Acasă Actual Don Quijote de la… Neamț: Ioan Babătă, omul cu sodomo-istoria

Don Quijote de la… Neamț: Ioan Babătă, omul cu sodomo-istoria

DISTRIBUIȚI

Demult n-am mai văzut o asemenea toamnă, iar culorile ei mi-au amintit de ”sadovenienele” de altă dată, cu zarva, pregătirile și energiile care au curs în jurul lor. De fapt, chiar există o simbioză între toamnă, creația sadoveniană și sărbătoarea în sine, toate legate de nucii uriași, de livezile întinse și de pădurile adînci ale Vovideniei (Mănăstirea Neamțu), unde mai era și un iaz de pe vremea Maestrului, un parc dendrologic în jurul casei și în custode al muzeului desprins parcă din nesfîrșitul șir al personajelor lui Sadoveanu.

FOTO: Pe Valea Neamțului

”Ce-o mai fi pe la Vovidenia?!” mi-am zis și iată-mă pe cerdacul casei-muzeu denumită acum ”Casa memorială Visarion Puiu și Muzeul Mihail Sadoveanu”. Nu era nici o mișcare în jurul ei sau înăuntru dar, din apăsarea acelei liniști, izvorî dintr-odată încrîncenarea unei bătălii pe viață și pe moarte, cu vreo 36 de procese, cu o grevă a foamei de peste o lună, cu asedii, încăierări și ciomăgeli (care au umplut paginile ziarelor acum vreo zece ani) pentru existența, custodia și proprietatea asupra clădirii (monument istoric), dar și cu privire la bunurile de patrimoniu.

Și amintindu-mi că toate acestea se legaseră cîndva de numele unui singur ins, care s-a încumetat să se încaiere – timp de aproape zece ani – atît cu statul, cît și cu biserica, l-am căutat pe acest ”Don Quijote de la Neamț”, cu gînd să-l dezgrop pentru un ceas ca pe o relicvă uitată a convulsiilor post-decembriste.

Așa că l-am găsit pe profesorul Ioan Babătă la coliba lui de sub Priporul Braniștei, retras în sine și cufundat în lumea buruienilor de leac, asemeni unui alchemist empiric sofisticat.

Reporter: – Am venit să te iau la ”Sadoveniana” din toamna aceasta. Mai știi a cîta ediție ar trebui să fie?

Ioan Babătă: N-ai cum să mai socoți, întrucît muzeul a fost scos o vreme din circuitul turistic, iar eu m-am străduit din răsputeri să-l uit pe Sadoveanu, să mi-l smulg din minte, din suflet, din cuget, cu toate că l-am slujit paisprezece ani cu toată credința. Deși trecuseră chiar ani de la evacuarea mea silită de la muzeu, tot mă mai trezeam pe cerdacul casei memoriale derulînd pasaje întregi din creația lui, din ce în ce mai uitată: ”Pe Sleahul Romanului se vedea venind un călăreț învăluit în lumină și în pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat și cu coama fluturînd în vînt, în buiestru iute, luneca spre noi. Înspre munți erau pîcle neclintite… Dar călărețul venea de undeva de demult, ca de pe depărtate tărîmuri…” Și apoi continuam: ”Sadoveanu a fost și el un călăreț venind de undeva de demult… care ne-a dat lumini și umbre din neagra fîntînă a trecutului nostru…”

– Cîți vizitatori aveai pe sezon?

Cîteva zeci de mii, nu mai rețin cifra exactă. Știu că anul de vîrf a fost 1987, cu peste 40.000.

– Pare, azi, incredibil.

Într-adevăr, aveam peste o mie de vizitatori pe zi, în lunile iulie și august. Seara cădeam ca butucul, cu limba, faringele și întreg gîtul amorțite. Era o altă lume. O lume a învățării, a curiozității, a simbolurilor. Muzeul, opera, creatorul erau simboluri pe care le căutai cu pioșenie, cu venerație. Lumea aceea s-a dărîmat, a apus, odată cu protagoniștii ei. Desigur că își avea durerile, asperitățile și inadvertențele ei, dar – orice ar spune corifeii de azi ai dezastrului – ea funcționa după o logică a istoriei. Acum s-a născut altă lume, a falsului, a deturnării, a minciunii sfruntate, a urii viscerale, a șarlatanismului, a ilogicului, a sodomo-istoriei.

– Am auzit de anistorie, de preistorie, de protoistorie, dar de sodomo-istorie în nici un caz.

Asta mi-a venit în minte acum, la repezeală, și vrea să arate că lumea de azi nu face altceva decît să-și îngroape propria istorie, printr-o diabolică strategie a profanării, a dărîmării și-a nimicirii, a exterminării chiar (vezi strategia pămîntului pîrjolit din Iran – Edenul biblic, din Afganistan, din lugoslavia, din Cecenia), strategia lichidării demnității umane (uciderea lui Ceaușescu, Dudaev, Saddam, Miloșevici) precum și faptul că – pentru prima dată în istoria omenirii – s-a luat de la toți și s-a dat doar la unii. Au fost anulate valorile (Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, chiar Eminescu), simbolurile (muzee desființate, statui răsturnate, lăcașuri de cultură făcute baruri), s-a pervertit și s-a demolat tot ce arăta un strop de stabilitate, demnitate, perenitate, istorie. Cazul de atunci al Muzeului ”Sadoveanu” – respectînd proporțiile – este tipic privind sodomo-istorie

Eu, ca modest hîrțogar de muzeu, am înțeles ceea ce s-a întîmplat și mi-am zis că, dacă alții au fost ctitori de țară, eu nu voi putea măcar apăra un muzeu împotriva unui Andrei Pleșu (cel mai puturos muzeograf dintre toți ”colegii” pe care i-am avut – era la Tescani), de un Adrian Alui Gheorghe ori Daniel Corbu (cărora le scosesem odinioară la Consiliul Județean de Cultură cîte o plachetă de poezii patriotice și partinice, serbede, seci, proaste și fără substanță, ca toate mîzgălelile lor), de un Constantin Munteanu (cu ”Cursa rapidă”, de care au auzit doar el și nevasta)?! Și-atunci am pus la bătaie totul: masa, casa, familia, sănătatea, viața, bruma de agoniseală. Am pierdut, am risipit, am irosit totul. Dar, dacă azi aș lua-o de la capăt, aș face la fel.

Știi, ani de zile mi-am ros unghiile că n-am sărit în aer odată cu toți cei care-au spart și-au invadat cu vandalii muzeul în iulie 1997. Mi-am dat seama atunci că între mine și un kamikaze arab e o diferență de la furnică pînă la Dumnezeu. Sîntem niște tîrîtoare lașe. Uită-te în istorie, care la noi e o hlamidă cîrpită anapoda (mereu alta, de la domnie la domnie) și-ai să vezi că numai cine n-a vrut să ne calce nu ne-a călcat: de la bulgari la polonezi și de la turci la ruși, de la greci la unguri, de la tătari la austrieci, de la romani la americani, ultimii prin bătaia de joc din 1989, cel mai scandalos experiment mediatic de manipulare a maselor.

– Îmi confirmi și-acum că nebunia și scepticismul sînt trăsăturile tale definitorii…

Dacă 1.000 de nebuni ar fi făcut ca mine, am avea acum de o mie de ori distrugeri mai puține. Nu-i vezi, s-au trezit acum, după șaisprezece ani de lozincardism privind privatizarea a tot și a toate, că statul a pierdut complet domeniul strategic al energiei, ca și pe toate celelalte. Cît despre scepticismul ori pesimismul meu?!.. Pesimismul cică este un optimist bine informat.

– Tu îți duci existența la lumînare și lampă. De ce mijloace de informare poți vorbi?

Lăsînd la o parte faptul că marile opere ale lumii s-au creat la lumînare, informația de azi nu e altceva decît intoxicare, deturnare, manipulare și banalitate. Televizorul și calculatorul sînt marile dezastre ale omului, prin care vietatea bipedă devine tot mai monstru. O gloată de monștri mărunți, fără suflet, fără cuget, fără neam, fără țară, fără istorie, o armată de mercenari de duzină diriguită de mahării omenirii încotro vor aceștia și numai în interesul lor. Altminteri, ce cauți tu, ori ungurul, ori bulgarul, ori slovacul, ori cehul în Irak, în Kabul, în Palestina, cînd, la tine acasă, un omăt de 10 cm îți paralizează traficul din întreaga țară, ori nu-i o pompă să-ți scoți apa din beci ori o lețcaie să-ți plătești hapul pentru diabet?? Ori eu îs nebun, ori lumea e dementă, să vezi cum o țară este nimicită în aplauzele unui întreg mapamond, cum a fost cazul Iugoslaviei, cînd cel mai feroce acuzator și torționar era nu Clinton, ci ”Țapul”.

– Văd că te-ai înfuriat de-a binelea, dar vreau să te mai întreb ceva cu privire la zbaterea ta de-atunci, de la muzeu. Intelectualii, mă rog, colegii, presa…

”Intelectualii sînt ca vrăbiile. E de ajuns să le întinzi mîna cu firmituri. La început vor face larmă, apoi vor veni singuri să ciugulească…” Știi cine-a zis asta? Iosif Visarionovici Stalin!!!

Singurul intelectual care-a vrut să mă ajute cu adevărat a fost George Calcan de la Școala Ajutătoare. A venit șontîc-șontîc la muzeu, într-o zi de luni, cînd muzeul era închis, nu știu pe unde Dumnezeu a intrat, un cîine a rupt lanțul și l-a nenorocit. Am cusut și am pansat o zi la el, în hohote de plîns. George voia să înființeze o societate de apărare a muzeului.

Mi-au mai sărit în ajutor profesorul și deputatul Mihai Mancaș, deputatul Ion Bivolaru, doamna Ordean de la Roman, un grup TV condus de domnul Ailincăi, tot de la Roman, dumneata – prin Ceahlăul, Marius Tupar de la Luceafărul, revista ”Flagrant”, o muzeografă de la Cotroceni – doamna Varga, ministrul Sălcudeanu și secretarul de stat Ioan Opriș. Încolo, au sărit pe mine ca hienele, ca niște javre haine, ca niște răpciugi besmetice.

Ți-aduci aminte?! Profesorii din școli, mai toți ocupați cu ateismul, au azvîrlit portretele lui Nea’ Nicu și-au umplut holurile, cancelariile, sălile de clasă cu icoane, iar o parte au devenit peste noapte profesori de religie.

Dacă mîine vine Islamul, vei vedea peste noapte trei sferturi din țară punîndu-și turbane și venerîndu-l pe Mohamed, cu regretul că Profetul nu poate fi pictat ori sculptat în kitch-uri tămîiate.

Vreau să-ți mai dau un exemplu, fiindcă văd că nu prea ești de acord cu mine. În 1937, lui Sadoveanu i se ard cărțile în piețe publice (nu numai în București). Au umblat Ștefana și Ionel Teodoreanu cîteva zile, prin întreg Bucureștiul și prin întreg Iașul și d-abia au reușit să strîngă 11 semnături pentru a publica un protest. Și ține cont că e vorba de pleiada interbelică, nu de căcănari, optzeciști, pseudomoderniști ori semidocți. Ca să nu mai amintim că, tocmai atunci, Nicolae Iorga îl ataca dur pe Sadoveanu în ”Neamul românesc”. Asta e intelectualul roman din toate timpurile.

– Ce a mai rămas din truda, nenorocirile și zbaterile tale de la muzeu?

În primul rînd, muzeul există și nu s-a transformat în altceva, chiar dacă a fost scos o vreme din circuitul turistic, iar mare parte din obiectele muzeale au luat drumul Bucureștiului. Apoi o cumplită experiență, care nu m-a dărîmat, ci m-a întărit, aș putea spune. Aș aminti mai apoi de cunoaștere. Aș fi rămas un prostănac oarecare, vegetînd îndărătul unei dughene ori a unui serviciu de duzină. Așa – iertată fie-mi lauda – nimeni (după 1989) nu știe mai acut, mai atînc, mai adevărat decît mine pe ce vulcan de mîrșăvie, de fals, de tîlhărie trăim și vegetăm.

– Dă-mi un exemplu, fie și oarecare.

De pildă, am fost evacuat vineri, 18 iulie 1997, în baza unei hotărîri judecătorești dată luni, 21 iulie 1997, ca urmare a unei cereri înregistrate duminică, 20 iulie1997. Ce te miri?! Uite-le aici! M-au evacuat întîi silit, ca să nu mai pot avea vreo calitate procesuală și să nu mai am posibilitate și timp să mă apăr, întrucît am opus rezistență, am dat în dreapta și-n stînga și m-au băgat într-o avalanșă de dosare penale, cu cercetările de rigoare: poliție, procuratură etc.

  • Și cum ai scăpat?

Doamna doctor Cornelia Vulpe m-a salvat, să-i dea Dumnezeu sănătate, putere și nume nemuritor. M-a internat la dumneaei, m-a ocrotit, m-a îmbărbătat, m-a apărat. N-am să-i pot mulțumi niciodată.

– Mai ai vreo întîmplare menită să-mi arate vulcanul de tîlhărie?!

Mi-ar trebui trei vieți și tot n-aș epuiza exemplele și argumentele. Îți mai amintești, între 1990 și 1997 s-au perindat opt miniștri ai culturii și cinci prim-miniștri. Ei, am patruzeci și opt de audiențe, adică șapte per ministru, cîte două la fiecare prim-ministru și o jalbă în proțap (pe bune, ai și scris atunci despre asta, la Ion Iliescu). La Zanc am unsprezece audiențe, din care două după miezul nopții.

– Asta nu mai cred.

Ba să crezi. Știi că Zanc a fost un fel de ministru interimar, vreo șase luni, înainte de alegerile din 1996. Înainte de el, fusese ministru Mărginean, un aiurit, care-i lăsase moștenire o sumedenie de încurcături și o șleahtă de jigodii în subordine, adunate și rămase de pe la toți miniștrii, dar mai ales de pe vremea lui Pleșu. Grigore Zanc – profesor universitar, filosof și ardelean cum se cade – stătea zi și noapte în minister, ajutat doar de o secretară adusă de la Cluj, o fetiță să o bagi în sîn și să-i bei apă de oriunde. ”No, ce mai vrei?!” mă întreaba. ”Să emiteți un ordin prin care să…” ”N-are cine-l concepe, că juristul îi de-al lor, de-a celorlalți”. ”Îl am făcut”. ”No, du-te la Mihai Ungheanu să ți-l semneze”. Cum ajungeam, o matracucă de pe vremea Suzănicăi sărea la gîtul meu: ”Nu-i aici domnul secretar de stat. Ieși afară, iar ai venit cu pucica, fira-ți ai dracu dă moldoveni, dă comuniciți…”. Mă biruia dihania, bine-nțeles cu ajutorul bodyguarzilor, niște băieți subțiri și faini. Amza Săceanu, consilier ministerial, venea imediat și mă stîrnea: ”Du-te, Ionică, nu te lăsa, insist, abordează-l pe hol, țipă la el, fă scandal, amenință-l cu presa, că Mihai Ungheanu cedează și, să știi, apreciază vehemența ta în apărarea muzeului”.

Reușeam, în sfîrșit, Zanc semna ordinul și plecam la Vovidenia, după o săptămînă de nesomn, audiențe, stres și cheltuială. N-apucam să ajung la Vovidenia și mă sunau jigodiile: Butoi, Gorgoi, Coloșenco… de la minister. ”Alo, au fost aprobate, ordin al domnului ministru!”

– Cîte ordine a emis Grigore Zanc, cu privire la muzeu?

Cinci! Uite-le aici! Cum dădeau un ordin, cuibul de viespi din minister lua foc și bîzîiau acolo unde trebuia, care la rîndu-i îi ordona ministrului: ”Anulează ordinul!” Și ministrul, băiat ascultător, executa. Apoi luam iar drumul capitalei, cu un nou ordin în ciornă și desaga de argumente și extrase din legi. Îi lămuream și ardeleanul patriot și om de cultură (fost dizident real, vezi cartea ”Cădere liberă”) emitea un nou ordin, și tot așa…

– Continuă! De ce te-ai oprit atît de brusc?!

Am vrut să spun asta…

– Care?

Cu vizitatorii… După ’89, tot netotul, tot prostul, tot anafabetul, a devenit deștept, atotștiutor și anticomunist, ca să nu mai precizăm că au ieșit la interval toate caiafele, iudele, leprele, trădătorii, transfugii și nimicurile. Cum ajungeau la muzeu, de obicei în gașcă, începeau să urle: ”A fost comunist Sadoveanu”, ”A fost oportunist, francmason…”, ”A scris «Lumina vine de la Răsărit»…” Dar am avut și profesori universitari – culmea, de literatură! – care l-au făcut porc pe Sadoveanu. Dacă-ți mai spun că erau ieșeni, n-ai să crezi!

Îți mai spun una și gata. La Tribunalul Județean Neamț mi-a fost ținut un dosar în apel un cincinal întreg, adică patru ani și jumătate. Apoi a dat o hotărîre în care nu este precizat nici un articol de lege și care nici pînă azi nu a fost motivată, deși a ajuns pînă la Parchetul General, inclusiv în recurs.

– Ceva tot se va schimba după ianuarie…

Pe naiba! Starea unei nații e data de șase factori mari și lați: valoarea indivizilor, atitudinea acestora, sistemul economic, conjunctura internațională, clasa politică și sub-subsolul. Care dintre acestea se va schimba din ianuarie încolo?!

– Poate clasa politică?!

Pe dracu’! Asta se va pitroci doar fiindcă rămîn tot cei numiți de ”Înalta Poartă” (în mod democratic, bineînțeles). Căci, după domeniile fanariote orientale, urmează domeniile fanariote occidentale. Cum zicea Păstorel? ”Cu fața la Răsărit,/ Cu curu’ descoperit,/ Nu e greu de presupus,/ Ce-o să vină din Apus”. ”Aia” o să vină din Apus, legată cu stegulețe galbene și roșii, cu o desagă de interdicții, salvgardări și expluzări. Vom rămâne în țară boșorogii, expulzații și handicapații. Și cînd te gîndești cîtă larmă, cîtă lozincă și cîtă zarvă s-a făcut într-un deceniu și jumătate (de n-a depășit-o comunismul într-o jumătate de secol)!… O să spunem în ianuarie taman ce a zis dracu’ atunci cînd a tuns mîța: ”Mult zgomot și păr puțin”. De nu cumva noi am cam belit-o!

– De mîță ziceai?

Desigur. Dar dumneata ce credeai?

– Poate după alegeri?

La alegerile din 1946 a participat – ca de altfel, la toate, din vremea sa – și Sadoveanu, că tot veni vorba. S-a înscris pe lista social-democrației, care avea ca siglă soarele. Păstorel, văzînd afișele cu soarele și cu Sadoveanu pe toate gardurile, îi trimite o epigramă: ”N-am crezut iubite bard,/ C-o să am așa onoare,/ Ca, ducîndu-mă la gard,/ Să mă piș direct în soare”.

– Nu crezi că un nou guvern…

În 1945, cînd cu guvernul de largă concentrare democratică de la 6 martie, se zvonea că vor intra și Mihail Sadoveanu și Ion Niculi, Păstorel, auzind, dă semnalul: ”În guvernul Groza, cel de concentrare,/ Vor intra doi membri pentru prosperare,/ Dară ca progresul să fie etern,/ Îmi bag și eu membrul în acest guvern”.

– Văd că nu e glumă. Te numeri printre euro-scepticii totali!

Patru sînt punctele cardinale ale apocalipsei lumii și toate-s creații desprinse din trunchi iudaic: creștinismul, francmasoneria, comunismul și globalismul. U.E. nu e altceva decît un imperiu diform, deopotrivă polițienesc și fiscal, care nu va duce nicăieri decît la dezumanizare, înstrăinare, pauperizare și dominare.

– Folosești termeni vetuști.

Nicidecum. Sînt mai actuali ca oricînd. ”Nimic nou sub soare” – cum a zis Ecleziastul. Niciodată acumulările mari, oligarhice, pe de o parte, și sărăcirea masivă, pe de altă parte n-au dus la stabilitate, ci, din contra, la anarhie, iar globalismul acesta deșănțat va da naștere la un nationalism fără cruțare, cu toate că momentan și statul și biserica clocesc legi urîte și mizere, legile haosului, ale degringolandei, menite să pună o botniță de fier vieții și exprimării libere, în locul celei de lemn, comuniste.

– Ce tot îndrugi tu astăzi de comunism, cînd știu bine că și pe vremea aceea erai tot de-a curmezișul, de-ai fost nevoit să pleci de la Județ la Muzeul de la Vovidenia, deci tot o retragere, o izolare.

Există oameni cu adevărat cinstiți, lipsiți complet de viclenie, cu dăruire pentru obște și aceia întotdeauna cad victime societăților create pe baza ideologiilor străine, cum a fost cea socialistă (dispărută tocmai cînd se autohtonizase întrucîtva) dar, mai ales, asta de-acum, implementată cu japca, iar dacă pomenesc de perioada veche, nu pot să uit pacea socială, protecția socială, siguranța locului de muncă…

– Foamea, restricțiile, teama…

În foame tot Occidentul ne-a băgat, prin marile împrumuturi pe care ni le-a dat, ca apoi să schimbe politica monetară, să mărească dobînzile, la care s-a adăugat politica energetică rusească, revoluția Islamică din Iran… Dacă am fi fost un neam deștept, făuritor de istorie, să nu fi dărîmat totul în ’90 ca să ajungă cricarii, ageamii și căcănarii la guvernare, eram departe acum, că n-aveam o lețcaie datorie, ba, din contra.

Oricît de bine le-ar fi unora, dezastrul actual e cumplit. Au murit starea de cinste, noțiunea de corectitudine, bruma de încredere în viitor, speranța într-un viitor. Singura posibilitate a trăitorului carpato-danubiano-pontic, a tuturor, e s-o taie afară, fie să se pensioneze.

– Te gîndeai vreodată, cînd braconai în zona prezidențială, pe lîngă cabana lui Ceaușescu, c-ai să ajungi un biet pensionar de boală, cu două milioane pe lună…

Să știi că, indiferent de loc și regim, eu am intrat în pădure ca-ntr-un templu, iar unde am stat eu s-au înmulțit vietățile pădurii. Cînd am deschis ochii la casa părintească, de sub Ceahlău, întîi am văzut pușca în cui, apoi am auzit copoiul și celelalte. Apropierea de Sadoveanu s-a datorat și acestei cauze.

– Ai legat vreun cerb de copac, așa cum zic unii, ca să vină Ceaușescu să-l împuște?

Nea’ Nicu era mare vînător. Cam fără limită, cum sînt toți oltenii, dar în rest n-aveai ce-i reproșa – era pasionat, priceput și bun ochitor. Nu-i iubea pe moldoveni. I-a ocărit odată pe silvicultori, făcîndu-i ”moldoveni puturoși și mincinoși”. Venea uneori și Leana. Ei îi plăcea la Neamț mai mult decît lui. Cum ajungea își punea șorțul, făcea de mîncare și apoi lua undița și pescuia în bazine. Era o pescăriță veritabilă. Prin comparație, cînd a venit Iliescu la cabana lui Nea’ Nicu, în 1991, escorta prezidențială era compusă din 38 de mașini, din care 4 cuprindeau plutoane de pompieri, sepepiști, polițiști. Coloana lui Văcăroiu, cînd era prim-ministru, avea 32 de mașini. Pînă și ex-regele, pe care l-am plimbat mai dăunăzi prin Neamț ca pe moaștele Sfîntului Casian, avea în cortegiu peste 10 mașini. Veneam noaptea pe bicicletă de la Icoana și, cum era îngust drumul forestier, numai ce-au început sirenele și luminile să se agite dintr-odată lîngă mine, de m-au orbit și m-am dus în șanț. I-am strigat cîteva nașteri îndesate maiestății sale, dar probabil că n-avea cine auzi…

Ca să nu mai vorbim că zonele prezidențiale de vînătoare erau arealul strategic din punct de vedere cinegetic. Acum bate vîntul prin pădurile României. Care păduri?! Că s-au golit munții, darămite vînatul. Umblu acum din Munții Rodnei și pînă-n Deltă după buruieni și în ultimii 10 ani n-am mai văzut un urs, un cerb, un cocoș pe munte sau vreo capră neagră. Le mai spun unora că în vara lui 1987, după o ploaie de după-amiază, am numărat (împreună cu copilul), pe Țărăncuța vreo 300 de lighioane sălbatice, de ni s-au împăienjenit ochii. Și unde mai pui că am numărat doar ceea ce se vedea din bălării, darămite ce mai foșnea prin zăvoaie, dudăi, rariști și mlaștini… Nu, nu se poate! Nici ca atunci, dar, sub nici o formă, nici ca acum. Atîta jaf n-a fost în toată istoria acestor pămînturi blestemate. Și asta nu numai în materie de vînat. 

– Dacă ar fi să redevii muzeograf la Sadoveanu, ce-ai face?

N-aș mai putea fi muzeograf în condițiile de azi. Vremea aceea a mea, a noastră, vremea simbolurilor, a culturii, a spiritului a trecut. A apărut o nouă lume, o lume fără simboluri, fără spiritualitate, fără Dumnezeu. O lume a egoismului, a raptului, a banului, o lume a sodomo-istoriei, care dărîmă, ucide, pîrjolește cu nepăsare pămîntul, suprimîndu-i viața. O lume a monstrozității. În ceea ce mă privește, eu mă pregătesc pentru peșteră, pentru o nouă cale către Dumnezeul adevărat, nu cel elaborat în templele iudaice, la porțile Levantului ori în forurile romane, de sîrbi și de ruși. Undeva trebuie să existe un Dumnezeu al nostru, un Dumnezeu autohton, un Dumnezeu mioritic, fiincă cel globalist stă cu fața numai la cei care l-au creat. Un Dumnezeu al dreptății, al autohtonismului și al echilibrului.

…Plec de la coliba primitoare a lui Ionică Babătă de sub coasta Zimbrăriei, ies la ”ia-mă nene” și un burtos cu jeep bengos se îndură să mă ducă la Tîrg. Mă întreabă ce mai face nebunul de profesor-pustnic. Nu-l stuchi în ochi, de frică să nu mă dea jos din mașină, dar îi spun un banc.

Cică un nebun se plimba prin curtea ospiciului și, la un moment dat, se apropie de gard și striga după un cetățean, care trecea prin fața ospiciului:

– Hei, omule!

– Ce vrei, nebunule? întreabă amuzat omul oprindu-se pe trotuar.

Nebunelul se apropie de grilajul gardului și-l întreabă compătimitor:

– Sunteți mulți închiși aici înăuntru?

Interviu realizat de Mihai ILIESCU

Publicat în ziarul Ochiul Public, nr. 1, ianuarie 2007.

pietricica turism

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns