Echipa de argint a Serviciului de Ambulanță Neamț

”Este o mare mândrie pentru noi și o mare performanță, locul II pe țară, pe care l-am obținut cu echipajul nostru – asistenta Dumitrița Nistor și ambulanțierul Ionel Baghiu – la Concursul Național al Echipajelor de Ambulanță. Eu am sperat că se vor clasa pe primul loc, pentru că știu că sunt foarte bine pregătiți. Fac echipă în activitatea curentă și au ajuns, în timp, la o armonizare atât de necesară în misiunile de prim ajutor la care participă. Este o premieră pentru noi și, fiindcă știu cât este de exigent acest concurs, sunt foarte bucuroasă de acest rezultat. Este o dovadă a nivelului de profesionalism al întregului personal al Ambulanței Neamț, ceea ce mă ambiționează să fac tot ce pot, împreună cu ceilalți colaboratori care ne-am implicat, pentru ca anul viitor să putem organiza competiția la Piatra Neamț. Îi felicit încă o dată pe colegii mei pentru acest frumos rezultat și le doresc viitorilor competitori să-și adjudece cu mândrie primul loc!”, declară dr. Dorice Albu, managerul interimar al Serviciului de Ambulanță Neamț.

* Coordonarea este totul

Echipajul a avut o săptămână foarte grea. Dumitrița Nicoleta Nistor și-a condus fetița la școală luni, 10 septembrie, în prima ei zi de elevă, iar a doua zi a plecat spre Geoagiu Băi, stațiune care a găzduit ediția din acest an a concursului profesional al cadrelor medicale din ambulanțe. Au urmat două zile, 12-14 septembrie, extrem de solicitante, cu cea mai mare participare din ultimii ani: 28 de județe și-au trimis cele mai bune 16 echipaje cu medic și 22 de echipaje cu asistent medical, plus un echipaj cu medic din Republica Moldova. Concursul a avut în două probe: suport vital avansat în politraumă și suport vital avansat în cazul unui pacient cu afecțiuni medicale. ”Au fost propuse trei cazuri de traumă și trei cazuri medicale, din care comisia a tras la sorți câte un caz pe fiecare probă. Seara, în ședința tehnică dinaintea concursului, s-a stabilit ordinea în concurs și cazuistica pe fiecare probă ce urmau a fi trase la sorți. În prima zi de concurs, am fost șase echipe într-o sală și, ca la orice concurs, mai întâi am fost controlați să nu avem asupra noastră telefoane. Inclusiv trusele au fost verificate să nu fi «strecurat» vreun dispozitiv prin care să comunicăm cu exteriorul. Altfel te descalifică. Noi am avut numărul 6 în concurs. La prima probă, am avut un pacient cu politraumă dintr-o explozie în domiciliu. Am lucrat pe un manechin superdotat: cu puls la carotidă, puls periferic, vene – puteai să-i prinzi vena, îi puteai verifica pupilele, un manechin care geme, vomită, are respirații – exact ca un pacient real. Față de acum doi ani, când am participat la concurs, manechinul de anul acesta a fost ultraperformant. A trebuit să aplicăm toate manevrele și protocolul, exact ca la un pacient real, sunt aceiași pași pe care trebuie să-i respecți, ca în viața reală. Nu poți omite respirația și să-i iei tensiunea, de exemplu, pentru că ți-l bagă în stop cardiorespirator și ai fost depunctat. Trebuie să verifici dacă are secreții în gât, să-l aspiri, să-i numeri respirațiile pentru a decide cât și cum îi administrezi oxigenul, fiindcă, dacă are 6 respirații pe minut – un om sănătos are 18 – trebuie să-i administrezi aer și pe mască și pe balon, nu doar pe mască. Probele sunt pe cazuri de pacienți în stare critică, iar dacă n-ai recuperat o funcție, intră în stop și trebuie să reiei toată procedura: te întorci de la zero, îl reevaluezi, pierzi timp, pierzi puncte”, spune asistenta Dumitrița Nistor.

Pacientul din prima zi de concurs a fost plin de răni, dificil de gestionat ”la două mâini” și sub presiunea timpului: 15 minute alocate, plus 5 minute de grație, care ard, însă, la punctaj. ”Anul acesta n-a terminat nimeni proba în 15 minute. Am avut un pacient foarte grav: arsură de căi aeriene, inconștient, respirații foarte rare, eviscerație (n.n. – intestinele scoase de suflul exploziei), amputație de gambă și plagă sângerândă masiv pe femur, cu cioburi de sticlă înfipte pe corp ce erau marcate cu roșu pe manechin. Un pacient în stare critică, la care trebuia să intervii foarte rapid pentru salvare, cu manevre foarte bine coordonate și sincronizate. Evaluare de câteva secunde și intervii imediat pe respirație, apoi pe tensiune, te ocupi apoi de sângerare și-ți trebuie un coleg să facă compresiunea pe amputație, pe plagă. În realitate, la un astfel de pacient suntem trei-patru colegi care intervenim. La concurs am avut ajutorul a doi voluntari, dar pierdeam timp indicându-le ce au de făcut! Echipajul de la Vaslui, care a ocupat primul loc, a avut voluntarii lor, care știau ce au de făcut. De altfel, la prima probă, noi am avut punctaj foarte apropiat de Vaslui: 57 ei, 52.75 noi. La a doua probă, care a fost tot un caz critic, persoană căzută în loc public, noi am avut 34.5, iar Vasluiul 36.25. Punctajul final – Vaslui cu 46.625, Neamț cu 43.625. București a avut la proba de traumă 16.15 și i-a salvat a doua probă, unde au obținut 70 de puncte. Suntem bucuroși de acest rezultat, ne-am pregătit mult. Stresul și emoțiile sunt la cote maxime, fiindcă acolo ești în fața unui juriu ultraprofesionist, iar în public ai asupra ta ațintiți ochii colegilor din țară: manageri de ambulanță, medici de ambulanță, asistenți medicali de ambulanță, ambulanțieri, oameni care știu tot ce trebuie să faci”, povestește Dumitrița Nistor, care, de 12 ani, vede pe fiecare tură cel puțin un pacient critic.

* ”Până la urmă, minunea se-ntâmplă!”

Dumitrița a absolvit școala postliceală sanitară și a lucrat în secția dializă a Spitalului Județean Neamț, unde a încercat să se alieze cu rutina aproape 6 ani, dar n-a izbutit. ”În 2006, a fost concurs la Ambulanță și am reușit. A fost interesant și în spital, dar obosisem de aceleași manevre, de pacienți cu foarte puține diferențe patologice. În timpul școlii făcusem practică în camera de stabilizare, actuala UPU, și mi-a plăcut foarte mult ritmul, mereu trebuia să fii în alertă, să intervii foarte rapid pentru salvarea omului în stare critică. Îmi place adrenalina! Îmi place noul! Este dificil de lucrat cu omul, iar în asistența medicală de urgență contează foarte mult primul contact, felul în care comunici cu cel care te cheamă să-l salvezi, indiferent cât de banală poate părea pentru noi durerea lui sau amețeala pe care o are, pentru el e cea mai gravă problemă din acel moment! Trebuie să te apropii foarte repede de pacient, sau de aparținători, să comunici încât să-nțeleagă, să transmiți încredere, fermitate și siguranță de sine! Este cel mai mare ajutor pe care ți-l poți da ție, ca urgentist, și celui care are nevoie de tine. În secunda următoare, ai, la rândul tău, un om care cooperează, sau familia ori omul de pe stradă care l-a văzut jos și a sunat la 112 de partea ta. Mi-aduc aminte de un caz, o femeie de vreo 40 de ani, sunase soțul ei, a spus că i s-a făcut rău în timp ce aspira prin casă, o amețeală. Când am ajuns, femeia era întinsă în pat, era în comă, respira foarte rar. Soțul era acolo, fiul lor, de 19 ani… copilul, mai ales, mă privea cu mare speranță, fără să-și dea seama că mama lui era într-o stare critică, cu semne vizibile. Făcuse un accident vascular cerebral cu inundarea celor patru ventricule – puține șanse. A fost stabilizată și transferată la Iași, dar a murit în timpul operației. Chiar dacă știam cât de gravă este starea mamei, nu puteam să-i spun fiului în vreun fel, să-l pregătesc cumva… n-ai cum, când vezi că-și pun toată speranța în tine, te gândești că, poate, până la urmă, minunea se-ntâmplă și, undeva, pe parcurs, intervine Dumnezeu, fiindcă puterea omului este limitată”.

Peste două luni, Dumitrița va împlini 40 de ani și a rămas omul care nu știe de limite în profesie. Între timp, a absolvit Academia de Studii Economice din București, plus un master în managementul serviciilor de sănătate. Are câteva proiecte pentru viitor, conștientă că e dificil să fii la fel de eficient după douăzeci și ceva de ani în urgență. În plus, mai e fetița, care va avea tot mai multă nevoie de mama ei când va crește.

* ”Pentru noi contează secunda!”

Colegul ei, Ionel Baghiu, are 15 ani de Ambulanță, iar, înainte, alți 6 la Centrul de Sănătate Roznov, orașul natal. A făcut echipă cu Dumitrița și la concursul de acum doi ani și crede că, acum, doar un pic de șansă le-a lipsit până la primul loc. ”Fără experiență, nu ai nicio șansă la această competiție, oricât te-ai pregăti la teorie, fiindcă munca în echipă, de ani de zile, tură după tură, în același echipaj, este cel mai bun antrenament. Încordarea este mai mare la un pacient real, însă dispare când te-apleci asupra lui și începi să faci tot ce trebuie pentru a-l salva. Mă bucur pentru rezultatul obținut, anul acesta. Se putea și mai bine, dar mi se pare mai important să câștigăm în lupta de zi cu zi”.

La Ambulanța Neamț, unde este din 2003, nimic nu s-a schimbat în lupta zilnică dusă cu secundele, cu atitudinea unor oameni, cu nenorocirile care, uneori, sunt prea multe odată și prea triste. ”Oamenii ar trebui să înțeleagă că sunt informații vitale care trebuie spuse când sună la 112, când sunt întrebați de dispecer. Și să nu exagereze, fiindcă în acest timp poate un alt om chiar are nevoie de noi. Am găsit și «inconștienți» așteptându-ne la poartă!”, spune Ionel Baghiu. ”Am avut ture și cu câte patru morți, am avut și înpușcături. Am fost cu echipajul care a intervenit când l-au împușcat pe Gheorghiță Mararu (n.n. – răfuiala interlopă din noiembrie 2010, din Cafe Latino din Piatra Neamț), eram în bar și când l-au înjunghiat mortal pe Yeti, dar eram în timpul liber atunci”, își amintește el.

Toate misiunile la care a participat, oricât de însângerate și triste au fost, nu l-ar convinge, acum la aproape 45 de ani, să-și schimbe slujba, fiindcă ”Am ales Ambulanța din dragoste de oameni. Nu pot uita, cred că n-am să uit niciodată imaginea de la un accident rutier: când am ajuns, tatăl, medic, stătea între cei doi copii și trecea, disperat, de la unul la altul, încercând să-i țină în viață, plin de sânge la gură, le făcea respirație… înnebunit de durere și de neputință. Aceste momente sunt parte din viață noastră. Pentru noi, contează secunda, prezentul! Cum evoluează un pacient depinde și de cât de mult dorește omul să rămână aici”.

Cristina IORDACHE