Mai 1993, Piatra Neamț: Gheorghe Ocneanu (st) și Gianluca Susta, primarul Biellei (Italia), între 1992 și 2004. O înfrățire cu localitatea de unde provine grupul economic care deține RIFIL și un parteneriat cu regiunea Piemont au rămas o neîmplinire greu de explicat public și astăzi. Gianluca Susta este, în prezent, deputat independent în Parlamentul European, aflat la al doilea mandat. Gheorghe Ocneanu se ocupă de proiecte europene.
Gheorghe Ocneanu:
„E păcat să reinventezi roata!…”
Un interviu cu primul primar ales, după 1990, al municipiului Piatra Neamț
M-am întîlnit în aprilie, la Baia Mare, cu Cristi Anghel (n.a. – fostul primar de la Baia Mare, după 1992, codamnat în urma unui proces dubios și pus recent în libertate sub supraveghere), altfel un om de patrimoniu. M-a întrebat ce mai faci?
Mă bucur să aud de Cristi. Dacă stau bine să mă gîndesc, și eu, și Cristi și alți cîțiva colegi de pe vremea aia, care se nimerise să fim aleși primari, am fost printre cei care au inițiat forma modernă a Federației Municipiilor din România (FMR). Era o perioadă de pionierat. Am participat la foarte multe activități împreună cu Cristi și dveniserăm, la vremea respectivă, un grup de presiune, pe care guvernul – mai degrabă Cozmîncă (n.a. – Octav Cozmîncă) – nu prea îl admira. Chiar dacă nu îl admira, exista totuși un dialog cu acel secretar de Stat la Departamentul pentru Administrație Publică Locală din cadrul Guvernului. Era mîna forte a Guvernului! Am auzit ce i s-a întîmplat lui Cristi, pentru mine rămîne Cristi Anghel. Nu cred că el a fost implicat voit, că a existat o dorință de a frauda. Refuz să cred.
A „căzut” în virtutea funcție, a mandatului exercitat?
Probabil, probabil…
Îmi aduc aminte de perioada 1992-1996 și din altă abordare. Pe-atunci, reperul nostru pentru „intrarea în Europa” era admiterea României în Consiliul Europei. România, înainte de admiterea ca țară, era reprezentată la Adunarea Parlamentară a Puterilor Locale și Regionale, inclusiv prin FMR. La fel și prin Asociația Președinților de Consilii Județene, acum Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România. Cum trăiați voi sentimentul de-a fi efectiv vînați de Guvernul Văcăroiu, fiindcă făceați opoziție?
Poate nu același sentiment pe care intuiesc că îl trăiesc reprezentanții opoziției de astăzi. Vorbeam de Cozmîncă, o mînă forte. Era o mînă forte în partidul lui, dar se putea dialoga cu el. Nu aveam un sentiment de prigoană… Aveam și un avantaj pentru că eram priviți foarte favorabil dinspre Consiliul Europei. E ca în viață – iei bătaie de la cineva și vine altul care vorbește frumos cu tine. O singură dată am simțit o presiune, un fel de mustrare dinspre Guvern. Eram la Lisabona, cred că era și Cristi Anghel. Era o reuniune a Federației Europene a Orașelor Înfrățite. Pe ordinea de zi aveam o rezoluție a Federației Mondiale în problema Timorului de Est. Închipuiți-vă că noi nu aveam prea multe informații espre ce era acolo, dar la reuniune veniseră niște tipi care erau prezentați ca lideri ai opoziției din Timorul de Est, ei erau prigoniți de regim. Ne-au explicat, era și influența Portugaliei. La vot, delegația română a fost de acord cu rezoluția privind independența Timorului de Est. A doua zi am făcut o vizită la Ambasadă și am fost întrebați cum de ne-am pronunțat noi întrucît România nu are un punct de vedere oficial. Am spus că e doar punctul de vedere al primarilor reprezentați acolo fiindcă pe noi ne convinseseră. Dar a trecut… O altă chestie a fost legată de amplasarea bustului Mareșalului Ion Antonescu. Țin minte un telefon de la Secretariatul General al Guvernului, după ce s-a amplasat bustul. Și unul de la Ambasada noastră în SUA, de la Mihai Botez (n.a. – ambasadorul nostru de la acea vreme) care mi-a zis: „ Băi, Gigicule, ce mi-ai făcut?!… Cine v-a pus pe voi?” Pentru cine nu știe, inițiativa a venit de la Asociația Veteranilor de Război. Mulți dintre cei care mai trăiau luptaseră sub comanda Mareșalului și, atît timp cît ei au simțit asta, nu vedeam vreo problemă. De altfel, în legătură cu aceste încercări de readucere aminte a istoriei nu cred că este vreo problemă. De cînd avem dreptul să circulăm prin lume, vedem că prin alte locuri istoria a rămas așa cum este ea. Îmi amintesc că eram la Sevilla și la biserica de lîngă hotel, în partea stîngă, era o pictură a lui Franco, ctitorul bisericii. Nu era nici un fel de problemă, nu s-a dus nimeni să scrijelească pictura, s-o vopsească.
Voi erați un grup de primari teribili ai României: Filip la Oradea, Anghel la Baia Mare, Moruzi la Brașov, {erbu la Sibiu, tu la Piatra. Îmi scapă numele prietenului tău de la Constanța, Vasluiul avea un primar de ispravă, Tulcea la fel, apoi PUNR-istul de la Buzău, celebrul Vrăbiescu de la Sectorul 6, Victor Nagy la Tîrgu Mureș…
… Apropo de Nagy și ce se întîmplă acum – ne înțelegeam foarte bine și între noi nu existau divergențe pe chestiuni comune. Nu existau nuanțe etnice!
Ce fel de Românie visați voi atunci și ce fel de Românie e acum? Vreau să spun ce visați voi strict din poziția de primar.
Greu de spus. Oricum, într-adevăr visam. Visam să fie străzi bune, să reușim să satisfacem niște necesități urbane ale cetățenilor: apă, canalizare, transport în comun. Visam că în cîțiva ani vom gîndi altfel, vom fi mai senini…
Ce însemna autonomia locală pentru voi? Îmi amintesc că era o nebunie să obții bani de la guvern.
Din anumite puncte de vedere nu puteam vorbi de autonomie. Totuși, difuz aveam autonomie… E drept, nu puteai vorbi de autonomie în condițiile în care financiar erai legat de bugetul statului. În același timp, vezi, eu, ca primar al opoziției în Piatra Neamț, am conviețuit cu doi prefecți ai FDSN, domnul }ibulcă și domnul Casapu. Chiar dacă reprezentam linii politice diferite, lupta nu era la baionetă. Colaborarea cu cei doi prefecți cred că mai atenua din lipsa de autonomie pentru că, într-un fel, puteai totuși să faci ce-ți propuneai. Însă nu aveai bani, deci nu puteai să aspiri la nu știu ce chestii mari…
Ai prins și perioada de efervescență a înfrăților dintre orașe din România și orașe de afară. Ce s-a ales din acest portofoliu de înfrățiri al municipiului Piatra Neamț? Mie mi se pare că au rămas pe hîrtie.
Eu nu am informații la zi despre ce se întîmplă cu aceste parteneriate. O să încep cu altceva. Vreau să mulțumesc sorții că în perioada aceea am avut un mentor, Jean Auroux, primarul de la Roanne. De-aia a fost și tendința de a înfrăți orașul cu localități din alte țări. Se pleca și pe o tradiție, cum a fost relația cu Orheiul, sau pe relații generate de aparteneța sau de conștiința apartenenței la aceste locuri a unor cetățeni din Israel. }elurile pe care ni le propuneam erau destul de… visătoare.
OK, a funcționat și abordarea de tip Mircea Snegur: să ne ținem de neamuri. Cu unii văd că nu ne mai ținem nici de neamuri.
Bine, cu Orheiul, de exemplu, nici nu urmăream altceva decît să demonstrăm solidaritatea. Era o perioadă teribilă.
Da, dar noi știm cum s-a dezvoltat politica de înfrățiri în Europa de Vest, după al II-lea Război Mondial, pentru a diminua asperitățile dintre foștii adversari. Între timp a apărut Uniunea Europeană – pe vremea ta era Comunitatea Economică Europeană – și nici nu visam că o să fim membri. Toate relațiile în zona noastră s-au reașezat – atît spre Vest, cît și spre fosta URSS și Israel. Mă gîndeam că am fi putut dezvolta și partenriate foarte utile, dincolo de vizite și diplome de cetățean de onoare. Primul a fost Auroux, apoi Ticu Lăcătușu…
Acuma, foarte sincer, dintre persoanele care au primit acest titlu, există trei pentru care a fost pe deplin meritat: Ticu Lăcătușu, Jean Auroux și doamna Iulia Hălăucescu. Revenind, cu siguranță aceste înfrățiri nu pot duce la rezultate spectaculoase dacă sînt menținute numai la nivel administrativ. Dar ar putea clădi.
Dacă ținem cont de experiența ta în afaceri și proiecte europene, uite, într-o Europă a regiunilor, relațiile noastre vechi și privilegiate din Vest cred că puteau oferi avantaje.
Vorbindu-se de relațiile municipiului Piatra Neamț, se uită, de exemplu, chestiuni esențiale. Județul Neamț, prin Roanne, putea dezvolta relații cu regiunea Rhône-Alpes, din Franța, unde din întîmplare este situat și vîrful Mont Blanc. Rhône-Alpes este o regiune de elită pentru turism. Poate am avea ceva de învățat.
Asta spun și eu. Am fi putut bate la alte uși. Mai avem înfrățirea cu regiunea Champagne-Ardenne, unde a fost prefect Yves Bonnet, fost director al DST (n.a – securitatea internă franceză). N-am mai auzit nimic. Alte orașe, alte județe din țară nu au ratat astfel de relații. Cred că putem vorbi despre un sentiment de frustrare pentru că am fost cîndva în pole-position.
Ele există, nu știu de ce au fost abandonate aceste relații. Cu siguranță e frustrant pentru că începi să te întrebi de ce reduci viteza înainte de linia de sosire, deși erai pe prima poziție.
Îmi aduc de prima vizită oficială pe care ai făcut-o în Israel, la Kyriat Malachi. După atîția ani, prietenul tău, pietreanul Moshe Shimon vine și ne propune o revoluție în turism la Negulești.
Eu nu știu exact ce se vrea la Negulești, nu am amănunte despre ce se discută, dar nu cred că Shimi are vreo vină. Personal, mă îndoiesc că Stațiunea Negulești va deveni curînd un punct de atracție. Cred că e un fel de narcisism, poate nemțean, poate românesc.
Am fost la CJ la prezentarea oficială a unor idei despre acest proiect. Eu mă așteptam ca partea nemțeană să te invite măcar să beți o cafea pentru că ai fost primar, pentru că tu ai pus bazele acestor relații și ai o expertiză serioasă în legătură cu proiectele de investiții de anvergură.
Shimi, la un moment dat m-a sunat. M-a întrebat și de Dan Lospa (n.a. – viceprimar al municipiului Piatra Neamț, în timpul mandatului de primar al lui Gheorghe Ocneanu). Mai cred că nu este vorba de mine, de noi, de alții ca noi. {tii ce cred că este ciudat? E ciudată această tendință, acest obicei de a reîncepe să clădești totul de la început. Dom’le, au existat acumulări pozitive în orice perioadă, e păcat să reinventezi roata. În același timp, e păcat că nu sînt utilizate relațiile unor oameni dezvoltate în vremea respectivă. E ca și în afaceri: ai o afacere foarte bună și o vinzi, dar la afacerea aia ai avut un partener privilegiat. După vînzare, afacerea nu mai merge fiindcă s-au schimbat partenerii, deși în sine e aceeași. Nu mai e aceeași afecțiune.
Fiindcă am pomenit Neguleștii, crezi în această revoluție turistică din Neamț?
Știi cînd o să cred? Cînd o să avem drumuri. Cînd în localitățile pe care le declarăm puncte de atracție nu o să fie asfaltată doar strada principală, ci toate ulițele. Cînd cetățeanul dintr-o localitate va simți el că trebuie să își promoveze locul. Piatra Neamț, la ora actuală, este superb. În centru! Dacă în oricare parte intri pe străzi, pe ulițe, e gata. Ideea de loc turistic, de atracție turistică se simte pe fețele gazdelor. Păi, dacă gazda n-are apă, n-are ce mînca…
Îi pute gunoiul sub nas în europubele!
…Da, cum crezi va fi el o gazdă de care să se minuneze cei care îți bat locul?
Să fie un blestem al locului? Avem două exemple care îmbină turismul cu finanțările europene: dezastrul de la Agapia, unde nu s-au mai tras concluzii…
Deocamdată!
…{i aiureala de la Cetatea Neamț, unde dincolo de laudele plătite în regim publicitar nu rămîne nimic serios. Dacă asta s-a întîmplat cu banii europeni, în ce să mai aibă lumea încredere?
Banii europeni, ca atare, nu reprezintă încredere. Știi, la ora actuală, legat de banii europeni – la noi în țară, de la vîrful puterii – este o viziune monetaristă asupra lor. Vezi, cînd apare un exponent al puterii, toată lumea zice: „Domnule, nu am absorbit bani, trebuie să absorbim bani!” De-aia se întîmplă ce s-a întîmplat la Agapia, probabil ce s-a întîmplat și la Cetate, probabil și în alte locuri. Pentru că noi, în spiritul acestei viziuni monetariste, adulăm mijlocul și nu țelul, scopul. Fondurile europene nu sînt prin ele însele un scop; ele trebuie să fie mijlocul prin care realizez ceva sau îmi rezolv niște probleme. Cînd faci un scop din absorbție, înseamnă că – poate direct, poate indirect – faci o presiune și asupra celui care monitorizează implementarea acestor proiecte.
Avem leac?
Leac este. După mine, cei care gestionează acești bani – mă refer la ACIS, acea autoritate de coordonare a instrumentelor structurale, și la autoritățile de management pe diferite programe operaționale – trebuie să înțeleagă adevăratele probleme pentru care nu se absorb banii. La ora actuală se vorbește despre regionalizare, or după mine asta este fals. Regionalizarea nu va aduce niciodată mai mulți bani în țară! Poate face doar o redistribuire între regiuni, pentru că volumul total al fondurilor este negociat între România și Comisia Europeană.
Dacă vorbim despre problemele reale pentru care nu se absorb fonduri, principala problemă este că în foarte multe cazuri există lipsă de personal pentru monitorizarea proiectelor. Mai este și programul de austeritate al guvernului, care se concretizează prin blocarea posturilor. Este cea mai proastă economie care se poate face! E ca și cum ai avea un copil și în loc să îi dai lapte, pui banii la bancă și-i dai apă, zicînd că o să crească și cu apă. După aia, e partea legată de remunerarea acestor persoane. Măcar psihologic cel care controlează trebuie să aibă un salariu… relaxant. Mai este și lipsa de comunicare între cel care finanțează și cel finanțat. De fapt viteza de comunicare este foarte redusă. Partea cea mai dură este lipsa de educație în modul de gestionare a acestor bani, care se manifestă la beneficiar. Ea este consecința activității necorespunzătoare de sprijinire a beneficiarilor. Nu pot să îi acuz atît timp cît nu li se comunică.
Cum e în altă parte?
Discutam, acum vreo lună, cu un coleg din Polonia și spunea că după doi și-au dat seama că dacă nu începe un fel de alfabetizare a beneficiarilor va fi foarte greu. A fost o inițiativă a guvernului, pe banii din asistență tehnică a programelor operaționale și acum stau foarte bine.
Scăpm de felinarul roșu al Uniunii Europene?
Șanse am avea, dacă ne amintim că e valabil proverbul ăla cu peștele care de la cap se împute.
Te-ar mai tenta să te întorci în politică?
Nu cred.
Mi-ai spus, în 1996, spre finalul mandatului tău, că te-au înfrînt „3 generali” și că într-o zi ai să îmi povestești.
Nu cred c-a venit ziua.
(Viorel COSMA)
