Acasă Actual Din credințele românilor – Poveşti de Sântămăria Mare

Din credințele românilor – Poveşti de Sântămăria Mare

”Adormirea Maicii Domnului”, Peter Paul Rubens, 1626, ulei pe pânză, altarul Catedralei Maicii Domnului, Antwerp, Belgia

Pentru ţăranul român, sărbătoarea este punctul luminos al calendarului; se poate spune chiar că întreg calendarul este în funcţie de sărbătoare. (…) Pentru mentalitatea satului tradiţional, calendarul a fost un dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor” – Ernest Bernea, ”Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român (Ediţia a II-a)”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

Sântămăria Mare luminează data de 15 august a Calendarului românilor. Este o sărbătoare de mare însemnătate, pregătită printr-un post cu reguli stricte, asemănător Postului Paştelui, în care se fac pelerinaje la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului, se pomenesc morţii, se pregăteşte intrarea într-o perioadă marcată de veselie, o perioadă a târgurilor de toamnă, a nunţilor, a culesului viilor, a vinului…

* Maica Domnului

În imaginarul popular, Maica Domnului, Maica Precista e ”o stea care se află lângă lună”, cum consemna Tudor Pamfile, un fel de ”Zeiţă Mumă a Pământului”, precum Geea: ”Pământul este al Maicii Domnului, pentru că ea ne hrăneşte”, ”Pământul aşa vine, că ar fi al Maicii Domnului”, cum arăta Elena Niculiţă-Voronca, în ”Datinile şi Credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică”.

Se povesteşte că Maica Domnului s-a născut după ce mama ei, Ana, a mirosit o floare sau a sărutat o frunză de păr. La rândul său, Maica Domnului îl zămisleşte miraculos pe Pruncul Iisus după ce sărută o icoană, iar naşterea are loc în grajdul lui Moş Crăciun, bătrân năpraznic şi violent, care îi taie mâinile nevestei sale, Crăciuneasa, pentru că o ajută să nască. Maica Domnului îi pune mâinile la loc şi i le face să strălucească precum soarele, apoi binecuvântează boii, vacile, oile pentru că au păzit-o şi au încălzit-o cu răsuflarea lor în timpul naşterii. Se spune că tot atunci blesteamă caii, să nu se sature decât o singură dată pe an, pentru că, după ce au terminat fânul primit, l-au mâncat şi pe cel sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod:

Voi, cailor, să n-aveţi saţ

Pân’ în ziua de Ispas

Adolph A. Chevallier

Tot ea blagosloveşte fierarul, pentru că a făcut cuiele răstignirii mai mici, rândunelele – pentru că au vestit Învierea Domnului, ciocârlanul – pentru că L-a văzut răstignit, salcia – pentru că a ajutat-o să treacă apele unui râu, broasca – pentru că i-a spus cuvinte de mângâiere:

Da’ taci Maică, nu mai plânge,

Nu vărsa lacrămi de sânge,

Că şi eu încă-am avut,

Doisprezece copilaşi,

Drăgălaşi,

Tare frumuşei,

Şi lăbănăţei,

De-a dragul să caţi la ei,

Şi-a venit o roată,

Fărfăcată,

Şi i-o luat pe toţi deodată.

Numai unul mi-o rămas,

Mititel,

Şi şchiopăţe

În schimb, blesteamă păianjenul pentru că a întrecut-o la tors, lemnarul pentru că i-a făcut lui Iisus crucea grea, iar pe năvalnicul Dragobete, care i-a ieşit în drum şi a speriat-o, îl transformă într-o plantă asemănătoare ferigii, folosită de babe în descântecele de dragoste: ”Năvalnic eşti, năvalnic să fii! Între buruieni de dragoste eşti şi buruiană de dragoste să rămâi!”.

Maica Domnului, cea mai cunoscută, iubită şi venerată divinitate feminină a Panteonului românesc, în viziunea etnologului Ion Ghinoiu, ”păstrează trăsăturile «Marii Zeiţe» neolitice şi este invocată în momentele de grea cumpănă”. Tot el susţine că preluarea modelului străvechi, potrivit căruia divinitatea ajunsă la vârsta senectuţii moare, pentru a renaşte câteva zile mai târziu, indică păstrarea amintirii morţii şi renaşterii ”Zeiţei-Mumă” la trecerea pragului dinspre vară spre toamnă.

* ”Între Sântămării”

Adolph A. Chevallier

Intervalul de timp care se deschide după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului – Sântămăria Mare – şi se încheie pe 8 septembrie, de Naşterea Maicii Domnului – Sântămăria Mică – se numeşte ”Între Sântămării” şi este de mare însemnătate pentru toate calendarele ce compun marele Calendar popular al românilor: cel Agrar, Pastoral, Apicol şi Pomiviticol.

Este perioada în care, în podgorii, se angajează pândarii şi se leagă magic viţa-de-vie, pentru a nu fi prădată de păsări, se începe culesul strugurilor, se face mustul, care, prin fermentare, devine vin, licoare folosită odinioară în beţiile rituale închinate zeului trac Dionysos.

Tot ”Între Sântămării” se pregătesc stupii pentru iernat. Debutul iernii apicole, situat undeva la mijlocul lunii septembrie, aduce cu sine o perioadă de aproximativ şase luni, în care albinele se hrănesc cu mierea adunată în timpul verii. Este o perioadă sterilă a stupului, care durează până la 17 martie, când începe vara apicolă.

Adolph A. Chevallier

Calendarul agricol marchează acum începutul semănăturilor de toamnă, iar cel pastoral – coborârea turmelor de la munte: ”La Sântămărie Mare cobor oile la vale,/ La Sântămărie Mică nu mai rămâne nimică”.

”Între Sântămării” este situat şi Anul Nou biblic, cu începere la 1 septembrie, când se presupune că a început Facerea Lumii. Despre cum s-a făcut pământul, povestesc două frumoase legende din nordul Moldovei, culese de Elena Niculiţă-Voronca, la sfârşitul veacului al XIX-lea.

Zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea mult şi nu încăpea sub ceri. Ce să facă? Ce să dreagă? Ia şi trimite pe albină să întrebe pe arici.

Albina a mers la arici, dar acesta nu a voit să-i spuie, zice: «Dacă-i Dumnezeu, lasă că ştie singur ce să facă!»

Albina, cuminte, nu s-a dus, ci s-a ascuns lângă borta lui. Ariciul, crezând că-i singur, zice la sine: «Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă! Da’ de ce nu strânge pământul în mână boţ, că s-ar face ici dealuri, acolo văi, şi ar încăpea!»

Albina, cum a auzit, a zburat la Dumnezeu şi i-a spus. Dumnezeu, pentru lucrul acesta, a blagoslovit-o ca să facă miere şi oamenii să mănânce şi de aceea e albina bună la Dumnezeu.

Dumnezeu a făcut pământul ca o minge şi apoi l-a întins cum ai întinde un aluat. Pământul a fost drept, neted ca pe palmă şi, când te uitai, vedeai peste tot locul. Dar ce folos, că pe pământ izvoare, apă, nu erau.

Merge Dumnezeu la arici şi-l întreabă: «Ei, cum îţi pare, am făcut frumos pământul?»

«Dă, frumos», i-a răspuns ariciul, «dar oamenii pe dânsul, vite, să ştii că nu vor putea trăi, căci n-au apă!»

«Apoi, dară, fă tu cum ştii!», i-a zis Dumnezeu.

Ariciul a luat şi s-a băgat pe sub pământ ş-a rădicat munţii, a făcut gârlele, a scos izvoarele şi de la dânsul pământul e aşa deluros şi râpos cum îl vedem”.

SURSA: Calendarul popular al românilor

Lasă un răspuns