Cînd un celebru rege francez spunea mîndru și autoritar “Statul sînt eu!”, el nu făcea decît să transmită marilor feudali francezi, atotputernici pînă atunci pe domeniile lor, că autoritatea regelui se întindea și asupra lor. A regelui, dar și a statului în plină reorganizare, devenit unitar, chiar dacă sub o conducere autoritară. Aceste lucruri se petreceau în jurul anului 1700.
În România, ieșită dintr-o dictatură comunistă, totală și neiertătoare, toți cei care au ajuns la conducere au încercat să transforme statul român într-o moșie personală, de unde să poată beneficia, fără nici o justificare, de orice și-ar fi dorit. Toți, absolut toți, au tins spre subordonarea statului către grupul lor de interese. Iliescu, culmea, cel mai democratic dintre toți, a pus bazele sistemului, folosind pîrghiile vechi, din timpul lui Ceaușescu. Activiști de frunte, gen Brucan, Bîrlădeanu, au devenit “guru” ai românilor. Toți am stat crăcănați în fața zicerii lui Brucan, că ne vor trebui 20 de ani ca să ne trezim din prostie și să ajungem în democrație. Numai că Brucan știa exact cum vor decurge lucrurile, pentru că el și ai lui ne-au pregătit cadrul ca să nu ne trezim din prostie. Ei erau, cu largul nostru concurs, stăpînii butoanelor. Frontul Salvării Naționale a constituit prima încercare de subordonare a tuturor elementelor statului. Toate puterile în stat s-au ploconit în fața noului tătuc, iar oamenii simpli, deveniți actori activi prin intermediul mesajelor venite de la televizor, au încurajat procesul.
Frontul s-a destrămat repede, pentru că erau mulți dornici să pună mîna pe beneficiile puterii. Venirea lui Constantinescu la Cotroceni, a partidelor istorice la putere a marcat pentru epoca post-1989 primul duș rece din punctul de vedere al puterii statului în raport cu potentații care doreau puterea. Totul, sub lozinca “îi dăm jos pe urmașii comuniștilor”, a fost schimbat. De la prefect la femeia de servici, toți au fost schimbați pe criterii politice. Scopul, nedeclarat, dar extrem de vizibil, a fost acapararea tuturor pozițiilor din stat. Culmea, acest autoritarism a creat anarhie. Șefii locali ai partidelor au devenit adevărați satrapi. Și deranja cineva, dădeau ordin să fie controlat, șicanat, chiar arestat. Orice afacere trebuia să aibă girul lor și zeciuiala a devenit obligatorie. Dacă erai prieten cu șeful, erai privilegiat. Poliția, judecătorii, procurorii, presa chiar, te tratau cu respect. A rămas de pomină ședința prin care, sub conducerea fostei șefe județene a PNȚ-CD și actualei (o fi sinecură politică?) angajate a Ministerului Afacerilor Externe, Gabriela Radu, se împărțeau funcțiile în județ după alegeri: “Eu iau pădurile, poliția și pensiile, tu iei finanțele, drumurile” și ce mama dracului s-a mai împărțit. Ca între țațe la tîrg. Cu timpul oamenii ăștia au devenit asemeni feudalilor de pe timpul lui Ludovic al XIV-lea. După ce dau tributul la șeful de la București (șefii, în unele cazuri!), pretind pe domeniul lor supunere necondiționată. Legea este aceea pe care o stabilesc ei. Afacerile se fac doar de către ei sau cu girul lor. Așa au apărut celebrii oameni politici locali semianalfabeți, cu aere de mari politicieni, care au distrus tot pe ce au pus mîna. Niște creații hidoase și înspăimîntătoare. Pe timpul lui Năstase au ajuns în culmea puterii ,acum o duc și mai bine. Șefii locali, cu cît dădeau mai multe limbi și mai mult tribut la centru, cu atît pretindeau mai multă supunere pe plan local. Năstase la început, vecinul său de bloc mai apoi – Traian Băsescu -, ambii crescuți la școala comunistă, și-au dat seama, conștient sau nu, de pericol și au încercat să contracareze aceste tendințe de feudalism local. Numai că amîndoi au ales să facă asta prin metode dictatoriale, nu pe calea, evident mai anevoioasă, a democrației. Năstase a putut spune un timp “statul sînt eu”. Băsescu încearcă acum să legifereze doar o situație de fapt. Culmea, de opus se opun, la fel ca în Franța anilor 1700, feudalii locali. În cazul asta, pe unde dracu’ o fi democrația?
(Valentin BĂLĂNESCU)
P.S.: Este inutil să mai comentăm că după Ludovic al XIV-lea a urmat Ludovic al XV-lea, care a rămas în istorie cu zicerea “După mine, potopul”
