Motto: “Esența crizei duhovnicești este absența sensului vieții și încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis și monotonie. Viața a devenit un interval de timp între două date, a nașterii și a îngropării, cu un interval necunoscut între ele” – Enciclică a Sfîntului Sinod al Bisericii Greciei „Către Popor”
Mănăstirea Pîngărați cu hramul „Sfîntul Dumitrie, Izvorîtorul de mir” (sărbătorit la 26 octombrie), se află pe malul stîng al pîrîului cu același nume. Primul întemeietor duhovnicesc a fost sihastrul Simeon care, însoțit de cîțiva călugări, s-a retras în 1432 de la Bistrița pe coasta dealului Păru. Pădurile dese de brad și fag, departe de orice așezare omenească, ofereau un loc minunat pentru privegheri, posturi și rugăciuni. Tradiția locală spune că 29 de ani călugării au viețuit și s-au rugat în bordeie de pămînt. În 1461, în primii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare, starețul Simeon a cerut ajutor voievodului pentru a ridica o biserică.
– Primul duhovnic al lui Ștefan cel Mare. Astfel a fost construită prima biserică de lemn cu hramul Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, precum și cîteva chilii. Sihastrul Simeon de la Pîngărați a devenit primul duhovnic al voievodului Ștefan cel Mare. În 1476, în timpul unui asediu turcesc, biserica și chiliile au fost arse, iar călugării împrăștiați. În 1508 este adus de la Mănăstirea Moldovița din Bucovina, ca părinte duhovnic, cuviosul Amfilohie.
– Alexandru Lăpușneanu și Sfîntul Dimitrie. Legenda spune că Marele Mucenic Dimitrie Izvorîtorul de Mir s-a arătat în vedenie voievodului și i-a poruncit să-i zidească mănăstire pe ruinele fostei bisericuțe arse. Acesta s-a sfătuit cu boierii și meșterii timpului ajungînd la concluzia că locul indicat nu este prielnic pentru fundația unei biserici. În a doua vedenie Sfîntul a poruncit iarăși să se zidească biserica. Voievodul s-a sfătuit cu alți meșteri, dar concluzia a rămas aceeași: terenul format din două pante nu este prielnic construirii bisericii. În a treia vedenie însă, Sfîntul Mucenic Dimitrie îl înțeapă în coastă pe Voievodul Alexandru Lăpușneanu pe cînd acesta se odihnea și-i poruncește mînios ca îndată să zidească biserica chiar în acel loc anevoios. Domnitorul aduce meșteri pricepuți, care găsesc soluția de a zidi două biserici supraetajate (caz foarte rar), cea de jos fiind de fapt o fundație puternică a celei de sus. Începînd lucrările, s-a constatat că locul indicat de Sfîntul Mucenic Dimitrie ascundea sub stratul de pămînt o stîncă uriașă de granit, ideală pentru ridicarea unei construcții care să dăinuie în timp.
Legenda conține și un sîmbure de adevăr, consemnat de Grigore Ureche în Letopisețul }ării Moldovei. Cronicarul ne transmite, peste veacuri: „mai apoi și Pîngăratul au făcut, mai mult de frică, decît de bunăvoie, ca de multe ori aratîndu-i-să în vis Sfîntul Mucenic Dimitrie, de-l îngrozii ca să-i facă biserică pre acel loc, s-au apocat cu toata osîrdia și o au făcut”.
* Pîngărați – tainiță a Moldovei
Biserica de la demisol, fără uși și fără ferestre, a fost utilizată multă vreme ca tainiță a Moldovei, importante valori fiind ascunse aici în timpul invaziilor
păgîne. Numită multă vreme Schitul lui Simion și apoi Mănăstirea lui Amfilohie, așezarea monahală de la Pîngărați apare pentru prima oară sub denumirea care a dăinuit pînă astăzi, într-un document emis de cancelaria lui Petru Șchiopul la 9 iulie 1577.
† Sfîntul Cuviosul Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, în timpul domnitorului Alexandru cel Bun. S-a retras în isihie, împreună cu încă doi ucenici ai săi, la poalele muntelui numit „Paru” – asemănare toponimică cu muntele Meru?
Auzind Sfîntul domnitor Ștefan cel Mare de nevoința Cuviosului și înștiințîndu-se că nu are biserica unde să se roage cu ucenicii săi, în anul 1461, i-a dăruit bani și ajutor să înalțe o mică biserică de lemn, cu hramul cinstea Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de Mir. Cuviosul Simeon și-a luat ucenicii, apoi au trecut peste Carpați în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Casiva. Aici s-a mutat la Domnul, în toamna aceluiași an, 1476.
* † Cuviosul Amfilohie de la Pîngărați
Sfîntul Cuviosul Părintele Amfilohie de la Pîngărați s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei. Viața monahală și-a început-o de foarte tînăr, la Mănăstirea Moldovița, de unde a venit la Pîngărați, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toți, ocîrmuitor, conducînd obștea mănăstirii timp de 56 de ani.
S-a remarcat prin faptul că a pus, alături de cuviosul Simeon o temelie spirituală trainică pe acest loc, dar și în Cer. Fără această temelie spirituală din Cer, ce se construiește pe pămînt este vremelnic, fără viitor, nu beneficiază de ajutorul Îngerilor Celui Unic.
„Omul sfințește locul” era o zicală aplicată de strămoșii noștri – oameni simpli, preoți, călugări, domnitori. Noi ce lăsăm copiilor noștri?
Sfîntul Amfilohie, înștiințat de Duhul Sfînt despre momentul marii plecări s-a împărtășit cu Sfintele Taine și și-a dat cu pace sufletul său în brațele Domnului nostru Iisus Hristos în 7 septembrie la șapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod, în anul 1570.
– Lecții de spiritualitate peste timp. Ieromonahul Anastasie consemnează: „Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie și stareț de la Sfînta Mănăstire Pîngarați mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviței, mult păcătosului și întru tot netrebnicului, că mare Dar au luat bătrînul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea și ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, și nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sînt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, și oricine vor vrea să râvnească (urmeze) acestor Sfinți Părinți”.
* Toponimie sfîntă
Denumirea de Pîngărăți a mănăstirii provine, după istoricul Nicolae Iorga, de la un posibil călugar Pangratie care a fost un pustnic ce a dat numele pîrăului din apropiere. Cunoscută ca Schitul lui Simion și mai apoi Mănăstirea lui Amfilohie, așezarea monahală de la Pîngărați va apărea pentru prima oară sub denumirea care a consacrat-o într-un document emis de cancelaria lui Petru Șchiopul la 9 iulie 1577.
* Construcții unice la Pîngărați
Din punct de vedere arhitectural este cu totul altceva în comparație cu ceea ce același voievod a ctitorit la Bistrița sau la Slatina, mai ales pentru existența a două biserici suprapuse, caz regăsit doar la Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” de la Suceava. În plus, inexistența unei inscripții votive din vremea acestui voievod a generat și generează încă multe semne de întrebare, unii cercetători rezumîndu-se la datele din pisania care s-a păstrat pînă astăzi.
„Cu voia Tatălui si cu ajutorul Fiului și cu săvîrșirea Sfîntului Duh. Aceasta clisiarnita a făcut-o pan Dumitru Șoldan, mare vistier și soția lui Safta în zilele lui Vasile Voievod, la anul 7151 (1642) luna septembrie 10 zile și fiind pristav Andronie de la Bisericani, la turn și la trapezărie și la acoperișul sfintei biserici”.
S-a discutat îndelung și încă se mai discută în legătură cu datarea bisericii și stabilirea raportului cronologic dintre cele două nivele. Unii cercetători consideră biserica de la parter ca fiind mai veche și încorporată în 1560 bisericii lui Alexandru Lăpușneanu, alții datează construirea întregului edificiu în 1642, conform precizării din pisania existentă. Dificultățile întîmpinate în stabilirea unei concluzii convingătoare sînt generate de lipsa unei inscripții mai vechi de 1642 și de stilul arhitectonic puțin obișnuit al monumentului.
Datorită decăderii vieții spirituale din mănăstire în secolul XIX, aceasta devine gazda unui penitenciar (în timpul regelui Carol I). Tot aici se va organiza în 1914 un spital militar și ulterior (1918) un sanatoriu TBC, pentru ca apoi clădirile să rămînă din nou nefolosite.
Monumentul de la Pîngărați justifică pe deplin interesul cu care este înconjurat. Cu atît mai mult cu cît specificului său arhitectural i se adaugă valoarea artistică a iconostasului de la parter și a mai multor icoane. Scăpate ca prin minune, sînt prezente și astăzi în biserica voievodală de la etaj, trei icoane ce datează din secolul XVIII, icoane care fac parte din Patrimoniul României. Catapeteasma bisericii de la etaj este sculptată, pictată și aurită de starețul Ieroschim Daniil în anul 1789. Este lucrată cu multă migală, cu o pictură isihastă ce te îndeamnă la reculegere și rugăciune.
Mănăstirea Pîngărați deține un Sfînt Potir restaurat în anul 1896 de credincioasa Constanța Dumitrescu, un veșmînt preoțesc țesut cu fir de aur, o evanghelie tipărită la Mănăstirea Neamț în caractere slavone, ferecată în argint. Se mai păstrează ceasloave, psaltiri, hronografe și alte cărți de cult în literă slavonă. Toate aceste mărturii atestă o viață culturală și spirituală deosebită a strămoșilor noștri de pe aceste plaiuri nemțene. Ne lăudăm cu ele, promovăm orașul, dar nu lăsăm copiilor, nepoților noștri, o moștenire care să se apropie ca bogăție spirtituală de ceea ce noi acum beneficiem.
* Misterele Mănăstirii Pîngărați
Se poate emite ipoteza că mănăstirea este construită într-o zonă cu vechi tradiții spirituale. Există numeroase urme scrise în sufletul oamenilor locului, în pădurile care înconjoară mănăstirea, în apele care o scaldă. Există și locuri deosebite în vecinătatea mănăstiriri: poieni, luminișuri, izvoare în care se simte încă flacăra rugăciunilor slujitorilor de Dumnezeu. Cine le găsește, fiind îndrumat de Har Divin, poate gusta pentru cîteva momente din Lumina, Iubirea, Cunoașterea, Măreția Tatălui Ceresc. Și în acest fel, căutătorul spiritual contemporan poate înțelege nevoințele multor slujitori de Dumnezeu care s-au rugat pentru cei din viitor – noi, cei de astăzi. Exploatarea fără discernămînt a pădurilor, distrugerea locurilor sacre din jurul Mănăstirii Pîngărați, transformă această Gură de Rai nemțeană într-o zonă banală, suferindă, lipsită de Îngerii Sfintei Treimi.
* Sfinții români, pescari de oameni prin cuvîntul și viața lor – Arhimandritul Varnava
Mergînd pe firul Luminii, Cunoașterii, Credinței în Cel Unic, descoperim în această zonă binecuvîntată amprentele sfințite ale starețului Mănăstirii Pîngărați din secolul XIX – arhimandritul Varnava. Despre arhimandritul Varnava, starețul Mănăstirii Pîngărați, vorbesc și astăzi cu respect și recunoștință locuitorii din satele de pe valea Bistriței. Unii spun că învăța pe copii carte și îi recomanda de preoți. Alții spun că era renumit în partea locului ca mare duhovnic. Iar alții mărturisesc că părintele Varnava le-a făcut Biserică în sat și multe înnoiri la Mănăstirea Pîngărați.
* Continuator al tradiției Sf. Simeon și Amfilohie
Fiind iubitor de Hristos, în anul 1833 a fost ales stareț al Mănăstirii Pîngărați, pe care o conduce cu pricepere pînă în anul 1857. El a dat un nou suflu de viață Mănăstirii Pîngărați. A menținut cu sfințenie slujba bisericească de zi și de noapte, a împodobit stranele cu cîntăreți din cei mai buni și a crescut numeroși fii sufletești. Datorită practicării cu Iubire de Dumnezeu a celor sfinte, a devenit în puțină vreme un vestit duhovnic și sfetnic prețios atît pentru mireni, cît și pentru călugări. Extras din manuscrisul nr. 30 (9) intitulat: „Carte cu multe adunături din Scripturi”, copiat la Mănăstirea Agapia Veche în 1808, de monahul Metodie.
* Tradiții strămoșești – Sîmedru
Universul tradițiilor românești abundă în sărbători creștine sau precreștine, zile speciale, perioade în care se fac anumite lucruri într-un anume fel – reprezentînd trăirea vieții cu Mîntuitorul Iisus Hristos. Aceste sărbători erau momente de bucurie pentru suflet, momente în care oamenii își aminteau și își cinsteau strămoșii, mulțumeau Cerului pentru Lumina, Cunoașterea, Răbdarea, Abundența, Unitatea Hristică care o revărsa peste ei. În zilele noastre, sărbătorile precreștine și-au pierdut din semnificații sau sînt ținute într-un mod decăzut, la nivel de superstiție. Identic, se întîmplă cu sărbătorile creștine. Majoritatea dintre noi așteptăm cu nerăbdare terminarea Sfintei Slujbe, pentru a ne întîlni la masă cu aceeași oameni pe care îi vedem zilnic, pentru a schimba aceleași vorbe goale. Încet, încet, din bucurie sufletească, momentele sacre prin care odată ne apropiam de Dumnezeu, s-au transformat în momente de apropiere de propriul stomac.
– Moșii de Toamnă, numiți și Moșii de Sîmedru sau Moșii ceiMari. Tradiția ne amintește că în sîmbăta dinaintea Sfîntului Dumitru se obișnuia să se dea de pomană pentru sufletele morților colivă cu unt, lapte sau brînză, colaci cu lumînări sau diverse fructe. În seara ajunului Sfîntului Dumitru se aprindeau pe dealuri, pe la hotare, în mijlocul satelor sau pe lîngă ape așa-numitele Focuri ale lui Sîmedru. Credința era că focurile acestea sînt izbăvitoare de rele și de boli.
– Legenda zilei soroacelor. În popor circulă o poveste cum că Sîmedru împreună cu Sf. Gheorghe au o înțelegere: cînd se aud primele broaște cîntînd, Sîn-George ia cheile de la Sîmedru pentru a deschide drumul naturii spre viață, el fiind considerat Cap mare de primăvară. Toamna, Sîmedru, care nu iubește pomii înverziți, primește cheia de la Sîn-George pentru a închide timpul frumos și a slobozi din adîncuri anotimpul. Acum, la 26 octombrie, la Ziua Soroacelor, se sfîrșeau înțelegerile încheiate pe 23 aprilie, de ziua Sfîntului Gheorghe. Mulți dintre cei care trebuiau să plătească la … soroc, nu erau de găsit, de aici iscîndu-se numeroase certuri.
– Taine ancestrale românești. Sfîntul Dumitru era unul din cei mai venerați sfinți ai românilor. În Moldova se credea că este cel de-al patrulea sfînt făcut de Dumnezeu. Femeile care îndrăzneau să se pieptene pe 26 octombrie se spunea că urmau a fi mîncate de lupi. De Sîmedru era ultimul termen la care se mai putea semăna usturoiul. După această dată, cine semăna usturoi era putea să aibă necazuri cu pruncii. Sărbătoarea era ținută pentru lovituri.
* Tradiții populare în luna lui Brumar
În tradiția populară, luna noiembrie poartă numele de Brumar sau Promorar, dar și Vinar fiindcă este luna vinurilor, care încep să se limpezească în butoaie. Este o lună bogată în sărbători, multe dintre ele dedicate animalelor.
Încă din prima zi sînt prăznuiți Sfinții Cosma și Damian, doctorii fără de arginți. Este o sărbătoare importantă, care în unele zone se ține pentru tămăduirea bolilor, în special a epilepsiei și febrei tifoide.
Pe 8 noiembrie îi avem ca vedete pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, îngerii cu aripi și săbii care iau sufletele oamenilor atunci cînd mor și le conduc pe lumea cealaltă, în rai sau în iad, în funcție de păcatele fiecăruia. În tradiția populară, sărbătoarea poartă numele de Năpustitul areților. În această zi se amestecă berbecii (areții) cu oile, în scopul împerecherii. Se pregătește și o turtă (turta areților) care se aruncă între oi. Dacă turta cade cu fața în sus, este un semn că oile vor avea miei frumoși și sănătoși.
Noiembrie are și o sărbătoare a tîlharilor, prăznuită în a 11-a zi a lunii, odată cu Sfîntul Mina, protectorul victimelor hoților.
În popor, fetele și femeile merg la biserică și aprind lumînările la celălalt capăt, sperînd că în acest fel se vor întoarce lucrurile pierdute, dar și dragostea flăcăilor. Sfîntul Mina este și cel care îi apără pe călători de hoți.
Redacția mă „încurajează” să scriu cu „slovă dulce” aceste două pagini de religie și spiritualitate. Să fie propoziția melodioasă, plăcută cititorului creștin. Că așa e învățat! Aceasta deoarece, de vreo 25 de ani, se tot „rotunjesc” vorbele, sfaturile sfinților părinți creștini. Atît în biserică, cît și în cărțile religioase. Mai mult, vorbele sfinților creștini sînt (răs)tălmăcite, se transmit comentarii sau ceea ce înțelege cel care scrie și mai puțin din lecțiile de spiritualitate pe care ei le transmit oamenilor. În acest fel se pierd momentele autentice de eliberare fizică, rațională, spirituală, promise de Mîntuitorul Iisus Hristos: „Aflați Adevărul și acesta vă va elibera”.
Această „înfrumusețare” forțată a unor Adevăruri care nu ne convin este un fenomen deosebit de periculos, care lenevește mintea și sufletul creștinului activ, inducîndu-i acea stare de dolce far niente, de rătăcire într-un tărîm iluzoriu, fără speranța mîntuirii. Creștinul activ se află într-o permanentă căutare a Divinității, a faptelor bune ce trebuie făcute pentru a i se ierta păcatele de Mîntuitorul Iisus Hristos, a slujirii aproapelui, păstrînd în permanență legătura cu Sfînta Treime.
Cînd citești cu credință în Dumnezeu ceea ce a transmis Duhul Sfînt prin sfinții creștini sau prin sfinții altor religii, îi auzi cu urechile spirituale, îi vezi cu ochii spirituali, înțelegi tainele îndumnezeirii!
