Despre cine să fie vorba? Despre ”Tovarășul Ion I. Tomescu”, președintele Partidului Social Democrat, organizația județul Neamț, anii ’45-’47. Numele președintelui e între ghilimele, fiindcă așa semna el toate articolele ce apăreau în săptămânalul ”Piatra Socialistă”, unde era și prim redactor. S-o luăm cronologic, de la simplu la compus.
Odată, demult, după ultima conflagrație mondială, un cunoscut profesor de liceu din Piatra, Har. Mihăilescu, poreclit de învățători Hâr, pentru severitatea lui, a scris într-o gazetă locală un articol ”săritor la ochi”. Un fel de laudatio despre marele președinte local al social democraților din Neamț. Că așa se obișnuia și pe atunci, subalternii periau cu sârg șefii. Citim din articol:
”Admirabilul nostru președinte era de loc din mahalaua Valea Viei a Pietrei Neamțului. A văzut lumina zilei la 28 mai 1908, într-o familie de oameni necăjiți, care trăiau cu darurile făcute de pădurile din împrejurimi, Cârlomanu și Băcioaia. Poate de aceea, toată viața a fost atașat de cei mulți și săraci. A fost un bun roman, a iubit cartea și a ajuns învățător. Cu timpul, a devenit un neînfricat luptător antifascist, suferind mult pentru democrație și pentru ideile sale libertine. O știu și pădurile munților noștri care l-au adăpostit și ascuns. Și totuși n-a încetat a semăna, chiar și în acele momente grele, semințele binefăcătoare și salvatoare ale înfocatei sale credințe socialiste. A fost un om prea modest, prea amabil, prea bun la suflet, misiunea sa de învățător îmbinându-se, desfășurându-se cu crezul social-politic care l-a însuflețit…” – ziarul ”Piatra Socialistă”, 27 octombrie 1945.
Practic, ”admirabilul nostru președinte”, de profesie învățător la Bicaz, a avut un fix ideologic: dorea să răstoarne lumea, în folosul celor mulți și amărâți. Voia să clădească o societate nouă, în care toți oamenii să fie egali. Iubea democrația, libertatea și frățietatea. Miroase a utopie? Evident că da. După un război nimicitor, secetă și foamete, visele social democratului au rămas proiecte nerealizabile.
”Tovarăul Ion I. Tomescu” nu s-a descurajat, însă, a avut o prodigioasă activitate gazetărească. A colaborat la numeroase publicații centrale și locale – Munca, Șantier, Cuvântul liber, Lumea nouă, Socialismul, Proletarul, Reformatorul, Telegraful, Flacăra etc. La săptămânalul ”Piatra Socialistă”, organul Partidului Social Democrat din Neamț, a semnat articole precum ”Socialismul și creștinismul”, ”Victoria socialismului mondial”, ”Constantin Dobrogeanu Gherea”, ”Comemorarea morții lui V.I. Lenin”, ”Munții noștri”, ”La deschiderea școalelor”, ”23 August 1945, soarele democrației strălucește tot mai mândru”.
L-a însoțit pe Ștefan Voitec, ministrul Educației Naționale de atunci, în vizita făcută în Neamț, deși a fost activistul care a introdus ”ruski iazâc” în școlile românești. A participat la toate adunările populare de interes major. La o astfel de adunare, ținută la Piatra, la Teatrul vechi, a avut curajul să-i întrebe pe edilii târgului: ”Se mai dă funcționarilor publici săraci câte un kilogram de făină (de suflet) pentru Paști, așa cum s-a hotărât la o ședință anterioară?”. (”Piatra Socialistă”, 14 aprilie 1947)
Fiind și Inspector General Școlar al României la clasele primare, admirabilul Tomescu a umblat prin multe școli nemțene. Într-una din vizite le-a spus: ”Este al treilea an de școală sub regim nou. Pe cât putem vedea, este un an tot așa de greu ca și ceilalți. Dar asta nu trebuie să ne descurajeze. Păsările cerului, care nici nu ară, nici nu seamănă și tot are cineva grijă de ele. Deci, deși nu trebuie să ne fie rușine s-o spunem, nu ne gândim prea mult la cărți, rechizite, note, ci toată grija noastră s-o concentrăm asupra hranei școlarului român. Tineretul este capitalul biologic al nației și cum îl vom conserva, așa ne va reprezenta. Numai cine nu are ce mânca știe ce este foametea. Așadar, învățători, profesori, instituții de asistență, de stat sau particulare, concentrați-vă toată atenția. Ar fi cazul a se înființa chiar ospătării comunale, nu numai cantine școlare. Cu 700-1.200 de calorii pe zi, abia dacă este posibilă viața, dar necum randament în muncă. Copilul are nevoie aproape de energie dublă. Să suprimăm orice cheltuieli, să sprijinim școala. Acesta trebuie să ne fie gândul tuturor în acest greu început de an școlar” (”Piatra Socialistă”, 20 octombrie 1946).
Frumos și dureros a scris starostele învățământului primar din România, nemțeanul nostru, socialistul Ion I. Tomescu, numai că, de la vorbe la fapte, era cale lungă. Mai ales după război, când, la piață, pentru un cucoș și o găină se cereau 450.000 de lei!
Despre primii social-democrați se mai pot spune multe. Primul Partid Social Democrat al Muncitorilor din România s-a creat la 31 martie 1893, acum 125 de ani. A fost fondat de muncitori și intelectuali, preum Nădeje, Morțun, Mille, Dobrogeanu-Gherea, Petrescu… Adepții social-democrației de la sfârșitul sec. al XIX-lea considerau socialismul o prelungire firească a modernizării țării începută de pașoptiști școliți prin cele străinătăți. Ne amintim ce scria Eminescu despre bonjuriști:
”Ai noștri tineri la Paris învață
La gât cravata cum se leagă, nodul,
Ș-apoi ne vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteț de oaie creață”.
Mare a mai fost Eminescu ăsta!
Bonjuriștii au adus ideile socialiste în Principatele Române. Rețineți, primii social-democrați n-au curtat comunismul.
Socialiștilor le revine meritul de a fi luptat primii pentru votul universal și pentru emaniparea femeilor, într-o Românie în care foarte puțini aveau dreptul la vot direct. Să nu uităm că, în scumpa noastră țărișoară, dreptul de vot al femeilor a fost stabilit abia prin Constituția din 1938.
Social-democraților români le aparține promovarea ideii de legislație a muncii: 8 ore ziua de muncă, repaosul dominical, condiții mai bune de muncă. Tot lor le aparține tradiția sindicală care a împiedicat, multă vreme, răspândirea ideilor și acțiunilor extremist de stânga și de dreapta în rândurile clasei muncitoare, în perioada interbelică. Liderii social-democrați n-au fost indiferenți nici față de făurirea statului național unitar român. Au ajuns la Alba-Iulia, ca tot românul patriot, la 1 Decembrie 1918. I. Flueraș, I. Jumanca, Gh. Grigorevici și alții ca ei au avut curajul să anunțe în 1918, în Parlament, că românii nu mai recunosc dubla monarhie austro-ungară și vor să fie liberi. Pentru atitudinea lor tranșantă, pentru că au întors spatele comunismului, au murit în temniță. Primul la Gherla, în ’53, al doilea la Jilava în ’49, ultimul la Văcărești, în ’54. Nici Constantin Titel Petrescu n-a scăpat: a fost condamnat la muncă silnică pe viață, torturat, umilit și eliberat înainte de deces.
Să devenim actuali. Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, creat cu 125 de ani în urmă, nu poate fi confundat cu actualul PSD, cum se mai întâmplă, pe ici, pe colo, chiar la casele mari. PSD-ul de astăzi, după unii, reprezintă ”o prelungire post-ceaușistă, neo-populistă, total triumfalistă a PCR, un pas luminos înainte spre un viitor strălucit” (v. Andrei Pleșu, ”Adevărul”, 16 martie 2018). Politologii actuali recunosc, la unison, că, în România, comunismul a fost condus de ivani, pe tancuri, la sfârșitul ultimului război mondial. Erau vremurile când se cânta: ”Greu a fost cu der, die, das/ Dar mai greu cu davai ceas/ Davai ceas, davai moșie/ Harașo tovărășie!”.
Prof. Dumitru RUSU