Pentru generațiile dinaintea cincinalului în patru ani și jumătate, prototipul de gladiator e personificat de Issur Danielovici Demski, evreu rus născut în urmă cu aproape 100 de ani, la New York. Kirk Douglas e numele lui de film. A strălucit în „Spartacus”, sub direcția regizorală a lui Stanley Kubrick, un creator de geniu din New York, identificat artistic însă cu Londra. Generațiile proaspete l-au descoperit pe Russell Crowe, australian originar din Noua Zeelandă. Maximus Decimus Meridius, poate rolul vieții lui, în „Gladiatorul”, a avut și măreția regizorului fără-de-egal Ridley Scott, un englez pur-sînge care a făcut filme de referință peste Ocean. Celor între vîrste, dacă nu și-au resetat amintirile din anii ’70, le rămîne romanul „Spartacus”, publicat pe la 1870 de Raffaello Giovagnoli. ~n foamea de lectură a acelor ani, mulți au confundat “imnul bărbătesc adus rebelului antic” cu un izvor istoric. De înțeles, cîtă vreme însuși Giuseppe Garibaldi îi scria lui Giovagnoli: “Dumneavoastră l-ați sculptat pe Spartacus, pe acest Hristos-ispășitor, cu dalta lui Michelangelo. Eu, ca sclav, care am obținut libertate, vă mulțumesc pentru aceasta, precum și pentru mișcarea profundă pe care am încercat-o la lectura operei Dumneavoastră”… Cu toate că unii pietreni și-l amintesc pe Peter Gilmore de cînd a tras la Hotel Ceahlău, trec peste Aram Haciaturian și al său Spartacus atît de fredonat după coloana sonoră a serialului “Linia maritimă Onedin”. Să nu stric genul epic, după cum și-ar da seama și aspiranții la bacalaureat.
Contrar unor donatori de păreri, gladiatorii nu făceau parte din programul operațional de circ imperial (mă rog, a fost și republican pe alocuri) al Romei. Jocurile însemnau altceva, asta e clar. Nu e foarte clar ce era cu luptele pe viață și pe moarte, istoricii nu s-au pus de acord nici după mii de ani. Iar dacă aluneci spre “goagălul” de care sînt atît de dependenți liceenii contemporani, o sfeclești repede. Merită reținute totuși cîteva aspecte care nu nasc controverse. Originea spectacolului cu gladiatori nu este romană, ci greacă. Apoi, măcelurile nu aveau proporțiile din legende. Adică nu se murea pe capete, cum cred mulți. Romanii erau grandomani, dar își țineau risipa în frîu – gladiatorii erau o investiție foarte scumpă. Ei aveau parte de asistență medicală, îmbrăcăminte și mese consistente, să aibă putere. În conștiința publicului larg, a rămas imaginea gladiatorilor care proveneau din rîndurile sclavilor, prizonierilor de război sau condamnaților. Dar nu e chiar așa. Foarte mulți cetățeni romani renunțau de bună voie la libertate pentru a deveni gladiatori. Mirajul luptelor și al premiilor consistente exercita o atracție fantastică. Sporul de masculinitate la imagine se subînțelege.
Imaginați-vă acuma ce priză ar avea la români o adaptare contemporană a luptelor cu gladiatori! Ne tragem din romani? Ne tragem. Obiceiuri de la greci avem? Avem. Pas cu pas, fiecare picătură din istoria lor se transformă în argument. Bașca cele supreme: asistența medicală, hainele și păpica. N-ar fi o problemă să facem cîteva arene în loc de săli de sport “fără număr, fără număr” și să înlocuim plebeii cu cîteva cohorte de turiști. Doar cu televizarea ce-ar putea fi o problemă, că ne încurcă Consiliul Național al Audiovizualului, dar sînt optimist.
(Viorel COSMA)
