Acasă Actual EXCLUSIVITATE Avem mai multe interese naționale, nu unul singur (II)

EXCLUSIVITATE Avem mai multe interese naționale, nu unul singur (II)

DISTRIBUIȚI

• interviu cu generalul Corneliu Dobriţoiu

La Revoluție avea 34 de ani. Orice gânduri și planuri de viitor și-ar fi făcut, incluzând poate și visul oricărui militar de carieră de-a ajunge într-o zi ministru al Apărării Naționale, este extrem de puțin probabil ca lui Corneliu Dobrițoiu să-i fi trecut prin cap că va fi unul dintre artizanii aderării României la NATO. Le-a făcut sau, dacă vreți, le-a împlinit pe amândouă. Astăzi este una dintre cele mai autorizate și echilibrate voci ale României în domeniul militar. O discuție cu domnia-sa e un adevărat privilegiu. În acest număr, partea a doua a interviului.

 ■ Un proiect lipsă şi o greşeală strategică a lui Dragnea

– România are, de fapt, un proiect de ţară?

N-avem, dacă vă referiţi la ce au alţii ca viziune pe termen lung. Din păcate, nu există. Dacă vă aduceţi aminte, a fost o încercare de coagulare foarte reuşită şi foarte binevenită la timpul respectiv, prin Strategia de la Snagov (1995 – n.a.). Trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului – Iliescu, care era un comunist de omenie, suporterul comunismului cu faţă umană, ca să nu genereze dispute politice la masă, l-a adus pe academicianul Tudorel Postolache. A chemat un membru al Academiei Române să conducă, fiindcă era vorba de stabilirea unor obiective strategice pentru ţară. S-a simţit amprenta, valoarea academiei. Dacă vă uitaţi în programele de guvernare, în documentele programatice ale unor partide, o să vedeţi că noi suntem capabili să avem pagini întregi de interese, acestea nefiind ierarhizate. Deci, cum aloc eu resursele, dacă nu am nişte interese prioritare, unde să se ducă majoritatea resurselor?

– Aţi spus program de guvernare. Când luase amploare nebunia cu mutarea ambsadei noastre în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim, am luat programul de guvernare şi am citit capitolul de relaţii externe. Nici urmă de asemenea priorităţi.

Actuala guvernare face altceva. Având în vedere disputele politice interne, în momentul în care au văzut că preşedintele este inert, i-au luat un subiect şi l-au jucat ei. Dacă în acest joc au urmărit satisfacerea sau creşterea vizibilităţii lor în plan extern, dacă au urmărit creşterea vizibilităţii României în raport cu o temă majoră de politică externă, dacă au urmărit creşterea vizibilităţii personale a unor lideri, prin pronunţarea pe tema ambasadei, este o chestiune de discutat. Însă, ceea ce este de notat aici, reţineţi, preşedintele n-a avut nicio reacţie în condiţiile în care în temă, peste Ocean, apropo de partenerul strategic, se luase o decizie. Dacă partenerul strategic a lansat nişte teme, eu, din bun simţ strategic, n-ar trebui să mă gândesc la ele? Ca să mă poziţionez. Dacă nu pot să fiu alături de el, cel puţin să am capacitatea să discut cu el corect, cinstit ce pot şi ce nu pot să fac.

– Partener, partener, dar nu-mi poate impune ceva peste interesul meu.

Bineînţeles, dar în momentul în care o tribună activă a diplomaţiei româneşti, care-i instituţia prezidenţială, are cortina trasă… Trump ce-a făcut? A pus în operă o rezoluţie mai veche a Congresului, avea sprijinul legislativului. La noi s-a discutat undeva? Aş fi salutat, chiar dacă preşedintele nu a avut un apetit pentru a discuta o asemenea chestiune, o altă dinamică: comisiile parlamentare de politică externă să fi preluat subiectul, tot pe dimensiunea parteneriatului strategic. Poate încingeau şi telefoanele cu omologii din Congresul american, pentru o informare corectă, pentru a vedea care-i setul de argumente, în aşa fel încât, când Parlamentul trebuie să ridice mâna pentru o solicitare, s-o facă în cunoştinţă de cauză.

Dacă subiectul ar fi fost rostogolit la nivelul comisiilor de politică externă în cele două Camere, apoi reunite, şi urma o declaraţie a Parlamentului, iar apoi se făceau demersurile în plan bilateral, însemna că îmi fac temele acasă. Pentru o finalitate fericită, trebuie să angajez toţi actorii instituţionali. La discuţiile în cadrul comisiilor parlamentare puteau fi invitaţi specialişti din Ministerul de Externe, din structurile de informaţii, reprezentanţi ai societăţii civile, grupurile de prietenie, Camera de Comerţ. De ce? Ca să am informaţii din diverse medii şi, la final, să mă ajute să-mi cristalizez o opţiune politică. Dacă Parlamentul ar fi reuşit să facă treaba asta şi apoi urmau demersurile prim-ministrului, ar fi fost perfect.

Unul dintre actorii importanţi este Dragnea. Ce l-a împiedicat să facă treaba asta? Tot el ieşea în faţă şi angaja Parlamentul în efortul ăsta de decizie sau de cristalizare a opţiunilor României faţă de o decizie pe această temă delicată, asumată deja de partenerul nostru strategic.

■ De fapt, nu avem bani pentru o armată mai mare

– Am vorbit despre cheltuielile militare şi aş vrea să revenim asupra lor.

Există o matrice corectă a cheltuielilor: 50% pentru personal, 20% operare şi mentenanţă, 20% înzestrare (despre care a zis Băsescu să vedem de unde-i dăm!), iar restul trebuia împărţit între modernizarea infrastructurii şi cercetare-dezvoltare. Uitaţi-vă la noi, la care este starea infrastructurii unităţilor militare. Cu cercetarea şi dezvoltarea şi la nivel naţional, e o poveste tristă. Configurarea actuală a alocării resurselor, în opinia mea, va avea un impact negativ.

– Ceva parcă nu se închide cu accentul acesta excesiv pe achiziţii.

Achiziţia de echipamente noi reprezintă un factor de descurajare. În momentul în care, odată ce-am făcut achiziţia, aloc şi resursele pentru instruirea trupelor pe noile tipuri de echipamente, se multiplică factorul acesta de descurajare. Au uitat că armata trebuie şi instruită serios, nu doar cu un batalion ici, colo. Per ansamblu, vorbim de instruirea tuturor structurilor de forţă ale armatei.

Ce-au făcut acum ar trebui să genereze îngrijorare din următoarele motive. Dacă 50% sunt cheltuieli cu personalul, 40% înzestrarea, cu 10% ce fac? Nouă procente, oricum insuficient, se duc pe pregătirea trupelor, din care jumătate se duce pe susţinerea teatrului operaţional din Afganistan. Atenţie, noi în Afganistan cred că avem angajată 10% din structura de forţă! Cu alte cuvinte, pentru restul de 90% din structura de forţă, ajung să cheltuiesc mai puţin ca în perioada comunistă. Apare următoarea întrebare: cum poate România, la nevoie, să crească cheltuielile pentru operarea trupelor? Ca principiu, ori aloc sume suplimentare de la buget şi le dedic operării, ori reduc forţele, dar de unde să le mai reduc?

– Dacă vorbim de reducerea forţelor, cea de pe drumul spre NATO, ştiţi că şi astăzi mai cred că unii că a fost dictată?

Nouă nu ne-a impus nimeni să ne reducem armata la cât este acum (puţin peste 70.000 de oameni, conform datelor accesibile – n.a.). Înainte de aderare, eram în cunoştinţă de cauză că trebuia să îndeplinim nişte standarde operaţionale. NATO nu e numai cu vorbitul în jurul meselor şi poze prin grupurile şi comitetele de lucru. E vorba de pregătirea unei forţe în teren, care poate să îndeplinească aceleaşi misiuni cu ceilalţi aliaţi. Adică ei sunt greul şi noi ajutăm doamnele în vârstă să treacă strada?

La Câmpia Turzii, împreună cu fostul ambasador al SUA, Mark Gitenstein (sursă foto: MApN via HotNews)

Sunt convins că încă sunt români care blamează treaba asta, că ne-a impus NATO să reducem trupele. Nu ne-a impus nimic. Ne-a spus aşa: noi cheltuim peste 25.000 $ pe an pe cap de luptător. Voi cât cheltuiţi? Mi-a aduc aminte că răposatul general Mihai Popescu, un tip înţelept, fostul şef al Marelui Stat Major General, făcea eforturi disperate să crească aceste cheltuieli la 5.000 $. Diferenţa este colosală. Din aceşti 25.000 se asigură şi instruirea omului. Dacă am o armată neinstruită, devine pericol. Amintiţi-vă de decembrie 1989. Plus de asta, alţii se vor feri să lupte alături de mine. Crede cineva că, la nivel politic, parlamentul Franţei, de exemplu, va spune că e de acord să trimită soldaţi francezi să moară pentru România? Nici vorbă! Atenţie, la articolul 5 din Tratat, dacă va fi nevoie vreodată de aplicarea lui, participarea fiecărei ţări se decide în parlamentul naţional. Acolo se operează cu alte criterii.

– Cum se face că mai tot timpul ies discuţii pe calitatea noii înzestrări?

Vizavi de înzestrare, eu am alte opinii în legătură cu unele programe care au fost antamate. Lumea s-a dus şi a îmbrăţişat programul cu rachetele Patriot, omiţând un singur lucru, că americanii vor să înlocuiască sistemul Patriot cu sistemul MEADS (Medium Extended Air Defense System), ale cărui costuri sunt cam la 70% din costurile lui Patriot şi acoperă 360 de grade, spre deosebire de Patriot care trage unidirecţional sau sub un unghi. De ce e important? Pentru că nu ne apărăm numai pe noi, apărăm şi celelalte forţe aliate care pot opera de pe teritoriul României. Ştiţi ceva, şi britanicii şi-au luat crucişătoare care erau pregătite pentru casare şi şi-au protejat convoaiele care traversau Atlanticul în ultimul război…

– Ei cu oceanul, noi ca o oază pe mal de lac rusesc.

În opinia mea, din punct de vedere geostrategic, lucrurile au nişte accente total defavorabile nouă şi chiar alianţei. Spun acest lucru gândindu-mă la generalul Philip Breedlove, care a fost SACEUR la NATO (comandantul suprem al forţelor aliate în Europa, 2013-2016 – n.a.). Prin mişcările făcute şi dislocările de echipamente făcute de ruşi în Crimeea şi Kaliningrad, ei pot face ”area denial”, adică să nege accesul într-o zonă geografică în Marea Baltică şi în Marea Neagră. Semnalul dat de Breedlove, un om competent, înseamnă interzicerea accesului pentru orice.

■ Aura Ion şi Adrian Iovan au murit cu zile. Armata ştia să găsească avionul prăbuşit în Apuseni!

– Dacă eraţi ministrul Apărării, în cât timp putea fi găsit avionul pilotat de Adrian Iovan şi prăbuşit în Munţii Apuseni, în ianuarie 2014?

Nu e vorba de ministru, că nu are puteri supranormale. E vorba de un sistem operativ de supraveghere aeriană prin radare.

– Tot ce zboară pe cerul ţării se cunoaşte.

Exact. Intrăm aici pe zona de cooperare între sistemul civil şi cel militar. Primordialitatea o are sistemul civil.

– Reformulez: dacă era întrebată Armata, nu ministrul de atunci, Mircea Duşa, pe unde s-a prăbuşit avionul acela, se ştia?

Cred că da. Dacă vă aduceţi aminte, ministrul Apărării nu a dat aprobare elicopterului de căutare-salvare…

– De la Câmpia Turzii.

…Corect, de-acolo. Nu a dat aprobare de decolare către zona respectivă din cauza condiţiilor meteo. Însă, forţând uşor nota, acele elicoptere zboară în orice condiţii meteo, despre ce vorbim?! În plus, aveau dotări tehnice pentru monitorizarea spaţiului aerian chiar în apropiere.

– De fapt, elicopterul sau elicopterele erau cu motoarele gata pornite.

Păi, cum să nu. Aşteptau. Ştiţi de ce erau motoarele pornite? Nu pleacă la cheie, precum maşina, dai contact şi gata.

Interviu realizat de Viorel COSMA

pietricica turism

Lasă un răspuns