Urgență și în următorii 20 de ani?

În ultimii ani sunt pe traumatologie-chirurgie în UPU, deci m-am întors la dragostea dintâi. Sunt mulțumită de mine, de viața mea, cu bune și cu rele, am învățat din tot ce mi-a dat Dumnezeu. Din punct de vedere profesional, știu că tot ce am făcut am făcut cu responsabilitate, fiindcă îmi place să lucrez cu pacienții. Când o fi să nu mai pot ține ritmul în UPU, mă dedic chirurgiei. Mă bucur că fiul meu și-a ascultat menirea și, după Facultatea de Ecologie, a urmat Școala de Subofițeri Jandarmi, iar din ianuarie anul acesta este jandarm în București. Am o viață împlinită și mulți oameni frumoși în jurul meu.

Cristina IORDACHE

pietricica turism

3 COMENTARII

  1. D na asistenta MARIANA PETREA merita tot respectul si aprecierile pt ceea ce este si ceea ce face din punct de vedere profesional; eu cred ca, chiar in aceste conditii de personal insuficient, daca macar jumatate dintre colegiii dansei ar munci si actiona in acelasi mod – operativ, cu atentie, orientare si multa grija -, totusi situatia ar fi mai buna si pt dansii si pt pacienti !
    Personal, o felicit , ii urez sanatate si putere pt a rezista in munca solicitanta !

  2. D na asistenta MARIANA PETREA merita tot respectul si aprecierile noastre pt ceea ce este si ceea ce face ,din punct de vedere profesional; eu cred ca, chiar in conditiile lipsei de personal, daca macar jumatate dintre colegii dansei ar munci si actiona in acelasi mod ca ea – operativ, distributiv, cu multa atentie, grija si orientare -, situatia ar fi mai buna atat pt cadrele medicale, cat si pt pacienti. Am cunoscut-o in cadrul activitatii de la UPU si ma bucur ca exista asemenea profesionisti ! O FELICIT, o apreciez fara rezerve si ii doresc multa sanatate si putere pt a rezista muncii solicitante !

  3. Am prins timpurile când în spitalul vechi se primeau urgențele de interne iar în cel ”nou” veneau urgențele chirurgicale (cum erau numite). Operativitatea era net superioară. E lesne de înțeles că într-un spațiu atât de mic (actualul UPU) unirea celor două servicii de primiri urgențe a generat aglomerație. Degeaba s-au mai luat câțiva metri pătrați dintr-un hol, alți metri dintr-un oficiu șamd, spațiul de la UPU e impropriu. PUNCT.
    Acum câteva luni mi-a fost dat să văd în UPU, în același timp: copil cu fractură care țipa cât îl țineau plămânii, cadavru de trimis la morgă (a fost scos pe aceeași ușă pe care intra un pacient adus cu salvarea), oameni cu diverse afecțiuni așezați care pe unde apuca, unii cu sondă, alții cu perfuzii, un hol plin cu cazuri mai puțin grave(?)… și asistenți și medici la capătul puterilor.

    Așa-i când mai marii țării pun carul înaintea boilor. O fi vrut el Arafat să revoluționeze sistemul, dar…

    Să faci medicină de urgență într-un spațiu atat de mic, cu o înghesuială ca-n experimentele psiho-sociologice, e o performanță pusă sub semnul întrebării și, mai ales, e dovada faptului că ”merge și-așa”!

    Vom continua așa, cu personalul dedicat, asemenea acestei doamne, cu oameni care vor fi în continuare pe baricade, pentru că le place, pentru că pot, pentru că trebuie, pentru că n-au de ales.
    Până atunci, partidul mai dă ceva sporuri ca să calmeze spirite, oamenii trag din greu, și-n rest, ”scapă cine poate”!

Lasă un răspuns