Acasă Actual CENTENAR Lăsați copiii să meargă la școală!

CENTENAR Lăsați copiii să meargă la școală!

DISTRIBUIȚI

Un articol din perioada interbelică prezenta abandonul școlar ca fiind o problemă majoră a societății românești din acele timpuri. Din păcate, părăsirea timpurie a sistemului de învățământ este și astăzi – după aproape 80 de ani de la apariția articolului ”Lăsați copiii să vie la școală”, publicat în 15 septembrie 1937 de revista ”Realitatea Ilustrată” – o tară la fel de importantă a societății românești. În fiecare an, în România de azi, peste 50.000 de copii români abandonează şcoala. Conform celor mai recente date Eurostat, România ocupă în continuare poziție fruntașă (locul 3 din 28) între țările UE în ce privește abandonul școlar. În 2016, rata abandonului școlar la noi în țară era de 18,5%, iar în 2017 a scăzut la 18,1%. Numai Malta și Spania stau mai rău, cu 18,6 și, respectiv, 18,3%, în vreme ce sistemele educaționale care pierd cei mai puțini elevi se găsesc în Croația (3,1%), Slovenia (4,3%) și Polonia (5%).

Vom vedea în cele ce urmează că, și în zilele noastre, cele mai importante cauze care conduc la abandonul școlar sunt aceleași ca și în anul 1936: dificultățile materiale ale părinților și intrarea timpurie a copiilor pe piața muncii.

Una dintre cauzele principale ale abandonului școlar este, conform UNICEF România, intrarea pe piaţa muncii: ”Fie că este vorba de lucrul ca zilier, de activităţi regulate ca barman, de prostituţie sau cerşetorie, prezenţa pe durata semestrelor şcolare în astfel de activităţi aducătoare de venit constituie elemente de risc ce se soldează aproape mereu cu renunţarea prematură la educaţie. O soluţie pentru cei care au nevoie să muncească ar putea fi promovarea unor modele comune din ţările vestice, şi anume implicarea liceenilor ce au nevoie de resurse pentru a se întreţine în activităţi aducătoare de venit pe perioada vacanţelor, având o durată scurtă ca număr de ore pe zi, precum cele de baby-sitting pentru o seară”.

Un dialog dintre reporterul interbelic Lory Panaitescu-Zătreni, autoarea articolului publicat în revista ”Realitatea Ilustrată”, și Mitică a lui Corbeanu, un adolescent din perioada interbelică, ne confirmă că, și acum 80 de ani, ”intrarea pe piaţa muncii” era una dintre cauzele importante care duceau la renunțarea la continuarea studiilor:

* Viață de picolo…

«- Câţi ani ai, Mitică?…

– Merg pe treişpe la Vinerea Mare…

– Aşa… Eşti om mare acuma…

– Ihă…

– Şi ce o să-ţi dea taică-tău de Vinerea Mare?…

– Nic (nimic)… Ce să-mi dea… Că nici n’o să fiu acilea…

– Plec la oraş că începe şcoala…

– la te uită !.. Pleci la şcoală la oraş…

Băiatul râde de naivitatea mea.

– Nu cucoană…. Mă duc să slujesc la crâşmă… Fusei şi anu’ trecut…

– Dar tu n-ai terminat şcoala, Mitică…

– Ttt…

– Cât a mai rămas să faci?

– Păi… nu ştiu.

– Cum se poate să nu ştii?.. la spune, cât a mai rămas?

– Un an…

– Ei, tot ai făcut ceva… Şi când pleci?

– Acu!… Să scrie taica de la oraş, că dacă rămân mă ia la şcoală…

– Şi ţie nu-ţi place la şcoală?…

– Ba îmi place… Da’ trebuie să fac de bani…

– Iei bani mulţi la crâşmă?

– Iau… adică îi ia taica…

– Şi ce faci tu acolo?

– De toate… Nu e greu… Da’ nu prea dormim că ne sculăm de noapte şi facem de culcat tocmai pe la unșpe-douășpe dupe înserat…

– Dar… în ce loc e crâşma aia?…

– Nu ştiu…

– Cum se poate să nu ştii? Vai de mine, Mitică, păi tu eşti deştept… Să zică aşa un prost, nu tocmai tu…

– Pă strada Măgurele…

– Ştii si numărul?

– 37…

 -Bravo, Mitică!…

Sunt mii de Mitică al lui Corbeanu în judeţ şi în toată ţara, zeci de mii: unii cu un an rămas, alţii cu doi şi alţii cu trei. Din cele 7 clase cât are învăţământul sătesc, nici jumătate din copiii care păşesc peste pragul celei dintâi nu ajung în băncile ultimei.»

Modelul educaţional oferit de părinţi – cel mai adesea, elevii care ajung să renunţe la educaţie provin din familii în care părinţii nu au mai mult de opt clase -, precum și încrederea scăzută în educaţie sunt semnalate de UNICEF România ca fiind factori importanți care duc la abandonarea studiilor.

Care era situația în perioada interbelică aflăm din același articol, publicat în anul 1937:

«Cauzele sunt multiple. În primul rând trebuie înscrisă pasivitatea ţăranului – de multe ori rezistenţă făţişă – în a-şi trimite odrasla la ”şicoală”, – cum zice el. – Că doar nu-i trebuie carte ca să vadă de vite…

În ciuda progresului, ruralul consideră şcoala un lux şi o sarcină. Copilul, lipsind de-acasă, îl frustrează de un ajutor real pe care conta. Şi, în plus, e un atac discret la punga lui subţire, căci e silit să-i cumpere cărţi. E partea cea mai gravă: să scoată el din nodul ştergarului banul lui muncit şi adunat cu răbdare în zile de lipsuri şi de trudă ca să-l dea pe cărţi şi pe caiete, e o adevărată tragedie, un chin, o smulgere din făgaşul raţionamentului pe care şi l-a însuşit de la bătrâni, cu care se identifică în marea masă a celor mulţi şi asemenea lui şi pe care numai ”domnii” nu îl înţeleg.

Pe de altă parte, progresele copilului sunt lente şi se vădesc părinţilor abia după ani de aşteptare. E şi normal să fie aşa, căci micul ţăran, când vine la şcoală, trebuie format din toate punctele de vedere. Nu e vorba numai să-i pui abecedarul în mână şi să-l înveţi a ceti; trebuie să-i frămânţi sufleţelul şi mintea ca pe un aluat, cu străşnicie şi stăruinţă, în aşa fel încât, cu toate că acasă este altfel, şcoala să-i dea o structură intimă nouă şi o înfăţişare exterioară deosebită. Învăţătoarea, de pildă, socoteşte un mare succes când elevul sau eleva ajunge să înlocuiască pe ”Fă, doamnă…” cu un termen mai ales şi pe ”tu” cu dumneata. Părinţii însă, ei înşişi puţin eclectici în expresii, nu preţuiesc asemenea roade. În fine, când după trei-patru ani, odrasla scrie şi citeşte mai mult sau mai puţin bine, o trag de la şcoală să înveţe să fie om, adică plugar.»

Despre încrederea părinților anului 1936 în sistemul de învățământ, același articol spune:

«Se întâmplă, foarte adeseori din păcate, ca micuţii să facă 7 ani de şcoală şi rezultatul să fie aproape nul. Nu din pricina lor, nu e vorba de capacitatea lor de pricepere. Copilul, fie chiar şi cel mai greu de cap, sfârşeşte totuşi prin a-şi forma bagajul de cunoştinţe cerut, dacă dascălul ştie şi vrea să stăruie. Școala, însă, nu le poate da nimic, căci n’are zestrea utilă, n’are aparate de experiență, n’are laborator, n’are teren de aplicație, n’are nici măcar dascălul de specialitate, acel the right man in the right place imperativ al timpului nostru. Și atunci?… Cursul complementar menit să dea roade atât de frumoase e, de fapt, o vreme irosită zadarnic și un prilej de înveninare a raporturilor dintre copii și săteni. (…) Se pune însă întrebarea: Ce ai făcut tu, Stat, ori tu, iniţiativă particulară pentru ca învăţământul supra-primar să fie atrăgător şi de folos pentru viitorii cetăţeni de mâine? Tu, legiuitor, ai pus în lege: ”De la promulgarea acesteia în timp de 5 ani, absolut toate şcoalele primare să aibă 7 clase”…, dar nu te-ai îngrijit şi de mijloacele necesare pentru înfăptuire. Ai lăsat în grija învăţătorilor închipuindu-ţi că entuziasmul lor realizează opera.

Este adevărat că, în majoritate, învăţătorii fac învăţământul complet; însă strădania lor e fără rezultate, căci nu se poate face curs supra-primar fără personal anume pregătit, fără săli înzestrate cu tot confortul, fără biblioteci potrivite nevoilor satului, fără ateliere practice regionale, fără câmp de muncă şi şi experienţe agricole, fără unelte; – în fine fără întregul arsenal care, mânuit de oameni pregătiţi şi inimoşi, să dea rezultate vădite, asigurând programul şi făcând ca şi părinţii să capete încredere în şcoală.»

Iar îndemnul reporterului interbelic, atât de actual și astăzi, este simplu: ”Lăsați copiii să meargă la școală!

Pentru că ”smulși de la lumina ce o primeau, copiii uită repede tot sau aproape tot ce au învăţat. Mintea lor fragedă care începuse a se deprinde cu cărările drepte ale judecăţii, prinde iar obiceiul şmecheriei ocolite şi a supunerii prefăcute. (…) Şcoala neterminată nu i-a putut transforma pe deplin. Nu sunt nici larve, nici fluturi. Le-a dat aripi, dar nu pot zbura. Abia de pot face un salt, din când în când, ca să cadă pe o floare sau pe un spin.

SURSA: De ieri și de azi, articolul ”Lăsați copiii să vie la școală”, Lory Panaitescu-Zătreni,”Realitatea ilustrată”, 15 septembrie 1937 și articolul ”Abandonul școlar timpuriu: cauze și posibilități de prevenire”, unicef.ro.

pietricica turism

Lasă un răspuns