Acasă Actual Adrian Alui Gheorghe la aniversare: ”Ca scriitor, am vârsta cărților mele, a...

Adrian Alui Gheorghe la aniversare: ”Ca scriitor, am vârsta cărților mele, a operei mele”

DISTRIBUIȚI

– Parcă nu vreau să te întreb cum te simți la 60 de ani, că nu-i arăți, nici în scris, nici în felul în care te prezinți. Dar vreau să te întreb cât de greu este să ajungi în această stare (de bine?) în România de ieri și cea de azi, nu că ar fi mare deosebire între ele.

Aş începe cu: A fost odată un viitor…! Dar sună cam defetist şi nu aş vrea să dau apă la moară nostalgiei (oarecum) amare care însoţeşte orice bilanţ de acest tip. Când am împlinit 55 de ani, am scris un poem care se încheia cam aşa: ”Mamă, te iert că m-ai născut/ Tată, te iert că ai pierdut cel de-al doilea război mondial”. De la 60 de ani înainte, cred, însă, că trebuie să ne iertăm noi, nouă înşine, războaiele pe care le-am pierdut, căile pe care le-am ratat. Ca scriitor, am vârsta cărților mele, a operei mele. Sunt viu în măsura în care cărțile mele sunt vii. Atâta vreme cât am câteva romane ”pe piaţă”, în discuţie critică publică, simţi că nu ai trăit degeaba, că nu ai scris degeaba. Romanele mele ”Urma”, ”Laika”, ”Luna Zadar” încă ”produc” cititori, încă produc ”emoţie critică”, sunt în discuţie pentru traducere, pentru a fi transformate în scenarii de film sau în scenarii dramatice. Integrala ”Opera poetică” a apărut într-o colecţie specială a Editurii ”Cartea Românească”. Ca om, însă, trăiesc în cea mai incredibilă societate, drojdiile istoriei recente emană din nou aer toxic. Nu mai detaliez ”execuţia” la care am fost supus de ”întâmplătorii” zilei, atâta au avut şi ei în minte. Nu ai niciun spor cu condeiul în faţa celor care mânuiesc (doar) puterea ocazională. Lupta e sau pare inegală. Dar mai cred că Dumnezeu nu poate lăsa lucrurile aşa. Numai societăţile primitive, ticăloase, îşi umilesc artiştii. Vom depăşi toate astea cu nădejde creştin,ă căci, vorba cuiva, dacă treci prin iad, mergi, nu te opri!

– Ca să rămânem aproape de pretextul interviului cu tine, cum marchezi, din punct de vedere literar, împlinirea unei vîrste atât de rotunde?

Reacţia la tot ce se întâmplă şi mi se întâmplă e să scriu. Să scriu împotriva vremurilor şi împotriva deşertului care ne ameninţă din toate părţile. Am fost în Algeria, în anii din urmă, am reprezentat România la un colocviu internaţional şi acolo am văzut cum luptă oamenii locului cu deşertul care înaintează: aruncând pumni de seminţe în pământul care întreţine germinaţia. Perdele de verdeaţă, de viaţă împotriva pustiului. Eu mă apăr cu un pumn de cuvinte, acum, când deşertul vine din toate părţile. Recent, am scos un volum de dialoguri cu Magda Ursache, ”Supravieţuiri în Post/ Moralia”, la Editura Eikon din București. E o carte despre dezamăgirile noastre din aceste vremuri. Iar zilele acestea mi-a apărut la Editura Polirom un volum de proză scurtă, ”Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire”.

– Hai să vorbim despre poetul/ scriitorul/ dramaturgul care nu se mulțumește cu postura de observator și vrea să fie și om al cetății. Tu ai făcut aproape tot ce se putea face din ambele posturi. Cum a fost/este?

De când mă ştiu, nu (prea) am avut interese, ci numai pasiuni. Am publicat peste 40 de titluri de cărţi, în toate genurile. Am fost consilier local două mandate. Am primit onoruri naţionale, multe, am primit toate premiile naţionale posibile, pentru cărţile mele, dar nu am primit, în ultimul an, un loc de muncă în Piatra Neamţ…! Am refuzat calitatea de şomer. Nu pot să ascund toate astea, istoria vremurilor noastre se scrie şi cu asemenea lucruri. Din păcate. Nu am văzut prea multe mâini întinse, ca să mă ajute. Dimpotrivă. Jurnalul meu din această perioadă e martor. Un martor care acuză, fireşte.

– Cât de greu a fost să fii politician, pentru că ai fost și deputat, și care sunt compromisurile rezonabile pe care a trebuit să le faci? Despre celelalte compromisuri, ne spui doar dacă vrei…

Ei, da, am fost deputat o perioadă foarte scurtă de timp. Era la sfârşitul unui mandat, când populaţia de la Palatul Parlamentului era mai mult ”în teritoriu”, pregătind alegerile care urmau. Am ajuns din întâmplare în Parlament, când îmi voi scrie memoriile am să detaliez. M-am simţit mai mult personaj acolo, decât politician. Nu am reuşit să iau cuvântul în afara jurământului, la învestire. Ca să iei cuvântul în plen, trebuia să ai acceptul liderului de grup, să ţi se spună ”ce vrei să spui”. Şi nu sunt obişnuit să mă exprim cu texte prestabilite, în care nu cred. Ca să vezi ce moară de vânt e acolo, îţi spun că, în Comisia de cultură fiind, am luat pe mânecă şi am susţinut un proiect de lege care să rezolve situaţia reţelei de cinematografe din România, lăsată de izbelişte. Sălile de cinematograf treceau, prin lege, la primării, care trebuiau să le păstreze funcţionalitatea în procent de 50%, restul spaţiilor puteau fi combinate cu destinaţii culturale sau sociale. Deşi legea a fost votată, nu au mai apărut normele de aplicare niciodată. Cinematografele, ca şi legea, s-au dus pe Apa Sâmbetei ”cea limpede ca cristalul”, vorba lui Creangă. M-am plimbat pe holurile Parlamentului cu mâinile la spate şi am reflectat la condiţia furnicii pe lumea asta. Am făcut câteva poze pe holuri, în faţa uşilor de 14 metri înălţime. Am scris nişte pagini de jurnal în acea vreme, am să le caut şi am să le public.

– Apropo de compromisuri, atunci când accepți o funcție publică – chiar dacă se organizează un concurs, tot îți dai acceptul -, ți s-a întâmplat, pe când erai director la Cultură, la Bibliotecă, să vină ȘEFUL local și să-ți ceară să faci lucruri cu care nu erai de acord? Exemple, te rog.

Am avut un statut de ”om la locul lui”, pe care mi l-am câştigat prin atitudine, studii, operă, aşa că nu am fost prea ”agresat” de mediul politic. Am refuzat înţelegeri de orice fel, deşi ştiu că ele apar din când în când, te provoacă. Nu am fost un om sub funcţie, am încercat să dau consistenţă umană funcţiei.

– Hai să vorbim despre mafie. Există rețele de tip mafiot în lumea culturală și, dacă da, cum se manifestă ele? Spuneai în același interviu că ”Oricum, în mediul literar actual, dacă evadezi din pluton, plutonul reacţionează imediat şi devine pluton de execuţie”…

Mafie în cultură! Ce straniu sună…! Există un fenomen periculos, acela de atomizare a culturii naţionale, spargerea unei unităţi în o mulţime de centre locale, prea locale, care se substituie culturii adevărate. Ca şi în politică, interesul naţional este neglijat, chiar dacă el este ”expresia istorică a viitorului”, în favoarea intereselor şi meschinăriilor locale. E multă mediocritate în societatea noastră, în toate domeniile, care se manifestă mai periculos la vârf, acolo unde nu ar trebui să pătrundă prostia, ”analfabetismul funcţional”. Ce înseamnă în traducere, pe înţelesul tuturor, să fii reprezentat, la cel mai înalt nivel, de mediocritate? Dau un exemplu la îndemână, uşor de imaginat, de verificat. E ca şi cum te-ai prezenta la un campionat mondial de fotbal cu o echipă făcută din fotbalişti din spatele blocului, de pe maidan sau propuşi de organizaţiile de partid după criterii ideologice…! Penibilul iese la suprafaţă. Aşa e şi în lumea culturală, improvizaţiile iau prea adesea locul valorii, sunt impuse prin număr, prin tupeu. Deşi, trebuie să recunoaştem, într-o cultură e loc pentru toată lumea, încap şi talentele şi epigonii. Totul e să nu se inverseze scala de valori.

– Episodul debarcării tale de la Biblioteca ”G.T. Kirileanu” a fost dezbătut în fel și chip. Oamenii te-au sprijinit, au fost proteste, petiţii naţionale… Tu, într-un interviu, spuneai recent că «Am ţinut o vreme deoparte pe câțiva simulanţi literari, care asistau de pe margine la ceea ce se ”oficia” în Bibliotecă. Veneau, pîndeau, nu îndrăzneau să dea buzna. După ce am plecat din Bibliotecă, o vreme au stat pe margine. Mai intrau, dădeau cîte un ochi, se repliau rapid. Se legănau pe lianele de la intrare, se împingeau unul pe altul spre un ”înăuntru”. Le era frică, erau încă intimidaţi. Apoi au văzut că nu li se întîmplă nimic dacă intră, au prins curaj. S-au zbrîncit unul pe altul înăuntru. Ideologicul vremii era de partea lor. Au intrat. În turmă fiind, au prins curaj. Şi au pus stăpînire. Voi mai reveni în viața asta asupra ”poveştii” lor». Cred că e momentul să intri în amănunte, că e păcat să nu ne dai detalii.

Da, m-am bucurat de luarea de atitudine a unor personalităţi importante de azi: Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Varujan Vosganian, Nora Iuga, alţii, petiţia naţională a adunat sute de semnături, au apărut articole în presa naţională şi locală, culturală sau nu. De reţinut articolele din ”The Epoch Time”, o publicaţie românească pentru străinătate, din ”România literară”, din ”Observatorul cultural”, din ”Familia”, plus atitudinea exprimată de Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România sau de PEN club România. Plus mesajele cititorilor din Neamţ, ale bibliotecarilor care s-au exprimat public sau ”pe ascuns”. Citatul din întrebare e parte dintr-o parabolă, relatam în acel dialog, apărut în revista ”Argeş”, numărul din iunie recent, despre un film din lumea junglei asiatice, în care maimuţele iau în primire un templu, după ce preoţii au oficiat şi au părăsit incinta. Filmul este foarte interesant, e de văzut. Ce să spun mai mult? Dincolo de asta, parabolele se citesc pe rânduri şi printre rânduri. Dar vreau să îi uit pe mulţi dintre ”inimici”, căci vorba proverbului, nu vei ajunge niciodată la destinaţie, dacă vei arunca cu pietre în fiecare câine care te latră. Da, e o problemă cu cei care te muşcă…! Iar ca răspuns la atitudinea şi susţinerea de care m-am bucurat în acest an, vreau să precizez că voi relua din toamnă întâlnirile literare de la Piatra Neamţ, cu invitaţi de marcă, aşa cum am făcut-o şi până acum. Şi că la Piatra Neamţ va apărea, în continuare, revista de cultură şi atitudine ”Conta”, pe care o girez, care adună scriitori ai locului, colaboratori din toată ţara. Problema spinoasă e că nu avem un sediu adecvat acum, dar poate vom găsi. Aşteptăm oferte.

– Dincolo de simulanți literari, ce spui de aplicanții politici locali? Mai ești tentat de o experiență politică?

La mine, politicul se traduce prin civism, prin acţiune civică. Politicianul care nu deţine dimensiunea civică a demersurilor sale, căruia nu îi este (şi) milă de cei pe care îi reprezintă, care l-au votat, acela este o povară pentru societate. Dacă aş mai fi tentat de o experienţă politică? Nu, nu cred. Rămân de partea atitudinii civice.

– Neamțul pare să fie blestemat din punctul de vedere al dezvoltării economice, al infrastructurii, în condițiile în care, de vreo 20 de ani, toți politicienii se laudă cu bani aduși pentru investiții. Nu avem infrastructură, nu avem spitale de calitate, nu avem industrie, în schimb stăm foarte bine la numărul de andrușci la mia de locuitori. Există vreo explicație sau care ar fi explicația unui poet/ scriitor/ dramaturg la vârsta de 60 de ani?

Am scris, vreme de vreo 14-15 ani, în ”cronica de cinci secunde”, ţinută în ziarul ”Ceahlăul”, împotriva tuturor improvizaţiilor din politică şi din administraţie, am vorbit de la nivelul principiilor şi de la nivelul bunului simţ. Am avut rubrică în ziarele centrale ”Cotidianul” şi ”Realitatea Românească”. M-am autoeducat scriind, i-am încurajat pe alţii să aibă atitudine scriind. Dă-ţi seama, să scrii peste 300 de articole pe an, în 14-15 ani ajungi la cîteva mii de pagini! Dar, de la Revoluţie încoace, nu am văzut niciun politician local care să moară cu o idee în braţe. Autostrada, de exemplu. Sau măcar un drum rapid între Bacău şi Piatra Neamţ. Sau drumul ”axial” spre Durău. Am izolat muntele Ceahlăul, o valoare uriaşă a zonei noastre, lăsând drumurile să se ducă naibii. Tot cârpim nişte drumuri în jurul oraşelor, lăsăm de izbelişte căile de acces spre judeţ. Cred că nici dacă ne ocupau turcii de altădată, nu s-ar fi comportat atât de iresponsabil. Am auzit pe un ”om politic” local că el şi ai lui vor face o telegondolă gen autobuz pe cabluri, cum a văzut în Elveţia, de la gara Bicaz până pe muntele Ceahlăul. Şi ”vedea”, în delirul său, milioane de turişti dând buzna în telegondola minune…! Ei, a scăpat şi de data asta muntele Ceahlăul! Sau, vorba aia, nu facem autostrăzi, că şi aşa o să apară teleportarea şi nu o să mai fie nevoie de drumuri, nu-i aşa? Cu aşa specialişti, vom ajunge, vorba cuiva, să ne pricepem la toate câte puţin şi să avem din toate câte nimic.

– Am o nelămurire de mai mult timp. Cum se face că, la toate lansările locale de carte, la toate vernisajele, nu avem decât creatori dacă nu geniali, măcar originali și cu un loc bine stabilit în cultura românească? Niciodată nu auzim vreo părere critică a criticilor abonați să facă respectivele lansări, niciodată nu sunt trimiși acasă impostorii, iar revistele literare par timide în a atinge fenomenul. E vorba de timiditate sau îndemnul lui Heliade e valabil și acum?

În recenta carte de la Polirom, am o proză care se numeşte ”Zidul de hârtie” şi care este povestea unui critic literar (intelectual), care vrea să fie corect cu uneltele sale, dar este luat ostatic de scriitorii mediocri pe care ”îi rade” şi obligat apoi să scrie, sub ameninţare, ceea ce vor ei să audă despre propriile producte literare. Mai mult, se ajunge la ”autocritica literară”, adică fiecare spune despre sine ce crede, apoi criticul este obligat să semneze. Internetul produce azi genii de o secundă, care devalorizează arta în general. Lumea dă like la o carte, nu o mai citeşte. Şcoala pare să îi ferească pe tineri de cultură. În aceste condiţii, hărmălaia atrage mai mult atenţia decât o operă trudită. Trăim în epoca în care totul este relativizat, de la familie la istorie. Nu mă pot abţine să nu reiau o anecdotă arabă, care se potriveşte vremurilor noastre. În mijlocul deşertului, un om cântă dumnezeieşte la vioară. Un leu se apropie, îi dă târcoale cântăreţului şi se aşează la câţiva paşi de el, mişcându-şi capul în ritmul muzicii. Mai vin doi lei şi se aşează la fel, lângă cântăreţ. După încă ceva timp, vine un al patrulea leu care îl mănâncă pe cântăreţul nostru. Pe o creangă în apropiere, doi vulturi fac conversaţie: Ţi-am spus eu că dacă vine surdul s-a zis cu muzica? Da, în lumea noastră de azi, afonii stabilesc linia muzicală şi dau tonul, din păcate. Cam în toate domeniile.

– Ce regreți că nu ai făcut în Neamț, din postura unui om care putea influența lucruri în bine?

Ce regret că nu am făcut în Neamţ? Răspunsul e mult mai abrupt: de cele mai multe ori, mai ales în ultimul timp, regret că am rămas în Neamţ. Punct.

– La final, retoric, o întrebare standard: cine și ce te ajută să rămâi viu din punct de vedere literar?

Gândul la cartea următoare. Şi o oarecare inconştienţă, care îmi întreține o stare inițială, aceea de a pluti în derivă prin viaţa asta. Cărţile, cele de citit ca şi cele de scris, sunt nişte limanuri, nişte orizonturi. Scriitorul este, până la urmă, paznicul unui castel imaginar.

a consemnat Valentin BĂLĂNESCU

pietricica turism

4 COMENTARII

  1. – Din toamna se reiau intalnirile literare la Piatra Neamt;
    – (deocamdata) stam bine la numarul de andrusci la mia de locuitori.

    Sa vedem ce iese!

  2. mda… distinsul condeier nu mai are loc de lupii tineri cu cas la minte si politica lipita de frunte – sa vada si dumnealui cum e in viața reală. Succes

  3. Astept ziua in care indivizii care l-au umilit pe scriitorul nostru Adrian Aluigheorghe sa isi ceara iertare pentru marșavie … E o rusine pentru intreg orasul nostru, va fi o pată pe obrazul vremii noastre. Rusine!

  4. ”Am primit onoruri naţionale, multe, am primit toate premiile naţionale posibile, pentru cărţile mele, dar nu am primit, în ultimul an, un loc de muncă în Piatra Neamţ…! Am refuzat calitatea de şomer. Nu pot să ascund toate astea, istoria vremurilor noastre se scrie şi cu asemenea lucruri. Din păcate. Nu am văzut prea multe mâini întinse, ca să mă ajute. Dimpotrivă.” oare cons judetean, primaria din p neamț nu puteau gasi ceva adecvat pentru un om care este totusi un simbol al judetului? Sau vreo firma particulara. Pare incredibil……..

Lasă un răspuns